1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Negocieri în capitala ocupată

După depunerea jurământului ca prim-ministru la Iași, Alexandru Marghiloman s-a întors la București la 8/21 martie 1918, în vederea continuării tratativelor de pace cu Puterile Centrale, începute de predecesorul său, generalul Alexandru Averescu. Negocierile aveau să se desfășoare în capitala ocupată, mai precis în Palatul Cotroceni. În

fruntea delegațiilor s-au aflat Alexandru Marghiloman, pentru România, Richard von Kühlmann, ministrul de Externe al Germaniei, Ottokar Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, Vasil Radoslavov, prim-ministrul Bulgariei, și Talaat Pașa, prim-ministrul Imperiului Otoman.

Fiecare delegație avea în componență experți în diverse probleme. Chestiunile abordate erau de natură politică, militară, juridică și economică. România pierduse războiul, se recunoscuse înfrântă, de aceea învingătorilor le revenea ultimul cuvânt.

„Rectificările de graniță” în Carpați

Tratativele de pace între România și Puterile Centrale au fost reluate la 9/22 martie 1918. Marghiloman s-a întâlnit cu Kühlmann, care încă era ostil Casei Regale a României, și cu Czernin, care se dovedea intransigent în privința granițelor. De asemenea, premierul român s-a întâlnit și cu diverși membri ai delegațiilor germană și austro-ungară. Discuțiile cu cei din urmă priveau noua linie a graniței dintre România și Austro-Ungaria. Membrii delegației române au avut obiecții în repetate rânduri față de solicitările austro-ungare. Chiar Marghiloman a făcut observația la un moment dat că anexarea bazinului Lotrului era „o curată afacere comercială” în beneficiul unei societăți din Budapesta. Au existat chiar și tendințe de expansiune maximală din partea austro-ungarilor, fiind avute în vedere câmpurile petroliere de la Câmpina și Bacău, salinele de la Slănic și Prahova, dar și localitățile Turnu Severin și Sinaia. În cele din urmă s-a impus moderația. Renunțarea i s-ar fi

datorat lui Czernin, care a făcut-o special pentru Marghiloman, ceea ce a produs nemulțumiri în Austro-Ungaria, în special în cea din urmă parte a Imperiului. De altfel, Czernin era cunoscut pentru susținerea principiului încheierii războiului „fără despăgubiri și fără anexări”.

Militarii din delegația română au avut și ei obiecții în diverse chestiuni, avertizând că era posibilă chiar o rupere a negocierilor de pace. Austro-ungarii au reacționat ferm. Czernin i-a scris lui Marghiloman că nu avea să cedeze nimic și că războiul avea să continue dacă românii nu se conformau solicitărilor din partea Imperiului. Discuțiile au fost aprinse și între membrii delegațiilor română și germană, nu între șefii acestora. Dintre români, Constantin Arion, ministru de Externe, s-a dovedit inflexibil chiar din prima zi a reînceperii negocierilor. Miza era statutul teritoriului ocupat și dreptul germanilor de a face rechiziții. Marghiloman i-a răspuns lui Czernin la 10/23 martie, pe un ton amical, dar reamintindu-i că la preliminariile păcii se semnase pentru „o rectificare de frontieră, iar nu o strămutare a întregii frontiere”. Kühlmann l-a îndemnat pe Marghiloman să se înțeleagă cu Czernin, în același timp sugerându-i să-l modereze pe Arion.

În vreme ce Marghiloman era mai atent la reacțiile Centralilor, încerca să obțină concesii prin mici acte de curtoazie, Arion era mai incisiv, iar în plus îi îndemna pe ofițerii din delegația română să nu semneze nimic. Aceasta nu făcea decât să crească iritarea Centralilor. Nici în interiorul delegației românești nu exista unitate de acțiune. Chiar colaborarea între Marghiloman și Arion a fost una marcată de neînțelegeri, discuții, atenționări, reveniri. Marghiloman a notat în jurnalul său că Arion era antidinastic și punea această atitudine pe seama influenței fiului acestuia, care era la rândul său antidinastic și adept al lui P.P. Carp. De asemenea, șeful executivului român bănuia o influență a lui Ion I.C. Brătianu asupra lui Arion. Nici atitudinea regelui Ferdinand nu era pozitivă față de negocierile de pace, deși monarhul respecta procedurile constituționale. La 24 martie/6 aprilie 1918, Marghiloman avea să afle că regele le-ar fi spus miniștrilor Hârjeu și Mehedinți că tratatul cu Puterile Centrale, așa cum arăta în acel moment, nu putea fi ratificat.

