1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria ca rezultat al mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuție la activitatea culturală și religioasă din regiune.

Românii de la est de Nistru, au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești. Aceste teritorii veneau ca o prelungire a câmpiilor Bărăganului și Bugeacului, străbătute de numeroase cursuri de apă, cum ar fi Nipru, Bug, Ingul, Inguleț, Cuciurgan, Kaiablâk, Tiligul, Jagorlâk și altele.

Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în secolul XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovsk), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane, dintre care 1 265 bărbați și 1 206 femei.

### Vezi și... ###

Românii transnistreni și Unirea (I): o implicare necunoscută

Sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradițiilor pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade foarte simţitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).

Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.

Memoriile Centenarului: mărturii ruse și române despre românii transnistreni

„Denumirea Ucraina Hanului (regiunea Oceacov – n.a.), care ar indica prezența aici a ucrainenilor, nu corespundea componenței populației, care este constituită din moldoveni. Aceștia însă nu au păstrat careva monumente vechi ale aflării lor pe acest teritoriu”. (A.G. Lebedențiev, preot la Catedrala din Odessa (1818-1898)

Urmărește-ne pe

Urmărește-ne pe

Urmărește-ne pe

„Moldova se află pe amândouă părțile ale Nistrului, lucru confirmat de portul și datinile existente. Mai mult decât atât, aici întâlnim datini și obiceiuri identice cu cele întâlnite în satele moldovenești din România”. (V. Martinovski, Moravurile moldovenilor ce locuiesc în Podolia, 1850)

„Când examinăm credințele, moravurile și tradițiile românilor din Podolia, vedem cum caracterul românesc este aici atât de bine conservat și putem afirma că nu există nicio diferență față de cel al românilor din Herson, dimpotrivă, în aceste două provincii, este identic caracterul național al românilor din Moldova. Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”. (Dumitru Drăghicescu, Les Roumains d’Ukraine, Paris, 1919)

Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.

Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.

Anume regiunile de peste Nistru, unde în cea mai mare parte s-au regăsit moldovenii recrutați pentru război în rândurile armatei ruse, vor deveni inițiatoarele primelor organizații militare și politice de la care va porni mișcarea de renaștere națională din Basarabia.

Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, urmărind diverse scopuri politice și militare. Pe de o parte, fruntașii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflați la Kiev dintre foștii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, intelectuali, soldați basarabeni din armata rusă, studenţi români, preoți, etc. Ca rezultat al preocupărilor realizate de societatea românească „Deşteptarea” se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Conform legislației, acest drept se acorda în urma unui sufragiu făcut în sânul minorității, în urmă căruia cel puțin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naționale politice şi culturale, iar minoritățile mai mari puteau avea și un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanți români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu.

De la tribuna Radei Centrale, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul cere „drepturi pentru cei 800 000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului”, iar Dumitrașcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretențiilor teritoriale ale Ucrainei asupra Basarabiei.

Soarta românilor transnistreni a fost de la începuturi în atenția liderilor basarabeni, care în în punctul 10 al programului Partidului Naţional Moldovenesc, au cerut explicit: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam”.

Un alt centru de concentrare politică și militară a moldovenilor de peste Nistru va fi orașul Odesa, unde imediat după Revoluția rusă, în martie 1917 începe organizarea națională moldovenească în armată. Presa odesită a timpului constata în acele zile că „un grup de moldoveni, locuind în Odesa și având în rândurile sale mulți soldați, ofițeri și studenți, a început să se organizeze. În adunarea reprezentanților diferitelor grupări s-a ales un comitet și s-a elaborat în trăsături generale programul organizării moldovenești. Președinte al comitetului s-a ales căpitanul Em. Cately”. Scopul acestui comitet era restabilirea autonomiei din 1818 pentru Basarabia, oprirea colonizărilor, tot pământul locuitorilor muncitori a țării și păstrarea drepturilor minorităților naționale. În telegrama trimisă primului ministru Lvov, adunarea exprima speranța că „interesele naționale ale celor 2.5. milioane de moldoveni vor fi satisfăcute”.

Cea mai reprezentativă dovadă de organizare a românilor de la Odesa a fost pe data de 1 mai 1917, când sub cutele steagului național, având placarde cu inscripții „trăiască autonomia”, „trăiască Sfatul Țării”, „moldovenimea în uniformele țarului defilează prin Odesa în fața lumii internaționale”, iar într-o grădină publică s-a ținut adunarea generală, unde s-au abordat cele mai stringente probleme ale Basarabiei: autonomia, învățământ în limba maternă, reforma agrară, etc.

