1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Anul Centenarului a generat o efervescență intelectuală deosebită pe ambele maluri ale Prutului, fapt concretizat printr-o abundentă activitate de editare și publicare a lucrărilor dedicate evenimentului Marii Uniri de la 1918. Un loc aparte în acest peisaj editorialist variat l-a ocupat scoaterea la iveală a documentelor de epocă, multe dintre ele ascunse timp de un secol, care odată intrate în spațiul public și academic, schimbă profund percepțiile asupra evenimentelor din 1917-1918. Una dintre aceste publicații – Basarabia în Parlamentul Marghiloman – apărută în acest an la editura „Știința” sub îndrumarea lui Mihai Papuc, prezintă stenogramele ședințelor Parlamentului Român de la Iași din vara anului 1918, selectate și examinate de cercetătorul ieșean Victor Durnea.

Incursiunea în dezbaterile și discursurile parlamentare ale anului 1918 este importantă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ele ne transferă imaginar în ambianța unei perioade deosebit de dificilă pentru statul român, care între 1916-1918 a fost restrâns la a treia parte din teritoriul său. Întreaga Moldovă, fără Basarabia, Bucovina, cu inamicul amplasat pe linia Nămoloasa – Focşani – Brăila a găzduit 1 200 000 de români plus încă un milion de ruşi, militari ai armatei imperiale, aliată, membră a Antantei. La Iaşi s-au mutat familia regală, Parlamentul şi Guvernul, dar şi instituțiile administrative ale statului român. Tot aici a fost adus şi tezaurul ţării care mai târziu a fost evacuat în două transporturi în Rusia de unde, din păcate nu a mai fost înapoiat. Prin urmare, această perspectivă este una deosebit de relevantă pentru înțelegerea realităților în care de la Vechiul Regat s-a ajuns la „Moldova mică” și apoi la „România Mare”.

În al doilea rând, o incursiune în ambianța parlamentară a anului 1918 este interesantă pentru cititorul nostru pe motivul unirii Basarabiei cu România, care a stat în epicentrul dezbaterilor din Parlamentul român. Stenogramele ne arată conjunctura politică și militară în care s-a produs fenomenul, principalii factori care au contribuit la pregătirea și realizarea lui, relația dintre puterea politică, voința populară și factorul militar, funcționarea axei Iași-Chișinău, ne arată cine este autorul Declarației de Unire din 27 martie/9 aprilie 1918 și a celor 11 condiții care au stat la baza intrării Basarabiei în cadrul statului român.

În al treilea rând, cercetarea documentelor parlamentare ale perioadei ne oferă o perspectivă asupra realităților din Basarabia acelor timpuri, ne prezintă percepția clasei politice românești asupra acestor realități, descrie relațiile basarabenilor cu România până la războiul mondial, se pronunță asupra independenței Republicii Democratice Moldovenești, asupra situației de anarhie și criză de la Chișinău, asupra intrării trupelor române în Basarabia și relațiilor dintre populația locală și această armată, ele iau în dezbatere problema rechizițiilor, instituirea funcției de guvernator și rolul acestuia în guvernarea Basarabiei. Prin urmare, prezintă o perspectivă absolut inedită și novatoare asupra istoriei noastre, făcută într-un context de rivalitate politică între guvernul Marghiloman și adversarii săi politici, care au atacat fără menajamente pozițiile guvernării în problema Basarabiei. Deși într-o situație critică de război și constrângere, ambianța din Parlamentul român al anului 1918 a fost una absolut democratică, în care libertatea cuvântului și a opiniei a prevalat cu desăvârșire.

În al patrulea rând, discuțiile din Parlamentul român al anului 1918 răstoarnă mai multe mituri și stereotipuri legate de cine, unde și când a inițiat pregătirile în vederea realizării unirii Basarabiei. Majoritatea scrierilor românești, multe influențate de impactul realizării României Mari, altele de chiar ambianța existentă în Parlament, susțin că unirea a fost determinată de mișcarea națională a românilor basarabeni, de dorința lor de a se reuni cu frații lor de peste Prut, iar acest deziderat a fost realizat prin votul Sfatului Țării din 27 martie.