Problema Dobrogei

Românii erau mulțumiți că li se lăsa de către Centrali mână liberă în Basarabia, dar erau îngrijorați în legătură cu previzibila pierdere a Dobrogei în favoarea vecinului de la sud de Dunăre. Bulgaria nu doar că voia să reia Cadrilaterul, pe care România îl anexase în 1913, ci reclama și Dobrogea (de nord), pe care România o primise în 1878 ca „despăgubire” pentru cele trei județe din sudul Basarabiei, reanexate de Rusia. Înainte de preluarea poziției de prim-ministru, Alexandru Marghiloman lucrase împreună cu Dimitrie Onciul, Simion Mehedinți ș.a. la un memorandum privind Dobrogea, menit a susține păstrarea regiunii între granițele României. Ulterior, când avea deja calitatea de șef al executivului român, Marghiloman aprecia că Dobrogea era pierdută și accentul trebuia pus la tratative pe asigurarea ieșirii României la mare, prin Constanța.

Nici germanii, nici austro-ungarii nu erau prea dornici să vadă toată Dobrogea luată de bulgari, inclusiv cu portul Constanța și cu linia de cale ferată transdobrogeană. În special germanii aveau interese economice în zonă. De aceea, cele două imperii central-europene au fost de acord ca Bulgaria să reia Cadrilaterul și un teritoriu situat între vechea graniță româno-bulgară și linia ferată Cernavodă-Constanța. Într-un plan maximal, bulgarii voiau inclusiv câteva insule situate pe Dunăre în fața Brăilei, care nu fuseseră otomane la 1878, când Dobrogea intrase în componența României. A fost nevoie de arbitrajul austro-ungarilor și germanilor pentru depășirea acestei situații.

Kühlmann i-a spus lui Marghiloman că portul Constanța avea să aibă regim porto-franco, iar linia ferată transdobrogeană avea să fie preluată de germani. Exploatarea portului avea să fie făcută de o societate germano-româno-bulgară. Germanii voiau și concesiunea silozurilor de la Constanța. Chestiunea Dobrogei s-a discutat inclusiv în zilele dinaintea semnării tratatului de pace. Asupra teritoriului de la nord de calea ferată Cernavodă-Constanța urma să se instituie un condominium al Puterilor Centrale. În fața complicatei situații a Dobrogei, germanii și austro-ungarii au dansat pe sârmă între bulgari, turci și români.

Cu bulgarii au fost lungi discuții și pe marginea școlilor și comunităților românești din Bulgaria. În cele din urmă s-a admis păstrarea statu-quo-ului.

Otomanii nu aveau mari pretenții de la România, cu care nu mai aveau graniță comună de jumătate de secol. Rezolvarea problemei regimului unor proprietăți în litigiu în Dobrogea, o chestiune care dura din anii 1880, ar fi fost de ajuns pentru a le da satisfacție turcilor în privința românilor. Însă turcii aveau și ei interesul de a pune condiții la preluarea Dobrogei de către bulgari. Cei dintâi ar fi dorit reluarea Traciei, care intrase în componența Bulgariei. Calculul era simplu. „Partea” turcilor din Dobrogea ar fi putut fi folosită ca monedă de schimb cu teritorii reclamate în sud-estul Bulgariei. Condominiumul în Dobrogea îi îndepărta însă pe turci de îndeplinirea obiectivului lor. Pentru otomani ar fi fost de preferat ca bulgarii să ia Dobrogea, iar ei să reprimească Tracia.

Controlul asupra cerealelor, petrolului, lemnului și menținerea influenței politice asupra României

Neavând revendicări teritoriale din partea României, interesul Germaniei era îndreptat îndeosebi spre cerealele, petrolul și lemnul românești. Pentru exploatarea pe termen lung a acestor resurse esențiale și în timp de război, ca și în vreme de pace, aveau să se semneze tratate speciale. În acest mod, practic avea să se instituie un monopol asupra resurselor amintite. Fondul bancar românesc aflat la Berlin rămânea sub „sechestru”, deși au fost voci în Germania care cereau confiscarea lui. În afară de controlul asupra resurselor românești, Berlinul urmărea și o influență politică pe măsură asupra autorităților române. Germanii au insistat și în vederea amnistierii de către autoritățile române a propriilor cetățeni care în timpul războiului colaboraseră cu Centralii din motive politice.

