1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Confruntată cu posibilitatea unei izolări diplomatice în problema Basarabiei, România a fost nevoită să caute soluții proprii în perspectiva viitoarelor relații cu Rusia Sovietica. Începutul acestei politici a fost vizita primului-ministru român Ionel I. C. Brătianu din iunie 1922 la Paris, unde se încheia o convenție formală franco-română ce prevedea asistența Parisului în eventualitatea unui atac de peste Nistru. Ținând cont de faptul că Marea Britanie, prin propunerea lui D. Lloyd George, nu renunțase la ideea soluționării problemei frontierelor europene ale Rusiei Sovietice și dorea să folosească, în acest scop, apropiata conferință de la Haga, intenția diplomației româneşti de a-și asigura sprijinul Franței era explicabilă. Faptul că a obținut acest sprijin se datorează în mare parte schimbărilor intervenite în politica externă franceză care, după semnarea tratatului de la Rapallo și slăbirea alianței cu Anglia, consta într-o relație cât mai strânsă cu Polonia și statele Micii Înţelegeri.

În același timp, reîntors de la Genova, I.I.C. Brătianu a ținut să precizeze în fața Corpurilor Legiuitoare poziția României față de Rusia Sovietică. El a arătat că în chestiunea rusă, România avea doua interese. Primul era siguranța frontierei sale la Nistru, granița firească și națională a Basarabiei. Cealaltă era o obligaţie de dreptate și moralitate internațională și prevedea restituirea tezaurului național depus la Moscova. Primul-ministru român a ținut să precizeze că oricare ar fi situația internă a Rusiei, România o va respecta, însa, la rândul său, nu va tolera un amestec străin în viața sa politică și socială, nici prin agresiuni violente, nici prin propaganda subversivă.

Contactele diplomatice româno-sovietice vor fi reluate la conferința de la Haga (15 iunie - 20 iulie 1922). Delegaţia română a prezentat cu această ocazie o justificare a pretențiilor sale financiare faţă de Rusia Sovietică, care se ridicau la suma de 14.556.000.000 franci-aur. Acestea cuprindeau atât bunurile Băncii Naţionale, cât și valorile „pierdute’’ în tranzit prin Rusia sau predate trupelor ruse în timpul războiului, care urmau a fi plătite de Rusia în baza unor înțelegeri speciale.

În cadrul tratativelor, la 19 iulie 1922, M. Litvinov adresa delegației române propunerea de a participa la lucrările conferinței de dezarmare ce urma să se desfăşoare la Moscova. Partea română a fost de acord cu această inițiativă, dar considera ca un prim pas în realizarea unei înțelegeri privind dezarmarea, recunoașterea situației actuale a frontierelor dintre cele două state.

Moscova a perceput această declarație ca un răspuns negativ, deoarece considera că problema frontierelor, fiind la fel de importantă ca cea privind dezarmarea, nu poate fi soluționată decât în contextul unei soluționări generale a problemelor sovieto-române. M. Litvinov a declarat în acest sens că: „România a ocupat forțat Basarabia fără consimțământul Rusiei, iar în acest sens între cele două părți nu a existat un tratat similar celui franco-german privind Alsacia și Lorena”. Adjunctul comisarului sovietic de externe nu contesta faptul că Basarabia va rămâne României, dar în vederea fixării acestei situații el credea oportună necesitatea unor tratative bilaterale care trebuiau să ducă la stabilirea relațiilor normale între cele două țări.

Rusia Sovietică și-a arătat insistența în a obține acordul României pentru participarea la conferința de la Moscova și prin notele din 28 august și 27 octombrie 1922. Dar aceste inițiative au întâlnit refuzul părții române, care a condiționat procesul de dezarmare de necesitatea delimitării juridice clare a frontierei sovieto-române. Prin nota din 11 noiembrie 1922, partea sovietică arăta că din moment ce relațiile bilaterale nu pot fi normale fără o frontieră liniștită, ea considera că linia Prutului este cel mai indicat hotar între România și Rusia Sovietică, accentuând că: „Moscova nu recunoaște ocuparea Basarabiei, nici votul unei organizații naționaliste și nici acordul Marilor Puteri asupra acestui fapt”. În aceste condiții, România a refuzat să participe la lucrările Conferinței pentru dezarmare de la Moscova.