O privire asupra luărilor de cuvânt din cele două camere ale Parlamentului ne arată că, în realitate, fenomenul Unirii a fost mult mai complex. Punctele de vedere diferite, atât din partea oamenilor politici din Vechiul Regat, cât și a celor din Basarabia, întruniți pentru prima oară după o sută de ani într-o instituție românească liberă și democratică, vor surprinde cititorul nostru prin contestarea inițiativei populare în realizarea unității românești, vor arăta că acest fapt s-a datorat nu doar Sfatului Țării, ci poate chiar într-o măsură mai mare statului român, aflat la acel moment la Iași. Dar ce relevă aceste dezbateri în mod expres este rolul imposibil de neglijat în realizarea unirii Basarabiei pe care l-au avut Puterile Centrale. Contrele acerbe dintre conservatorii lui Marghiloman și adversarii lor politici, în mod special A.C. Cuza și Take Ionescu, scot la iveală mărturii confirmate și în alte surse documentare și memorii privind acceptul deschis al germanilor și austriecilor privind realizarea unirii Basarabiei cu România

În cele din urmă, stenogramele dezbaterilor parlamentare ne oferă o posibilitate unică de a cunoaște activitatea basarabenilor în Parlamentul României, o primă experiență de acest gen pentru românii dintr-o provincie înstrăinată timp de un secol de dominația rusă. Alături de prezența lui Alexandru Averescu și a lui Constantin Stere, basarabeni prin descendență, dar deja cu experiență politică în Vechiul Regat, prezențe active în Parlamentul României în 1918, odată cu realizarea Unirii, vor deveni Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, și Daniel Ciugureanu, Directorul General al Republicii Democratice Moldovenești. Pentru a clarifica situația, cu excepția lui Averescu, restul basarabenilor nu erau membri ai Parlamentului român. În primăvara-toamna anului 1918 Stere era de jure președinte al Sfatului Țări, iar Inculeț și Ciugureanu erau miniștri-delegați ai Basarabiei în guvernul român. Prezența lor în organul legislativ român este atestată tocmai din perspectiva calităților politice pe care le aveau la acel moment și acest fapt adaugă greutate discursurilor și dezbaterilor pe care le-au avut în problema Basarabiei.

Câteva cuvinte în încheierea primei părți despre „Parlamentul de la Iași” și activitate sa legiuitoare între 1916-1918. Obligate să părăsească Bucureștii, oficialitățile române au fost puse în situația de a evacua principalele instituții de stat, urmând a fi instalate la Iași. Odată cu membrii guvernului şi personalul ministerelor, au luat drumul retragerii şi reprezentanții națiunii române - senatorii şi deputații -, cei care urmau a se întruni pentru deschiderea unei noi sesiuni a Corpurilor legiuitoare.

La 9 decembrie 1 916, în faţa senatorilor şi a deputaţilor adunaţi în sala Teatrului Naţional din Iaşi, regele Ferdinand I prezenta mesajul de deschidere a Corpurilor legiuitoare, considerate „Parlamentul unității naționale”. După câteva ședințe, dintre care cea mai memorabilă a fost din 14 decembrie, la care au luat cuvântul N. Iorga, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu, la 16 decembrie lucrările Parlamentului român au fost suspendate. Se vehicula tot mai des ideea că suveranul și Parlamentul vor fi evacuați în Rusia din cauza invaziei iminente a armatelor germane, fiind propuse mai multe orașe, iar o parte din parlamentarii români se refugiase deja în Rusia.

La 8 martie 1917, în sala Teatrului National, erau redeschise lucrările Camerelor legiuitoare, chiar dacă nu toţi reprezentanții națiunii răspunseseră actului de convocare semnat de suveran şi primul ministru. Unii dintre parlamentari se aflau încă în zona ocupată, iar alţii se vedeau obligați să suporte supliciul unei evacuări forțate oarecum, fiind răspândiți în Herson, Rostov, Ekaterinoslav, Kiev, Odesa, etc. Prin urmare, ședințele Parlamentului vor fi iarăși suspendate. Aceste suspendări repetate erau justificate de faptul că mulți parlamentari continuau a se afla fie in Rusia, fie in zona ocupată a țării, astfel încât, Camerele nu întruneau numărul reglementar.

La 6 mai 1 917, lucrările sesiunii parlamentare ieșene erau reluate, cu misiunea expresă de a se adopta modificările constituționale reclamate de necesitatea realizării reformelor așteptate de întreaga țară – reforma agrară și cea electorală, anunțate încă în februarie 1914. La 22 martie 1917, regele adresase o proclamație soldaților, în care se angaja să le acorde „dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul”, asigurându-i, totodată, de „o largă participare la treburile statului”. În primăvara anului 1917, o nouă amânare devenise nu numai riscantă, dar şi imposibilă. Primejdia unei mișcări revoluționare devenise iminentă, amenințând existența dinastiei și a statului însăși, astfel încât aceste legi vor fi adoptate.