Atitudinea Austro-Ungariei față de România era mai sofisticată sau în orice caz mai complicată. În vreme ce Viena ar fi vrut ca vecinul din sud-est să fie legat de Imperiu, Budapesta se temea că această apropiere ar fi putut întări influența românilor la nord și vest de Carpați.

Centralii voiau să-și mențină dreptul de rechiziție directă în teritoriul ocupat, în mod expres asupra recoltei anului 1918, dar și asupra petrolului, lemnului și altor resurse. Românii aveau informații că în zonele cerealiere din sud germanii rechiziționau, chiar în timp ce aveau loc negocierile de pace, tot porumbul care se mai afla la țărani, lăsându-le acestora doar sămânța și câte 500 de grame/zi drept hrană (anterior fuseseră 750 grame/zi), cantitate calculată până la 1 august 1918; rația de făină era de 300 de grame/zi. Situația era de-a dreptul dramatică. Centralii căutau să ia tot ce putea fi dus îndeosebi în Germania și Austro-Ungaria. Raportul de repartiție între cele două puteri principale ale Centralilor era în mod clar în favoarea Germaniei.

Delegații austro-ungari invocau lipsurile alimentare foarte mari din Austria, unde populația primea câte 150 de grame de făină de porumb pe zi. Se amintea că lipsurile din Imperiu atinseseră cote alarmante. „Ce vreți? În Austria se moare de foame”, i s-a spus lui Marghiloman când acesta a protestat față de „jăcmăneala din ce în ce mai mare” din teritoriul ocupat. Rechizițiile aveau să continue acolo de-a lungul întregii luni aprilie 1918, lăsând populația românească vulnerabilă în fața lipsurilor.

Confruntată la rândul său cu mari lipsuri alimentare, Bulgaria încerca să cumpere grâu din sudul Basarabiei, de la populația bulgară de acolo. Era vorba de 11.000 de tone (sau 1.100 de vagoane). Acceptul autorităților române era însă obligatoriu. Bulgarii au condiționat eliberarea numeroșilor prizonieri români pe care îi dețineau tocmai de posibilitatea de a cumpăra cerealele amintite.

Basarabia era deja suprasolicitată din punctul de vedere al rechizițiilor. De acolo luau produse agricole românii, pentru întreținerea Armatei, dar și pentru aprovizionarea Moldovei. Ulterior și austro-ungarii aveau să ceară noi cantități de grâne din Basarabia, întâi 10.000 de vagoane, apoi 12.500. Prețul vagonului de grâu era de 3.800 de lei în România și 8.000 de lei în Basarabia. Diferența – pentru cele 12.500 de vagoane – urma să o achite guvernul român.

Propuneri neobișnuite

În timpul unei întâlniri între Cezernin și Marghiloman, cel dintâi a spus că ar fi vrut să-i „scape” pe români de ocupația germană. Cei doi au discutat pe marginea chestiunii noii frontiere montane. De asemenea, Czernin i-a propus lui Marghiloman ca Austro-Ungaria să cumpere o parte din artileria românească. Marghiloman a încercat să câștige timp, de aceea a invocat necesitatea consultării cu regele. De altfel, într-o telegramă din 19 martie/1 aprilie 1918, Czernin îi ceruse lui Marghiloman ca România, în afară de torpiloarele de pe Dunăre, aflate la Sevastopol, să trimită un batalion pe frontul de Vest, pentru a arăta că s-a rupt de Antanta. În schimb, românii primeau mână liberă în Basarabia. Marghiloman a refuzat trimiterea de trupe românești împotriva Antantei, fie și la nivel demonstrativ, invocând argumentul neutralității. De asemenea, el a respins oferta de a vinde austro-ungarilor o parte din artileria Armatei Române. În condiții dificile pentru România, era nevoie de prudență, pentru a nu exista un caz de ruptură cu Antanta, de unde venise o bună parte a acestui material. De altfel, artileria primită de la francezi nici nu era încă plătită de români.