La scurt timp are loc constituirea comitetelor ostășești ale moldovenilor și în alte centre de peste Nistru - Sevastopol, Nikolaev, Herson – care la 14 mai 1917 se întrunesc la Odesa în Comitetul executiv ostășesc. Cu această ocazie este emis un program politic care pleda pentru apărarea drepturilor naționale, menținerea disciplinei, apărarea libertăților câștigate și organizarea companiilor moldovenești.

La 19 mai Comitetul deleagă un grup special, compus din Suruceanu, Matveev, Popov, și Păscăluță, pentru a aduna moldovenii „în companii (roți) deosebite, sub comanda ofițerilor moldoveni, pentru ca ostașii să învețe mai bine și mai ușor serviciul în limba lor și să păzească disciplina”. În august la Odesa este deja format primul batalion de moldoveni sub comanda lui Osoianu, însărcinat cu lupta „împotriva contrarevoluției”, care la scurt timp va fi mutat la Chișinău și care va sta la originile primelor formațiuni militare ale Basarabiei.

Opțiunile exprimate în Sfatul Țării

În vreme ce toți membrii Blocului Moldovenesc susțineau Declarația de unire, unii deputați din Fracțiunea Țărănească și din Fracțiunea Minorităților s-au exprimat critic față de alipirea Republicii Democratice Moldovenești la România prin votul Sfatului Țării. Ei au susținut că viitorul Republicii nu putea fi decis decât prin consultarea tuturor locuitorilor țării.

Vladimir Țiganko, liderul Fracțiunii Țărănești, a insistat asupra faptului că doar Adunarea Constituantă ar fi putut să se pronunțe în chestiunea unirii Basarabiei cu România. Același deputat aprecia că singura formă acceptabilă de unire ar fi fost intrarea într-o federație cu România, adică egalitate juridică între doi actori statali. Ceea ce, desigur, elita politică de la vest de Prut nu concepea din motive de imaginar politic centralist, de preluare și exercitare a puterii, de monopol politic. Țiganko avea să anunțe că formațiunea sa urma să se abțină de la vot.

Minoritățile naționale au susținut că decizia de unire nu putea fi luată decât prin consultarea „întregului popor al Republicii Moldovenești”, prin Adunarea Constituantă sau prin referendum. S-au exprimat în această privință deputații Arcadie D. Osmolovski, din partea ucrainenilor, Cristo Misirkov, din partea bulgarilor și găgăuzilor, și A.F. Greculov, din partea rușilor. De altfel, cei mai mulți dintre reprezentanții ucrainenilor și bulgaro-găgăuzilor aveau să se abțină de la vot, invocând faptul că nu aveau un mandat în acest sens. Reprezentanții germanilor au declarat, prin vocea lui Robert von Lesch, că se abțin și ei. Doar deputatul Felix Dudkiewicz, din partea polonezilor, a spus deschis că avea să voteze pentru unire. În acest context, nu este lipsit de relevanță faptul că unii dintre deputații din partea ucrainenilor, bulgarilor și germanilor erau ei înșiși interesați de proiecte care vizau includerea Basarabiei în alte structuri statale.

Fracțiunea Țărănească era divizată în privința votului. După o scurtă pauză, deputații moldoveni din Fracțiune au declarat, prin Teodosie Bârcă, că vor vota pentru unire. Nu aveau să o facă toți, însă erau destui pentru a crea o majoritate confortabilă pentru unioniști. Se pare că Stere a jucat un rol important în scindarea Fracțiunii Țărănești și trecerea unora dintre membrii acesteia în tabăra celor care voiau unirea cu România.

Rezultatele votului

La propunerea ca votul să fie secret, deputatul Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Țării, a cerut ca votul să fie prin apel nominal și deschis. Această variantă le permitea celor care aveau majoritatea vizibilă să controleze rezultatele, cum de regulă se întâmplă atunci când se apelează la această formă de exprimare electorală. Această propunere a fost supusă la vot: 82 de deputați au fost pentru vot deschis, 27 pentru vot secret, 16 s-au abținut. În fața acestei situații, deputatul Țiganko a declarat că grupul lui nu va vota deloc. Votul deschis și nominal a generat inhibiții, frică în rândurile celor care – cel mai probabil – nu doreau unirea.

