Confruntată cu posibilitatea unei izolări diplomatice în problema Basarabiei, România a fost nevoită să caute soluții proprii în perspectiva viitoarelor relații cu Rusia Sovietica. Începutul acestei politici a fost vizita primului-ministru român Ionel I. C. Brătianu din iunie 1922 la Paris, unde se încheia o convenție formală franco-română ce prevedea asistența Parisului în eventualitatea unui atac de peste Nistru. Ținând cont de faptul că Marea Britanie, prin propunerea lui D. Lloyd George, nu renunțase la ideea soluționării problemei frontierelor europene ale Rusiei Sovietice și dorea să folosească, în acest scop, apropiata conferință de la Haga, intenția diplomației româneşti de a-și asigura sprijinul Franței era explicabilă. Faptul că a obținut acest sprijin se datorează în mare parte schimbărilor intervenite în politica externă franceză care, după semnarea tratatului de la Rapallo și slăbirea alianței cu Anglia, consta într-o relație cât mai strânsă cu Polonia și statele Micii Înţelegeri.
În același timp, reîntors de la Genova, I.I.C. Brătianu a ținut să precizeze în fața Corpurilor Legiuitoare poziția României față de Rusia Sovietică. El a arătat că în chestiunea rusă, România avea doua interese. Primul era siguranța frontierei sale la Nistru, granița firească și națională a Basarabiei. Cealaltă era o obligaţie de dreptate și moralitate internațională și prevedea restituirea tezaurului național depus la Moscova. Primul-ministru român a ținut să precizeze că oricare ar fi situația internă a Rusiei, România o va respecta, însa, la rândul său, nu va tolera un amestec străin în viața sa politică și socială, nici prin agresiuni violente, nici prin propaganda subversivă.
Contactele diplomatice româno-sovietice vor fi reluate la conferința de la Haga (15 iunie - 20 iulie 1922). Delegaţia română a prezentat cu această ocazie o justificare a pretențiilor sale financiare faţă de Rusia Sovietică, care se ridicau la suma de 14.556.000.000 franci-aur. Acestea cuprindeau atât bunurile Băncii Naţionale, cât și valorile „pierdute’’ în tranzit prin Rusia sau predate trupelor ruse în timpul războiului, care urmau a fi plătite de Rusia în baza unor înțelegeri speciale.
În cadrul tratativelor, la 19 iulie 1922, M. Litvinov adresa delegației române propunerea de a participa la lucrările conferinței de dezarmare ce urma să se desfăşoare la Moscova. Partea română a fost de acord cu această inițiativă, dar considera ca un prim pas în realizarea unei înțelegeri privind dezarmarea, recunoașterea situației actuale a frontierelor dintre cele două state.
Moscova a perceput această declarație ca un răspuns negativ, deoarece considera că problema frontierelor, fiind la fel de importantă ca cea privind dezarmarea, nu poate fi soluționată decât în contextul unei soluționări generale a problemelor sovieto-române. M. Litvinov a declarat în acest sens că: „România a ocupat forțat Basarabia fără consimțământul Rusiei, iar în acest sens între cele două părți nu a existat un tratat similar celui franco-german privind Alsacia și Lorena”. Adjunctul comisarului sovietic de externe nu contesta faptul că Basarabia va rămâne României, dar în vederea fixării acestei situații el credea oportună necesitatea unor tratative bilaterale care trebuiau să ducă la stabilirea relațiilor normale între cele două țări.
Rusia Sovietică și-a arătat insistența în a obține acordul României pentru participarea la conferința de la Moscova și prin notele din 28 august și 27 octombrie 1922. Dar aceste inițiative au întâlnit refuzul părții române, care a condiționat procesul de dezarmare de necesitatea delimitării juridice clare a frontierei sovieto-române. Prin nota din 11 noiembrie 1922, partea sovietică arăta că din moment ce relațiile bilaterale nu pot fi normale fără o frontieră liniștită, ea considera că linia Prutului este cel mai indicat hotar între România și Rusia Sovietică, accentuând că: „Moscova nu recunoaște ocuparea Basarabiei, nici votul unei organizații naționaliste și nici acordul Marilor Puteri asupra acestui fapt”. În aceste condiții, România a refuzat să participe la lucrările Conferinței pentru dezarmare de la Moscova.