Derularea ulterioară a evenimentelor interne şi internaționale n-au permis decât reluarea temporară a dezbaterilor parlamentare. Înfrângerile de pe front și condițiile umilitoare impuse de Puterile Centrale au dus la succesiune de guverne: Guvernul Ion I.C. Brătianu (11 decembrie 1916 – 28 ianuarie 1918) va fi schimbat de Guvernul Alexandru Averescu (29 ianuarie - 4 martie 1918), care la rândul său va fi înlocuit cu Guvernul Alexandru Marghiloman (5 martie - 23 octombrie 1918). Acesta va semna la 7 mai 1918 pacea cu Puterile Centrale, considerată o perioadă îndelungată „trădare națională”, dar care în realitate a salvat entitatea statală a Românei.

Conștient de faptul că Parlamentul „unității naționale” va fi dizolvat, Brătianu cerea „să lăsăm ca un simulacru de parlament, ales sub ocupația dușmană, să ratifice un simulacru de pace, a cărui inexistență constituțională o vom învedera la timp, când rezultatul final va repune, cum nu mă îndoiesc, din nou chestiunea noastră”.

Știind de toate acestea şi pretextând că Parlamentul nu a mai reușit să-și reia lucrările, neîntrunind numărul de deputaţi şi senatori reglementar, noul guvern a hotărât dizolvarea Corpurilor legiuitoare. In Parlamentul nou ales, care urma a ratifica pacea de la București, nu au lipsit, însă, manifestările şi declarațiile care cereau continuarea luptei pentru desăvârșirea unității naționale. Chiar Mesajul prin care regele deschidea, la 4 iunie 1918, sesiunea noilor Corpuri legiuitoare înscria în programul viitoarelor dezbateri parlamentare, continuarea discutării problemei refacerii naționale. Atât împrejurările interne și internaționale, survenite după 7 mai 1918, cât şi structura noilor Corpuri legiuitoare în care nu erau reprezentate toate provinciile României şi nici toate formațiunile politice, făceau ca „Parlamentul Marghiloman” să nu mai continue întru totul opera fostului forum legislativ.

Ratificând pacea de la București, parlamentarii întruniți la Iași considerau votul lor ca un act de circumstanță, dictat de o conjunctură defavorabilă, deoarece, „cu drept cuvânt, acestui tratat, în loc de a i se zice tratat de pace, i s-ar fi putut zice, mai exact, regulament al unei țâri ocupate, căci, așa cum el este încheiat, nu poate fi considerat decât ca rezultat al unei capitulațiuni”.

Serbările de la Iași

Alexandru Marghiloman nu-și ascundea satisfacția pentru ceea ce se întâmplase la 27 martie/9 aprilie 1918, și o făcea atât în relațiile oficiale interne, cât și în cele externe. Marghiloman s-a întâlnit cu regina Maria și cu prințul Carol la 28 martie/10 aprilie 1918, iar cu regele Ferdinand a doua zi. Cel din urmă era în mod evident mulțumit de ceea ce se întâmplase la Chișinău. Premierul român i-a trimis lui Horstmann, diplomat german aflat în partea ocupată a României, o telegramă privind unirea Basarabiei cu România, iar tot atunci a transmis mulțumiri și către Ministerul de Externe de la Berlin.

Ziua de 30 martie/12 aprilie 1918 a fost dedicată sărbătoririi la Iași a evenimentului petrecut anterior la Chișinău. În aceeași dimineață în gara din Iași au ajuns Ion Inculeț și Pantelimon Halippa, președintele, respectiv vicepreședintele Sfatului Țării, membrii cabinetului de la Chișinău, Daniel Ciugureanu, Teofil Ioncu, Vladimir Cristi, Nicolae N. Bosie-Codreanu, Pantelimon Erhan, Constantin Brăescu, Mihail Savenco, Vladimir Podvinschi, deputatul Constantin Stere și arhimandritul Gurie Grosu. Basarabenii au fost întâmpinați la gară de membrii guvernului român, Alexandru Marghiloman, Constantin C. Arion, Simion Mehedinți, Constantin Meissner, Constantin Hârjeu, Demetru Dobrescu, de generalul Constantin Prezan, de ofițerii de la Marele Cartier General, parlamentari, foști miniștri, prefecți etc.