Ar fi firesc să ne întrebam de ce a dorit guvernul sovietic cu atâta insistență aderarea României la un tratat de neagresiune și dezarmare? Cu toate asigurările date de Bucureşti privind politica pacifistă a României față de vecinul de la Est, Rusia Sovietică continua să vadă un pericol în poziția României. Cercurile diplomatice de la Moscova acreditau ideea că partea română, neliniștită pentru soarta Basarabiei, refuza sa reia relațiile cu Rusia Sovietică, cautând sprijin în această problemă la puterile europene. Nota sovietică din 26 noiembrie 1922 adresată lui Ion G. Duca, ministrul român de externe, menționa că România este unicul vecin al Rusiei care nu dorește semnarea unui acord cu aceasta. Guvernul sovietic era tentat să vadă în această tendință un act de ostilitate din partea României care ar fi dorit astfel să-și păstreze libertatea de acțiune.

Cu prilejul conferinței de la Lausanne (20 noiembrie 1922 - 24 iulie 1923), consemnăm o nouă rundă de tratative sovieto-române. Corespondența dintre Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice, și M. Litvinov, devenită accesibilă datorită cercetărilor istoricilor Em. Bold si I. Seftiuc, oferă date relevante despre tratativele avute de Gh. Cicerin cu C. Diamandy privind problema Basarabiei.

Documentele diplomatice consemnează că la această fază a tratativelor s-a schimbat și atitudinea guvernului român față de perspectiva relațiilor sovieto-române. Gh. Cicerin arăta în prima sa scrisoare către M. Litvinov că la prima întrevedere cu C. Diamandy a constatat o poziție favorabilă a părții române față de propunerile sovietice anterioare privind anularea reciprocă a pretențiilor sovietice asupra Basarabiei și a pretențiilor româneşti asupra tezaurului. El credea, însă, că oferta făcută de Karahan lui Filality la Varșovia aparținea unui moment depășit, când pozițiile internaționale ale Rusiei Sovietice nu erau încă consolidate. În viziunea sa, existau două posibilități prin care puteau evolua în viitor relațiile sovieto-române. Prima prevedea încheierea unui acord pe un termen stabilit, cu păstrarea tuturor problemelor deschise, revendicările anterioare păstrându-și valabilitatea. A doua posibilitate era un acord asupra tuturor problemelor. Dar în acest caz el trebuia să aibă ca rezultat o altă viziune a întregii politice externe româneşti, fără acțiuni antisovietice, după cum dealtfel Gh. Cicerin credea și poziția adoptata de delegația româna la Lausanne.

Afirmațiile lui Gh. Cicerin, deși făcute în 1922, sunt extrem de importante pentru a urmări politica promovată de diplomația sovietică față de România în perioada interbelică. Moscova a alternat cu regularitate în relațiile sale cu vecinul său aceste două forme de tratat. La momentul oportun vom consemna că deși Uniunea Sovietica a socotit prioritară semnarea unui tratat care ar fi lăsat deschisă problema Basarabiei, în momentele de oportunism politic, ea a fost de acord asupra unui tratat general privind problemele sovieto-române.

După cum arăta I.G. Duca în raportul preliminar prezentat Corpurilor Legiuitoare româneşti, delegația sovietică, într-o sedință publică a conferinței de la Lausanne, a făcut o propunere oficială României pentru tratative în vederea soluționării problemelor pendinte dintre cele două părți. Însă chiar și în aceste condiții, Moscova nu mai era dispusă să trateze problema Basarabiei în termenii formulați anterior. În viziunea lui Gh. Cicerin un acord între cele două părți presupunea înclinarea punctului de vedere românesc în problema Strâmtorilor, socotit la Moscova profund antisovietic, într-o direcţie favorabilă acesteia. Problema Basarabiei era din nou folosită de diplomația sovietică ca mijloc de presiune asupra României. Aceasta atitudine mai are însa o explicaţie: dificultățile apărute ca rezultat al recunoașterii internaționale a statului sovietic de către principalele puteri europene, aspect asupra căruia am insistat în articolele anterioare.

Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu URSS, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate politice şi teritoriale.

Recunoaşterea URSS de către România era condiţionată de problema Basarabiei. Influenţat de Londra, guvernul de la Bucureşti a adresat Moscovei la 16 ianuarie 1924 o notă prin care făcea cunoscută dorinţa de reluare a relaţiilor diplomatice, cerând precizarea ansamblului problemelor ce urmau a fi discutate. Răspunsul sovietic exprima dorinţa de a discuta toate chestiunile şi propunea alegerea locului pentru tratative. În urma unor schimburi de note, cele două părţi au convenit să stabilească pentru viitoarele tratative româno-sovietice oraşul Viena, luând în consideraţie disponibilitatea guvernului austriac de a accepta convocarea unei conferinţe sovieto-române pe teritoriul său.