Ar fi firesc să ne întrebam de ce a dorit guvernul sovietic cu atâta insistență aderarea României la un tratat de neagresiune și dezarmare? Cu toate asigurările date de Bucureşti privind politica pacifistă a României față de vecinul de la Est, Rusia Sovietică continua să vadă un pericol în poziția României. Cercurile diplomatice de la Moscova acreditau ideea că partea română, neliniștită pentru soarta Basarabiei, refuza sa reia relațiile cu Rusia Sovietică, cautând sprijin în această problemă la puterile europene. Nota sovietică din 26 noiembrie 1922 adresată lui Ion G. Duca, ministrul român de externe, menționa că România este unicul vecin al Rusiei care nu dorește semnarea unui acord cu aceasta. Guvernul sovietic era tentat să vadă în această tendință un act de ostilitate din partea României care ar fi dorit astfel să-și păstreze libertatea de acțiune.
Cu prilejul conferinței de la Lausanne (20 noiembrie 1922 - 24 iulie 1923), consemnăm o nouă rundă de tratative sovieto-române. Corespondența dintre Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice, și M. Litvinov, devenită accesibilă datorită cercetărilor istoricilor Em. Bold si I. Seftiuc, oferă date relevante despre tratativele avute de Gh. Cicerin cu C. Diamandy privind problema Basarabiei.
Documentele diplomatice consemnează că la această fază a tratativelor s-a schimbat și atitudinea guvernului român față de perspectiva relațiilor sovieto-române. Gh. Cicerin arăta în prima sa scrisoare către M. Litvinov că la prima întrevedere cu C. Diamandy a constatat o poziție favorabilă a părții române față de propunerile sovietice anterioare privind anularea reciprocă a pretențiilor sovietice asupra Basarabiei și a pretențiilor româneşti asupra tezaurului. El credea, însă, că oferta făcută de Karahan lui Filality la Varșovia aparținea unui moment depășit, când pozițiile internaționale ale Rusiei Sovietice nu erau încă consolidate. În viziunea sa, existau două posibilități prin care puteau evolua în viitor relațiile sovieto-române. Prima prevedea încheierea unui acord pe un termen stabilit, cu păstrarea tuturor problemelor deschise, revendicările anterioare păstrându-și valabilitatea. A doua posibilitate era un acord asupra tuturor problemelor. Dar în acest caz el trebuia să aibă ca rezultat o altă viziune a întregii politice externe româneşti, fără acțiuni antisovietice, după cum dealtfel Gh. Cicerin credea și poziția adoptata de delegația româna la Lausanne.
Afirmațiile lui Gh. Cicerin, deși făcute în 1922, sunt extrem de importante pentru a urmări politica promovată de diplomația sovietică față de România în perioada interbelică. Moscova a alternat cu regularitate în relațiile sale cu vecinul său aceste două forme de tratat. La momentul oportun vom consemna că deși Uniunea Sovietica a socotit prioritară semnarea unui tratat care ar fi lăsat deschisă problema Basarabiei, în momentele de oportunism politic, ea a fost de acord asupra unui tratat general privind problemele sovieto-române.
După cum arăta I.G. Duca în raportul preliminar prezentat Corpurilor Legiuitoare româneşti, delegația sovietică, într-o sedință publică a conferinței de la Lausanne, a făcut o propunere oficială României pentru tratative în vederea soluționării problemelor pendinte dintre cele două părți. Însă chiar și în aceste condiții, Moscova nu mai era dispusă să trateze problema Basarabiei în termenii formulați anterior. În viziunea lui Gh. Cicerin un acord între cele două părți presupunea înclinarea punctului de vedere românesc în problema Strâmtorilor, socotit la Moscova profund antisovietic, într-o direcţie favorabilă acesteia. Problema Basarabiei era din nou folosită de diplomația sovietică ca mijloc de presiune asupra României. Aceasta atitudine mai are însa o explicaţie: dificultățile apărute ca rezultat al recunoașterii internaționale a statului sovietic de către principalele puteri europene, aspect asupra căruia am insistat în articolele anterioare.
Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu URSS, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate politice şi teritoriale.
Recunoaşterea URSS de către România era condiţionată de problema Basarabiei. Influenţat de Londra, guvernul de la Bucureşti a adresat Moscovei la 16 ianuarie 1924 o notă prin care făcea cunoscută dorinţa de reluare a relaţiilor diplomatice, cerând precizarea ansamblului problemelor ce urmau a fi discutate. Răspunsul sovietic exprima dorinţa de a discuta toate chestiunile şi propunea alegerea locului pentru tratative. În urma unor schimburi de note, cele două părţi au convenit să stabilească pentru viitoarele tratative româno-sovietice oraşul Viena, luând în consideraţie disponibilitatea guvernului austriac de a accepta convocarea unei conferinţe sovieto-române pe teritoriul său.
