1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Atacurile furibunde ale opoziției asupra guvernării Marghiloman, declanșate în ședința din 12 iunie 1918 a Parlamentului României, în mod special cele cu referință la Basarabia, au provocat ca reacție de răspuns cuvântarea lui Constantin Stere din 13 iunie. Vizat cu ostentație în luările de cuvânt ale lui Alexandru C. Cuza, co-președinte al Partidului Național-Democrat, Stere constata că de 15 ani nu a existat discurs public, politic sau universitar în care acesta să nu-l atace personal, lucru la care n-a răspuns niciodată (faptul nu corespundea întru totul realităților, polemici între cei doi existând între timp, chiar și provocări la duel – n.a.).

Din cuvântarea lui C. Stere, considerată în epocă „prea înălțătoare” și „o splendidă pagină de elocvență sinceră, ruptă din inimă”, putem afla mai multe aspecte ale vieții sale personale, ale luptei Basarabiei pentru eliberare națională, dar și o serie de constatări și concluzii privind situația României în Primul Război Mondial și procesul de unificare cu Basarabia.

Constantin Stere a ajuns deputat în Parlamentul Marghiloman prin complicitatea Partidului Conservator, fără contracandidat, guvernul crezând, în opinia sa, „că este un interes obștesc să nu combată candidatura mea și a unora din prietenii mei”. Până la acel moment, Stere avusese ultima cuvântare în Parlamentul României la 15-16 decembrie 1915, când s-au luat în dezbatere opțiunile de angajament ale statului român în conflagrația mondială. Stere contesta orice alianță cu Rusia, declarând că atunci când „rațiunea de stat a unui mare imperiu îl duce la porțile Mării Negre, la țărmurile Adriaticei, la stăpânirea Balcanilor, noi care de atâtea ori am fost călcați de oștile pornite spre cucerirea Balcanilor, noi să ne aliem cu Rusia, cu Imperiul Rus? Și în caz de victorie, alături de această Rusie, noi să făurim, noi înșine, lanțurile neamului nostru, să ne robim țara noastră?”.

Stere revenea la discursul său de acum trei ani, constatând și de această dată că „victoria Rusiei imperialiste, asigurată cu sprijinul nostru, era robie pentru noi, dar era și mormântul de veci al Basarabiei”. Întors către A. C. Cuza, Stere avea să-i ceară „să nu mai vină azi cu discursuri de dragoste pentru Basarabia”, în condițiile când acesta la o întrunire federalistă de la Iași spunea că „ziua când Basarabia va fi unită cu țara va fi o zi de doliu”.

Contribuția cea mai importantă a discursului lui Stere la cunoașterea istoriei unirii Basarabiei o constituie faptul că acesta oferă răspunsul la întrebarea cine a scris textul Declarației de Unire votată de Sfatul Țării la 27 martie 1918. În general, se cunoștea din relatările timpului că partea a doua a acestui document istoric crucial, adică cele 11 condiții prin care Basarabia accepta să se alipească la România, a fost alcătuită de Alexandru Marghiloman, asistat de cineva din guvernul său. Nu se cunoștea însă nimic despre paternitatea preambului Declarației: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România”.

La 13 iunie 1918 Stere avea să declare în Parlamentul român că „am luat parte, prin colaborare activă, la redactarea punctelor concrete ale Declarațiunii de Unire, și pasagiile citate au fost dictate de mine”. La sfârșitul discursului, Stere va reitera acest lucru, concretizând: „Eu am luat parte la votul unirii și la redactarea Declarației de Unire”.

Aceste afirmații nu vor fi contestate de nimeni la acel moment, nici de adversarii săi politici, care puteau să nu știe acest fapt, nici, mai ales, de membrii guvernului, care au fost prezenți propriu-zis la Chișinău în momentul votării Unirii. Prin urmare, nu există nicio îndoială, așa cum consideră și istoricul Ion Țurcanu, că autorul preambulului Declarației Sfatului Țării din 27 martie 1918 este Constantin Stere, care totodată a contribuit și la redactarea celei de-a doua părți a documentului, a celor 11 puncte ale Declarației, al căror text inițial fusese pregătit de prim-ministrul Marghiloman.