Oficialii români și basarabenii au parcurs împreună, în trăsuri, drumul până la Mitropolie. La Te Deum au fost de față familia regală, oficialii basarabeni, membrii guvernului Marghiloman, dar și fruntașii liberali, înalți funcționari și militari. Au urmat o paradă militară, un banchet, un toast rostit de regele Ferdinand și un „răspuns” al lui Inculeț, iar la final intonarea imnului regal. După amiază au avut loc manifestații publice, iar seara un dineu oferit de Marghiloman în sufrageria Mitropoliei.

Basarabenii au fost decorați de rege. Inclusiv Stere a primit ordinul Coroana României, în grad de Mare Ofițer, ca o recunoaștere a eforturilor depuse de el la Chișinău în zilele care au precedat intrarea oficială a Basarabiei în componența statului român. Liberalilor nu le-a convenit acest gest simbolic, poate nici altora. Gheorghe Mârzescu s-a revăzut cu generalul Prezan, căruia i-a amintit „fraza din proclamația lui care promitea că se va retrage din Basarabia, după ce ordinea va fi restabilită. Râde și el”. Proclamațiile – emise de militari sau de civili – nu valorau prea mult în ochii autorilor acestora. Erau asimilate mai degrabă propagandei politice, servind cel mai adesea unor scopuri imediate.

Se făceau pregătiri și la București pentru celebrarea evenimentului de la Chișinău. La 1/14 aprilie 1918, Marghiloman a ajuns la București și a fost primit cu ovații și cu flori la gară, potrivit propriilor însemnări.

Continuități și discontinuități la Chișinău

Sfatul Țării s-a întrunit la începutul lunii aprilie 1918 pentru a decide în chestiunile care intrau în atribuțiile sale. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost ales președinte al Sfatului Țării, la 3/16 aprilie 1918, în locul lui Ion Inculeț. Stere nu a stat prea mult la Chișinău. S-a reimplicat în politica românească și a fost ales deputat în Parlamentul de la Iași. În plus, el avea să fie supus în perioada următoare unor atacuri concertate din partea liberalilor, care îl acuzau că la sfârșitul anului 1916 rămăsese în Bucureștiul ocupat de Centrali și scosese ziarul Lumina, progerman. Nici Stere nu rămăsese dator, el acuzându-i vehement pe liberali, în special pe Ion I.I.C. Brătianu, că duseseră țara la dezastru prin acțiunea lor în 1916.

Sfatul Țării trebuia să-i desemneze și pe cei doi oameni politici care ar fi urmat să intre în guvernul de la Iași ca miniștri ai Basarabiei. Alegerea s-a făcut prin vot. Ion Inculeț a fost ales fără probleme, la 3/16 aprilie 1918, cel în cauză fiind „destul de abil și activ”, potrivit evaluării lui Pan Halippa. Însă în cazul lui Daniel Ciugureanu a fost nevoie de un al doilea tur, la 4/17 aprilie. Cei doi aveau să reprezinte Basarabia în guvernul român în perioada următoare.

În ședința din 4/17 aprilie 1918, Sfatul Țării a decis desființarea Ministerelor de Externe și de Război, sarcinile acestora urmând să fie preluate de structurile guvernului central. Consiliul de Miniștri de la Chișinău a (re)luat denumirea de Consiliul Directorilor Generali; foștilor miniștri li se spunea iarăși directori generali. Președinte al Consiliului a fost desemnat Petre Cazacu, care asuma și funcția de director general la Finanțe. S-a înființat și un directorat nou, al minorităților. Noii directori generali erau Ion Costin, la Interne; Emanoil Catelly, la Agricultură („trebile pământului”); Nicolae N. Bosie-Codreanu, la Lucrările Publice; Ștefan Ciobanu, la Învățământ; Gheorghe Grosu, la Justiție și Culte, ulterior înlocuit cu Ion Pelivan; Vladimir Chiorescu, la Industrie și Comerț; Isac Gherman, la Controlul de Stat; Arcadie D. Osmolovschi, la Minorități. Consiliul Directorilor Generali urma să se ocupe de administrația regiunii, să pună în practică un ambițios program economic și social; (și) în acest fel se păstra autonomia Basarabiei.