Marghiloman la rândul său a insistat ca în timpul ocupației asupra teritoriilor din sudul țării să existe jandarmerie, poliție, armată și finanțe românești independente de Centrali. Românii nu erau însă în postura de a-și susține interesele cu prea mare fermitate.

Atacurile furibunde ale opoziției asupra guvernării Marghiloman, declanșate în ședința din 12 iunie 1918 a Parlamentului României, în mod special cele cu referință la Basarabia, au provocat ca reacție de răspuns cuvântarea lui Constantin Stere din 13 iunie. Vizat cu ostentație în luările de cuvânt ale lui Alexandru C. Cuza, co-președinte al Partidului Național-Democrat, Stere constata că de 15 ani nu a existat discurs public, politic sau universitar în care acesta să nu-l atace personal, lucru la care n-a răspuns niciodată (faptul nu corespundea întru totul realităților, polemici între cei doi existând între timp, chiar și provocări la duel – n.a.).

Din cuvântarea lui C. Stere, considerată în epocă „prea înălțătoare” și „o splendidă pagină de elocvență sinceră, ruptă din inimă”, putem afla mai multe aspecte ale vieții sale personale, ale luptei Basarabiei pentru eliberare națională, dar și o serie de constatări și concluzii privind situația României în Primul Război Mondial și procesul de unificare cu Basarabia.

Constantin Stere a ajuns deputat în Parlamentul Marghiloman prin complicitatea Partidului Conservator, fără contracandidat, guvernul crezând, în opinia sa, „că este un interes obștesc să nu combată candidatura mea și a unora din prietenii mei”. Până la acel moment, Stere avusese ultima cuvântare în Parlamentul României la 15-16 decembrie 1915, când s-au luat în dezbatere opțiunile de angajament ale statului român în conflagrația mondială. Stere contesta orice alianță cu Rusia, declarând că atunci când „rațiunea de stat a unui mare imperiu îl duce la porțile Mării Negre, la țărmurile Adriaticei, la stăpânirea Balcanilor, noi care de atâtea ori am fost călcați de oștile pornite spre cucerirea Balcanilor, noi să ne aliem cu Rusia, cu Imperiul Rus? Și în caz de victorie, alături de această Rusie, noi să făurim, noi înșine, lanțurile neamului nostru, să ne robim țara noastră?”.

Stere revenea la discursul său de acum trei ani, constatând și de această dată că „victoria Rusiei imperialiste, asigurată cu sprijinul nostru, era robie pentru noi, dar era și mormântul de veci al Basarabiei”. Întors către A. C. Cuza, Stere avea să-i ceară „să nu mai vină azi cu discursuri de dragoste pentru Basarabia”, în condițiile când acesta la o întrunire federalistă de la Iași spunea că „ziua când Basarabia va fi unită cu țara va fi o zi de doliu”.

Contribuția cea mai importantă a discursului lui Stere la cunoașterea istoriei unirii Basarabiei o constituie faptul că acesta oferă răspunsul la întrebarea cine a scris textul Declarației de Unire votată de Sfatul Țării la 27 martie 1918. În general, se cunoștea din relatările timpului că partea a doua a acestui document istoric crucial, adică cele 11 condiții prin care Basarabia accepta să se alipească la România, a fost alcătuită de Alexandru Marghiloman, asistat de cineva din guvernul său. Nu se cunoștea însă nimic despre paternitatea preambului Declarației: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România”.

La 13 iunie 1918 Stere avea să declare în Parlamentul român că „am luat parte, prin colaborare activă, la redactarea punctelor concrete ale Declarațiunii de Unire, și pasagiile citate au fost dictate de mine”. La sfârșitul discursului, Stere va reitera acest lucru, concretizând: „Eu am luat parte la votul unirii și la redactarea Declarației de Unire”.

Aceste afirmații nu vor fi contestate de nimeni la acel moment, nici de adversarii săi politici, care puteau să nu știe acest fapt, nici, mai ales, de membrii guvernului, care au fost prezenți propriu-zis la Chișinău în momentul votării Unirii. Prin urmare, nu există nicio îndoială, așa cum consideră și istoricul Ion Țurcanu, că autorul preambulului Declarației Sfatului Țării din 27 martie 1918 este Constantin Stere, care totodată a contribuit și la redactarea celei de-a doua părți a documentului, a celor 11 puncte ale Declarației, al căror text inițial fusese pregătit de prim-ministrul Marghiloman.