Dintre cei 138 de membri ai Parlamentului de la Chișinău, 101 erau moldoveni, 12 ucraineni, opt ruși, șapte bulgari, șase evrei, doi germani, un polonez și un armean. Distribuția opțiunilor exprimate ne arată că votul din Sfatul Țării a avut un pronunțat caracter etnic. Rezoluția de unire a Basarabiei cu România a înregistrat 86 de voturi pentru, trei contra și 36 abțineri; 13 deputați au fost absenți. Deputații din Blocul Moldovenesc au votat în totalitate pentru unire. Din Fracțiunea Țărănească, 14 moldoveni au votat și ei unirea. Alți moldoveni din formațiune, ca și membrii acesteia proveniți din alte grupuri etnice, în total 15 deputați, s-au abținut. Deputații proveniți dintre minoritățile etnice s-au abținut în cea mai mare parte. Dintre cei 86 de deputați care au votat pentru unire, 83 erau moldoveni, alți trei aparținând unor minorități, mai precis un ucrainean, un rus și un polonez. Cele trei voturi împotrivă aparțineau unor deputați din rândul minorităților etnice, dintre care doi ucraineni și un bulgar. S-au abținut 36 de deputați: 11 moldoveni, opt ucraineni, șase ruși, cinci bulgari, patru evrei, doi germani. Cei 13 deputați absenți se împărțeau astfel: șase erau moldoveni, doi bulgari, doi evrei, unul ucrainean, unul rus și unul armean. În Sfatul Țării era și o femeie deputat, Elena Alistar, care a votat pentru unire. Conform viziunii lui Alexandru Marghiloman, femeile nu aveau să aibă drept de vot în România postbelică. Și nu au avut. Față de ceea ce urmăriseră basarabenii în 1917 și începutul anului 1918, era un regres democratic evident.

Competiția meritelor

Marghiloman și ceilalți oficiali veniți de la Iași au așteptat „cu înfrigurare” terminarea lucrărilor la Cercul Militar. Înștiințat de rezultatele votului, premierul român a revenit în sală la ora 19:00, înconjurat de oficiali români, civili și militari, cu o gardă de cavalerie. Urcat la tribună, Marghiloman a ținut un scurt discurs în care a făcut referire la poporul român, la rege, la conducătorii Basarabiei, a luat act de rezoluția de unire și a acceptat-o în numele guvernului. Independența Republicii Democratice Moldovenești, mai degrabă formală, durase doar 63 de zile. Întrebat expres de Inculeț în fața Sfatului Țării, Marghiloman a reafirmat că guvernul român acceptă condițiile de unire integral, în literă și sens.

La 19:30 a urmat un Te Deum la catedrala ortodoxă din Chișinău. Premierul român a dat ulterior, la ora 21:00, la cazinou, un dineu la care au fost 220 de participanți, membri ai Sfatului Țării, notabilități ale orașului, mari proprietari basarabeni, oficiali români. Alexandru Marghiloman, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au rostit discursuri. Cu această ocazie, în cuvântarea sa, Marghiloman a spus că „Unirea Basarabiei s-a făcut la București”, trimitere directă la negocierile cu Puterile Centrale și la consimțirea de către acestea a extinderii României la est de Prut. Unii participanți au considerat această exprimare ca „lipsită de tact și eleganță”, de față cu membrii Sfatului Țării și cu alte oficialități basarabene. Potrivit unuia dintre participanți (Ovid Țopa), la banchetul din acea seară ar fi fost de față, însoțindu-l pe Marghiloman, și un ofițer superior german.

Nu este mai puțin adevărat că și alte oficialități românești reclamau pentru instituțiile lor meritele alipirii Basarabiei. Spre exemplu, generalul Gheorghe Istrati, comandantul Corpului VI Armată, avea să înainteze Marelui Cartier General, la 29 aprilie/12 mai 1918, un raport în care, printre altele, declara: „Actul unirii din 27 martie, votat de Sfatul Țării, se datorește, într-o mare măsură, acțiunii armatei române”.

Surse interne și externe reliefează că la Chișinău nu s-a manifestat vreun entuziasm public față de acțiunea decisă de guvernul român și votată de Sfatul Țării. Liniștea fusese asigurată de prezența Armatei Române. De altfel, criticii modului în care s-a desfășurat acțiunea din 27 martie/9 aprilie 1918 insistau asupra faptului că în Chișinău se găseau trupe române, avioane militare românești zburau deasupra orașului, iar premierul român practic a deschis și a închis ședința Parlamentului Republicii Democratice Moldovenești.

Imediat după miezul nopții de 27/28 martie 1918, Marghiloman a plecat spre Iași. Pentru guvernul său, alipirea Basarabiei era un succes incontestabil. Regele Ferdinand a fost înștiințat în aceeași zi de hotărârea Sfatului Țării. În contrapartidă, pe 28 martie/10 aprilie 1918, suveranul a trimis o telegramă lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, prin care saluta alipirea Basarabiei. Ideea de subordonare era subliniată de oamenii politici români, inclusiv de regele Ferdinand, referirea fiind la faptul că Basarabia se unea „ca fiică cu mama sa România”.