Stere a declarat în discursul său că s-a dus în Basarabia și a rămas acolo, „numai și numai fiindcă am fost chemat de basarabeni și reținut de ei, cum rezultă chiar din oficiosul Sfatului Țării, printr-o declarație publicată în prima zi când am sosit la Chișinău”. Această declarație corespunde doar parțial realității. El „nu a fost chemat de basarabeni”, ci precum se știe din amintirile lui Marghiloman despre prima sa întâlnire cu Ion Inculeț și Pan Halippa, anume primul-ministru a fost cel care a făcut propunerea, el întrebându-i dacă au nevoie de sprijinul lui C. Stere. La răspunsul lor afirmativ, Stere avea să vină la Iași și să-i însoțească pe cei doi la Chișinău la 25 martie 1918. De asemenea, nici oficiosul Sfatului Țării nu „l-a chemat” pe C. Stere, ci a salutat doar cu entuziasm sosirea lui.

Ce este nou și cu adevărat important, în discursul său, Stere relevă faptul că Marghiloman i-ar fi oferit un portofoliu de ministru și chiar postul de guvernator general al Basarabiei, lucru confirmat de acesta imediat după spusele lui Stere. Deputatul spune că a refuzat această ofertă, „n-am voit să am alt mandat decât acela pe care puteau să mi-l dea concetățenii mei din Basarabia. Am fost ales președinte al Sfatului Țării în unanimitate... și voi rămâne în Basarabia atâta vreme cât concetățenii mei vor crede că le voi fi de folos. Și n-am nicio atribuție administrativă. N-am altă autoritate decât aceea ce mi-o poate da Sfatul”.

Contrar celor declarate, Stere avea un rol ce depășea cu mult pe cel al președintelui Sfatului Țării. El este cel care l-a impus ca prim director al Republicii Democratice Moldovenești pe dr. Petre Cazacu, basarabean refugiat, ca și Stere, în România, apoi ca director al Justiției pe Gh. Grosu, fostul său cumnat. Stere a determinat politica directorilor față de ardeleni; a intervenit în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pentru a prezenta „particularitățile” bisericii din Basarabia; a mijlocit între coloniștii germani din sudul Basarabiei și guvernul român; a negociat între coloniști și reprezentanții Puterilor Centrale, etc.

Stere neagă pretenția că ar fi fost autorul Unirii, așa cum mai mulți adversari politici încercau să insinueze în bătaie de joc: „Am luat parte la Unirea Basarabiei ca simplu deputat al Sfatului Țării... și zadarnic s-a căutat ieri să se dovedească o prea mare prezumție din parte-mi, că aș fi făcut Unirea Basarabiei. Dacă ar fi fost cu putință ca Unirea să se facă numai cu un singur om, Unirea n-ar fi avut loc.” Ce invocă însă în discurs Stere este trecutul său, care este o „chezășie pentru Basarabia”, pentru că „așa cum știu toți basarabenii, mi-am petrecut tinerețea în închisoare și în Siberia”; că „împreună cu Halippa, cu Pelivan, cu defunctul Gavriliță, am înființat cel dintâi ziar românesc din Basarabia (este vorba de ziarul „Basarabia” – n.a.) și prima tipografie românească în Basarabia”. În încheiere acestei părți, Stere constata că „istoria, străină de patimile și vanitățile mărunte de astăzi, va judeca rolul fiecăruia din noi în această vreme de restriște, când Basarabia ne-a adus o singură rază de mângâiere”.

Rămas fidel viziunilor sale de stânga, poporaniste, Stere încheie discursul cu o viziune profetică pentru Basarabia și România: „nu uitați că Basarabia a ieșit din revoluție și a făcut apel la suveranitatea națională. Basarabenii sunt gata să se închine oricărei hotărâri luate de națiunea română întreagă; dar ei, care au luptat împotriva tuturor privilegiilor și stăpânirii claselor de sus, credeți Dvstră că ei au înțeles să-și dea soarta pe mâna claselor privilegiate din România?” Și răspunzând la această întrebare invoca faptul că Basarabia a fost unită pe baza unei declarații, în care ea își asigura autonomia, respectul legilor și organizația actuală, până la desăvârșirea lor prin lege de către un parlament din care vor face parte și reprezentanții Basarabiei, aleși prin sufragiul universal, egal, direct și secret.