Decrete, ordine și norme românești suplimentare

Biroul Prizonierilor de Război a transmis lagărelor de prizonieri de la Brăila, Tecuci, Galați, Bârlad, Șipote, Ișalnița și Hagieni, la 21 august/ 3 septembrie 1916, normele privind internarea prizonierilor. Ofițerii și trupa urmau să fie internați în localuri separate, pentru a evita comunicarea. Toți prizonierii de etnie română trebuiau reuniți într-un lagăr separat. Prizonierii de alte etnii urmau să fie internați împreună. Repartizați în grupe de câte 20-30, potrivit capacităților de cazare dintr-o cameră, prizonierii aveau să fie puși sub comanda gradaților prizonieri de etnie română. Atunci când aceștia nu erau disponibili, gradații erau aleși din rândurile altor grupuri etnice din Austro-Ungaria, sârbi, cehi, croați sau italieni. Se prevedea expres ca din rândurile ungurilor și germanilor să nu fie aleși gradați responsabili de grupă/cameră. În vederea asigurării disciplinei, grupurile mari de prizonieri – de 500-1.000 – erau puse sub comanda unor ofițeri ai Armatei Române sau a unor ofițeri prizonieri etnici români, capturați din Armata Austro-Ungară. S-au înregistrat situații în care autoritățile administrative i-au pus în același lagăr pe refugiați, dezertori și prizonierii de război străini, ceea ce a atras plângeri din partea multor internați.

În perioada neutralității ajunseseră în România militari refugiați și dezertori din armatele celor două blocuri care se înfruntau în Europa. Potrivit convențiilor internaționale, aceștia au fost internați în lagăre, bucurându-se de drepturile prevăzute în tratate. În România se găseau la 1 august 1916 peste 1.600 de militari din armatele Antantei (ruși și sârbi) și ale Puterilor Centrale (germani, austro-ungari, bulgari și turci) care erau dezertori și refugiați; doar patru erau ofițeri, opt cadeți (elevi ai școlilor militare), iar ceilalți aparțineau trupei.

Printr-un decret regal, din 23 august/ 5 septembrie 1916, s-au constituit pe lângă Direcția de Statistică din Ministerul de Război două comisii. Una urma să se pronunțe asupra chestiunilor referitoare la prizonierii de război, iar cealaltă asupra problemelor care îi priveau pe internații civili. Hotărârile celor două comisii se supuneau aprobării Ministerului de Război și se aduceau la îndeplinire prin Direcția de Statiscă, din acelaşi minister. Totodată, comisiile puteau controla – prin membrii lor sau prin delegați – modul în care erau puse în aplicare măsurile dispuse.

Potrivit unei decizii luate de Comisia Prizonierilor de Război, la 24 august/ 6 septembrie 1916, refugiații militari și civili din țările cu care România se afla în război și care se găseau în lagărele românești erau considerați prizonieri de război. Conducerile unor lagăre ridicaseră problema ofițerilor Centrali refugiați și dezertori, care înainte de intrarea României în război primeau soldă, din care se asigurau hrana și cheltuielile personale ale celor în cauză. Comisia a decis ca dezertorii din armatele inamice să fie considerați și ei prizonieri de război. Dezertorii Centrali de etnie română aveau să fie ținuți în lagăr, dar separați de ceilalți prizonieri. În eventualitatea aprobării de către Ministerul de Război, aceștia puteau fi încadrați într-o unitate separată – într-o „Legiune”, cum se nota în documentul oficial –, care urma să fie alcătuită exclusiv din transilvăneni și bucovineni, sau să fie încorporați direct în Armata Română.

Refugiații militari și civili din țările aliate aveau să fi predați statelor cărora le aparțineau. Dezertorii din țările aliate aflați deja în lagărele românești aveau să fie eliberați, putându-se stabili în anumite localități, unde trebuiau să muncească pentru a-și câștiga existența. Urmau să fie supravegheați de poliție, spunându-li-se că în caz de părăsire a localității aveau să fie extrădați către statele de proveniență. Toți supușii statelor aliate care dezertaseră și intraseră în România după intrarea acesteia în război aveau să fie predați statelor cărora le aparțineau.