Printr-un decret regal din 9/22 aprilie 1918, hotărârea Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918, privind unirea Basarabiei cu România, a fost publicată în Monitorul Oficial. Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost desemnați oficiali tot atunci miniștri fără portofoliu în guvernul Marghiloman. De asemenea, a fost numit – în fapt, confirmat – Consiliul Directorilor Generali al Basarabiei.

Generalul Arthur Văitoianu a fost desemnat în iunie 1918 guvernator militar – uneori apare și denumirea de comisar general – al Basarabiei. Practic el întrunea atât funcțiile de șef al administrației Basarabiei, controlându-i pe directorii generali din executivul de la Chișinău, cât și pe cele de comandant militar al regiunii.

După 27 martie/9 aprilie 1918, 21 de deputați aveau să-și dea demisia din Sfatul Țării, locurile lor fiind ocupate de alții. La sfârșitul lunii noiembrie 1918, în parlamentul regional erau 140 de deputați: 114 moldoveni, nouă ucraineni, șapte evrei, patru ruși, doi bulgari, un găgăuz, un german, un polonez și un armean. Numărul reprezentanților minorităților etnice scăzuse, mai ales în privința ucrainenilor (de la 13 la nouă) și rușilor (de la șapte la patru).

Reacții internaționale față de schimbarea statutului Basarabiei

Țările Antantei nu au reacționat deschis nici favorabil, nici nu au dezavuat intrarea Basarabiei în componența României. Pentru ele altele erau problemele în contextul primăverii anului 1918, când se confruntau cu o puternică ofensivă germană pe Frontul de Vest. Cu toate acestea, unele rapoarte necoafate privind situația din Basarabia ajungeau în mâinile unor politicieni și înalți funcționari ai Antantei. Dacă Puterile Centrale acceptaseră, ba chiar încurajaseră alipirea Basarabiei de către România, reacțiile dinspre est au fost negative. Actul din 27 martie/9 aprilie 1918 nu a fost recunoscut nici de Ucraina, nici de Rusia.

Ucrainenii voiau ca orice schimbare a fostei granițe ruso-române să fie discutată, negociată la tratativele de pace de la București. La 30 martie/12 aprilie 1918, guvernul de la Kiev a trimis guvernului de la Iași o notă de protest față de anexarea Basarabiei (acesta era termenul folosit). Rada de la Kiev a declarat, la 3/16 aprilie 1918, că nu recunoaște rezoluția Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie. Cabinetul ucrainean era însărcinat să transmită un protest către guvernele României, Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Imperiului Otoman. De asemenea, trebuiau luate toate măsurile pentru ca situația Basarabiei să fie reglementată doar cu acordul Ucrainei și prin consultarea voinței întregii populații a Basarabiei.

A avut loc un schimb de note între guvernele de la Iași și Kiev. Guvernul român a răspuns la 7/20 aprilie 1918, cel ucrainean a reacționat la 22 aprilie/5 mai, la 6/19 iunie înregistrându-se un nou răspuns al cabinetului Marghiloman. Într-un răspuns semnat de ministrul de Externe al României, Constantin Arion, către guvernul ucrainean, pe marginea chestiunii Basarabiei, se preciza că unirea „nu era cucerire”, că decizia fusese luată de Sfatul Țării, considerat organ reprezentativ al Basarabiei, în baza principiului autodeterminării popoarelor. Evident, și de o parte și de alta era vorba de retorică politică, într-o Europă de est aflată sub control german și austro-ungar în primăvara-vara anului 1918. Realitatea era că România controla Basarabia în acel moment și că putea invoca un act de voință politică locală în favoarea sa.

Rusia Sovietică și-a exprimat și ea dezacordul față de unirea Basarabiei în discuții ale unor oficiali bolșevici cu diplomația germană.Guvernul de la Moscova a trimis o notă guvernului de la Iași, la 5/18 aprilie 1918, prin care protesta față de includerea Moldovei pruto-nistrene în componența României, ceea ce, în opinia rușilor, reprezenta o încălcare a acordului Averescu-Rakovski, prin care se prevăzuse evacuarea Basarabiei de către trupele române. Sovieticii nu au recunoscut niciodată intrarea Basarabiei în componența României, iar relațiile între cele două părți au fost tensionate în cea mai mare parte a perioadei interbelice. În cele din urmă, presiunea Kremlinului asupra României avea să se transforme în agresiune deschisă în iunie 1940, al cărei rezultat a fost anexarea de către URSS a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și părții de nord-vest a județului Dorohoi/ținutul Herța.