Una dintre cele mai acerbe dezbateri din Parlamentul român în vara anului 1918 a fost cea din jurul paternității actului Unirii dintre Basarabia și România. Pe de o parte, guvernul Marghiloman, acuzat de „înaltă trădare” datorită semnării tratatului de pace cu Puterile Centrale, încerca să acrediteze ideea că anume acest tratat de pace a dat României Basarabia, că fără complicitatea Germaniei și Austriei acest lucru ar fi fost imposibil. Pe de altă parte, opozanții guvernării, printre care cei mai vehemenți au fost profesorul Alexandru C. Cuza și mareșalul Alexandru Averescu, contestau acest merit, invocând ideea unității naționale și rolul elitelor politice de la Chișinău, în special al Sfatului Țării, în realizarea acestui deziderat. Prinși între aceste două focuri, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, vor interveni de mai multe ori în Parlamentul român pentru precizări și explicații, care de multe ori vor aduce elemente noi în cunoașterea dedesubturilor Unirii.

Disputa în jurul aceste probleme a pornit în ședința Camerei Deputaților din 12 iunie 1918, când Al. Averescu cita cuvântarea lui Al. Marghiloman de la București, în care acesta declara că „unirea Basarabiei cu România s-a făcut în conferința de pace în București; aci s-a câștigat Basarabia și ea face parte din Pacea de la București, pe care a iscălit-o Arion (la acel moment ministru de Externe a României – n.a.) și cu mine”. Pe de altă parte, Averescu cita ziarul „România Nouă” de la Chișinău, în care se arăta că aceste declarații „jignesc adânc sufletul intelectualilor români din Basarabia, care au luptat pentru dezrobirea țării și pentru unirea ei cu România”.

Deputatul A.C. Cuza, va continua această polemică, prezentând un fragment din ziarul „Steagul”, organ al Partidului Conservator, unde la 21 mai 1918 Marghiloman declara că „se crede că Basarabia s-a luat la Chișinău, când Sfatul patriotic a votat rezoluția Blocului moldovenesc. Basarabia, domnii mei, s-a întrupat la București, în timpul negocierilor de pace. Vă asigur că fără Germania și fără Austria nu intrau în Patria-mumă trei milioane suflete cu 45 mii kilometri² de pământ”. Pe de altă parte, Cuza invoca Mesajul regal, în care se arătă că Basarabia singură s-a realipit la România, că poporul basarabean s-a aruncat „în brațele ei pentru a-i spori puterea de muncă și încredere în viitor”.

Făcând față acestor reproșuri, Constantin C. Arion, ministru de Externe la acel moment, avea să declare în plenul Camerei: „Vă întreb un lucru: credeți Dstră că, cu ocupațiune austriacă la nord și cu trecerea trupelor germane pe la sud, pe baza tratatului de armistițiu încheiat de dnul general Averescu, se putea alipi Basarabia fără bunăvoința Austriei și Germaniei? Bunăvoința Austriei și a Germaniei era câștigată de mine. Vă voi proba prin documente”. Apoi întorcându-se către Averescu, Arion avea să declare: „Chestiunea Basarabiei nici nu ați primit-o, nici nu ați început-o, nici nu ați terminat-o. Ați încurcat-o”.

Un alt subiect intens dezbătut în ședința din 12 iunie a fost cel al condițiilor Unirii. Abordând această temă A.C. Cuza declara că „Basarabia s-a lipit de noi pe baza unui Statut. Susținem că Basarabia trebuie să fie și să rămână autonomă și vom solicita aceasta și pentru Moldova, fără ca să fie niciun gând de separatism”. Deputatul vedea viitorul organizării statului român în descentralizare: descentralizarea comunală, descentralizarea județeană, descentralizarea provincială. „Cetățenii voiesc să se administreze ei singuri, ei cer să ia parte la cârmuirea intereselor lor, aceasta o susțin, aceasta a fost prevăzută cu adâncă pricepere de elementele din Basarabia, declara Cuza, prin urmare, pentru noi, este sfântă autonomia Basarabiei, în baza statutului și, bineînțeles, în limitele ideii naționale românești suverane”.