Nu erau admise în lagăre familiile prizonierilor, menționându-se expres femeile și copiii. Se sugera ca aceștia să nu mai fie trimiși în țară ca prizonieri, nici să nu li se permită însoțirea bărbaților și părinților făcuți prizonieri. Această mențiune se referea la ardelenii de diferite etnii, militari sau civili, luați captivi în timpul ofensivei românești la nord și vest de Carpați în a doua jumătate a lunii august 1916 și transferați în Regat.

Pentru asigurarea înregistrării captivilor de război, precum și pentru întocmirea fișelor și a corespondenței privitoare la aceștia, Comisia Prizonierilor de Război a decis, la 29 septembrie/ 10 octombrie 1916, înființarea unui serviciu de translatori pentru limbile germană, maghiară și slavă (generic). Erau avute în vedere, pentru început, patru persoane, dintre care doi sublocotenenți de rezervă în Armata Austro-Ungară, etnici români. Puteau fi recrutați și alți translatori, inclusiv dintre prizonierii aflați în lagărele românești, de preferință dintre cei de etnie română.

Fiecare divizie românească avea și un pretor militar, ales dintre magistrații concentrați, care erau și ofițeri în rezervă. Pretorul era și comandantul centrelor de prizonieri deținuți de divizie, până la predarea acestora către un lagăr din interior.

Primii militari Centrali capturați de români în 1916

Militarii Centrali au căzut prizonieri în mâinile românilor în timpul ciocnirilor de la frontiere, în august 1916, în marile bătălii din 1916-1917, în atacuri și contraatacuri, dar și ca urmare a unor incursiuni executate de patrule românești pentru culegerea de informații. Ca în cazul tuturor armatelor, au existat și militari Centrali care din varii motive au trecut în liniile românești, astfel devenind prizonieri.

Primii prizonieri Centrali au fost capturați de trupele române în Carpați, în noaptea de 14/15 august 1916 (27/28 august pe stil nou). Era vorba de grăniceri sau de militari din trupele austro-ungare de acoperire. Spre exemplu, în zona Drăgoiasa-Glodu, la granița dintre actualele județe Suceava și Harghita, unde acționa Regimentul 56 infanterie Fălticeni, au fost capturați 70 de soldați inamici, plus o cantitate importantă de material de război. În zona Întorsura Buzăului au fost luați prizonieri soldați austro-ungari din Regimentul 23 bănățean, inclusiv etnici români. Primii prizonieri maghiari capturați în aceeași noapte pe Valea Oltului îi apăreau unui ofițer român drept „bine făcuți și pe fața lor citeai mândrie și indignare”. Pentru austro-ungari și germani, intrarea României în război contra lor era percepută ca o „trădare”, o încălcare a unor tratate vechi de câteva decenii.

Trupele române s-au dedat în anumite locuri la executarea unor prizonieri austro-ungari capturați în timpul primelor ciocniri, în august 1916. Alexandru Marghilomon avea să noteze în jurnalul său despre un caz petrecut la Tabla Buții, în Carpații Meridionali, pe baza informațiilor provenite de la un martor ocular, un ofițer român implicat în evacuarea prizonierilor și a evacuaților civili. Soldații români ar fi tras salve asupra prizonierilor austro-ungari, fiind uciși 380 dintre ei. În octombrie 1916 circulau informații că și trupele ruse (sau cele din „Divizia Sârbă”, în fapt o unitate cu mare diversitate etnică) procedaseră la fel împotriva prizonierilor bulgari. Același A. Marghiloman se arăta îngrijorat de o asemenea practică, cu atât mai mult cu cât bulgarii dețineau aproape 30.000 de prizonieri români capturați în luptele din Cadrilater, îndeosebi la Turtucaia. Măsurile de retorsiune erau răspândite în epocă, având menirea de a-i tempera pe beligeranții prea dispuși să calce peste regulile purtării războiului și să uite de convențiile internaționale.

Și unii ofițeri români care au ținut jurnale de front ori au scris memorii făceau referire la atitudini care contraveneau regulilor războiului. Unul dintre ei nota că în zona Sfântu Gheorghe, la începutul ofensivei în Transilvania, trupele române au prins un „spion ungur”, pe care l-au purtat zile întregi, cu gardă după el, pentru a-l „judeca”. Exista obiceiul „fugii de sub escortă”, eufemism pentru execuția sumară, fără sentință, pe care o cunoșteau prea bine jandarmii și șefii lor direcți, și care avea să se perpetueze în sistemul administrativ românesc până la jumătatea secolului XX.