Stere a declarat în discursul său că s-a dus în Basarabia și a rămas acolo, „numai și numai fiindcă am fost chemat de basarabeni și reținut de ei, cum rezultă chiar din oficiosul Sfatului Țării, printr-o declarație publicată în prima zi când am sosit la Chișinău”. Această declarație corespunde doar parțial realității. El „nu a fost chemat de basarabeni”, ci precum se știe din amintirile lui Marghiloman despre prima sa întâlnire cu Ion Inculeț și Pan Halippa, anume primul-ministru a fost cel care a făcut propunerea, el întrebându-i dacă au nevoie de sprijinul lui C. Stere. La răspunsul lor afirmativ, Stere avea să vină la Iași și să-i însoțească pe cei doi la Chișinău la 25 martie 1918. De asemenea, nici oficiosul Sfatului Țării nu „l-a chemat” pe C. Stere, ci a salutat doar cu entuziasm sosirea lui.

Ce este nou și cu adevărat important, în discursul său, Stere relevă faptul că Marghiloman i-ar fi oferit un portofoliu de ministru și chiar postul de guvernator general al Basarabiei, lucru confirmat de acesta imediat după spusele lui Stere. Deputatul spune că a refuzat această ofertă, „n-am voit să am alt mandat decât acela pe care puteau să mi-l dea concetățenii mei din Basarabia. Am fost ales președinte al Sfatului Țării în unanimitate... și voi rămâne în Basarabia atâta vreme cât concetățenii mei vor crede că le voi fi de folos. Și n-am nicio atribuție administrativă. N-am altă autoritate decât aceea ce mi-o poate da Sfatul”.

Contrar celor declarate, Stere avea un rol ce depășea cu mult pe cel al președintelui Sfatului Țării. El este cel care l-a impus ca prim director al Republicii Democratice Moldovenești pe dr. Petre Cazacu, basarabean refugiat, ca și Stere, în România, apoi ca director al Justiției pe Gh. Grosu, fostul său cumnat. Stere a determinat politica directorilor față de ardeleni; a intervenit în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pentru a prezenta „particularitățile” bisericii din Basarabia; a mijlocit între coloniștii germani din sudul Basarabiei și guvernul român; a negociat între coloniști și reprezentanții Puterilor Centrale, etc.

Stere neagă pretenția că ar fi fost autorul Unirii, așa cum mai mulți adversari politici încercau să insinueze în bătaie de joc: „Am luat parte la Unirea Basarabiei ca simplu deputat al Sfatului Țării... și zadarnic s-a căutat ieri să se dovedească o prea mare prezumție din parte-mi, că aș fi făcut Unirea Basarabiei. Dacă ar fi fost cu putință ca Unirea să se facă numai cu un singur om, Unirea n-ar fi avut loc.” Ce invocă însă în discurs Stere este trecutul său, care este o „chezășie pentru Basarabia”, pentru că „așa cum știu toți basarabenii, mi-am petrecut tinerețea în închisoare și în Siberia”; că „împreună cu Halippa, cu Pelivan, cu defunctul Gavriliță, am înființat cel dintâi ziar românesc din Basarabia (este vorba de ziarul „Basarabia” – n.a.) și prima tipografie românească în Basarabia”. În încheiere acestei părți, Stere constata că „istoria, străină de patimile și vanitățile mărunte de astăzi, va judeca rolul fiecăruia din noi în această vreme de restriște, când Basarabia ne-a adus o singură rază de mângâiere”.

Rămas fidel viziunilor sale de stânga, poporaniste, Stere încheie discursul cu o viziune profetică pentru Basarabia și România: „nu uitați că Basarabia a ieșit din revoluție și a făcut apel la suveranitatea națională. Basarabenii sunt gata să se închine oricărei hotărâri luate de națiunea română întreagă; dar ei, care au luptat împotriva tuturor privilegiilor și stăpânirii claselor de sus, credeți Dvstră că ei au înțeles să-și dea soarta pe mâna claselor privilegiate din România?” Și răspunzând la această întrebare invoca faptul că Basarabia a fost unită pe baza unei declarații, în care ea își asigura autonomia, respectul legilor și organizația actuală, până la desăvârșirea lor prin lege de către un parlament din care vor face parte și reprezentanții Basarabiei, aleși prin sufragiul universal, egal, direct și secret.