Cuza va contesta vehement numirea în Basarabia a unui guvernator, care era contrară Statutului de autonomie al Basarabiei. În susținerea argumentației sale, acesta cita ziarul „Momentul” din 9 iunie, care anunța decizia Consiliului de Miniștri „să dea o nouă alcătuire administrativă Basarabiei, înființând un post de guvernator general”. Deputatul interoga guvernarea ce „însemnează un guvernator general? Când basarabenii sunt sătui de guvernatorii rusești, acum voi înființați guvernator român? Aceasta mi se pare că este în contra Statutului și este o politică nesocotită, care poate să creeze mari dificultăți în Basarabia”.

Ministrul Arion a declarat că generalul Văitoianu este un comisar general român, iar generalul Hârjeu, ministru de Război, considera că nu este în interesul Basarabiei să se aducă această chestiune în dezbaterea din Parlament.

A.C. Cuza va reveni însă la tema autonomiei, considerând că nu vede altă soluție „decât lăsând Basarabia să se cârmuiască după datinile ei și în conformitate cu Statutul, dar totodată începându-se o cât mai activă politică de înălțare și întărire a școalei și bisericii naționale”. „Orice politică veți face Dstră, orice măsuri administrative veți lua, veți greși dacă nu veți chema la viața națională pe numeroșii români din Basarabia, care sunt astăzi înstrăinați și dezorientați”, conchidea deputatul.

De o violență verbală deosebită au fost injecțiile lui Cuza la adresa lui Constantin Stere, pe care-l considera „primejdios în Basarabia”, iar politica pe care pe care acesta o făcea acolo era „întru totul nefastă”. În acest caz, ca și în multe altele pe care le vom prezenta în articolele noastre, observăm că discursurile nu erau mai mult decât niște atacuri brutale la persoană, invectivele pline de neadevăruri ale lui A. C. Cuza împotriva lui Constantin Stere, considerat „jidov socialist”, „nici român, nici basarabean”, fiind foarte relevante pentru ambianța politică a timpului. Drept urmare a faptului că fiecare grupare căuta să-și atace adversarii fără niciun fel de menajamente, ignorând voit faptele reale care contraveneau acestui demers și manipulând date ce sfidau realitatea, din mai multe puncte de vedere pare derutant și dăunător pentru cunoașterea realităților din acea vreme. Dar tocmai ele ne arată zbuciumul și agitația în care s-a creat noul stat românesc.

Replica deputatului Tache Georgescu dată lui A.C. Cuza vine să aducă mai multe elemente de explicație ale acestor dezbateri și să arate mai multe aspecte ale viziunilor românești asupra Basarabiei. Acesta declara că vine din Basarabia și regretă că chestiunea provinciei nu se lasă în pace. „În loc să venim și să vorbim de acest mare eveniment realizat după 106 ani, consemna deputatul român, auzim pe unii care spuneau că chestiunea Basarabiei nici nu există, pe altul care știu că înainte de război era cu drapelul roșu și a contribuit la război, spunând: nu Basarabia, ci Ardealul și numai Ardealul; acum când am avut ocaziunea să o dobândim, vine un domn deputat, ca să arate că ar fi cam o tragere pe sfoară sau că Basarabia nu ne mulțumește”.

Prin urmare, cuvântarea sa era un apel la reconciliere politică în problema Basarabiei, sugerând că „n-am venit aici în fața publicului să ne facem un titlul de glorie”, ci ca „români adevărați și cinstiți” fiecare să contribuie la scoaterea Basarabiei „de sub cnutul rusesc”, dacă „în adevăr inima ta îți bate pentru neamul românesc și pentru unirea noastră cu Basarabia”.

T. Georgescu găsea o justificare în numirea unui guvernator în Basarabia, „căci trebuie să fie cineva acolo...ca să fie relațiuni mai bune cu poporul Basarabiei, ca să se respecte unele dispozițiuni”. „Nu se poate, conchidea deputatul, ca toată această lume, care a trăit sub un alt regim atâția ani, să o lași de acum înainte la voia întâmplării și cei de acolo să nu mai aibă pe nimeni. Nu este permis să combată cineva de la tribună asemenea lucruri, mai cu seamă când se găsesc aci și reprezentanții din Basarabia.”