1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Pentru majoritatea cunoscătorilor istoriei anului 1918 și a proceselor care au condus la Unirea Basarabiei cu România, data de 27 noiembrie 1918 înseamnă înainte de toate votarea de către Sfatul Țării a Unirii necondiționate, care punea astfel capăt scurtei perioade de autonomie a Basarabiei în cadrul statului român. Dar pe lângă adoptarea acestei decizii, ședință istorică va aproba dizolvarea Sfatului Țării, care-și încheia astfel misiunea politică, și vota reforma agrară, care s-a dovedit a fi principala problemă politică și socială a Basarabiei a momentului. Sub denumirea „Proiectul legii de reformă agrară pentru Basarabia”, publicat în ziarul „Sfatul Țării” din 30 noiembrie 1918, această lege va sta la baza Decretului-lege referitor la exproprierea pământurilor cultivate în Basarabia, adoptată la 22 decembrie 1918, și, în definitiv, a Legii de reformă agrară pentru Basarabia, din 13 martie 1920. Regulamentul de punere în aplicare a Legii a fost adoptat la 29 octombrie 1920, modificat ulterior prin decretele regale din 1 și 12 iulie 1921.

Până la acel moment însă, a existat o intensă pregătire și multiple dezbateri în Comisia Agrară, atât între diferitele fracțiuni care o alcătuiau, cât și cu experții români, detașați din Vechiul Regat pentru ajutor. În cuvântarea ținută la 25 iunie 1918 în Parlamentul României, Ion Inculeț a spus că legea pentru reformă agrară putea fi gata doar în ianuarie 1919, dar precipitarea evenimentelor, odată cu apropierea sfârșitului războiului mondial, a grăbit activitatea și deciziile Comisiei. Acest lucru fostul președinte al Sfatului Țării avea să-l menționeze în ședința din 23 mai 1918, când la replica unor deputați privind dificultățile elaborării reformei, constata că ianuarie 1919 era un termen prea mare și îi îndemna pe aceștia să se grăbească, pentru că cel târziu „la începutul toamnei problema agrară trebuie să fie rezolvată”.

Personalitățile Centenarului: Anton Crihan (1893 - 1993) - președintele Comisiei Agrare din Sfatul Țării

Personalitățile Centenarului:

Anton Crihan (1893 - 1993) - președintele Comisiei Agrare din Sfatul Țării

Anton Crihan a fost unul din cei mai tineri deputați ai Sfatului Țării (avea 24 de ani) și cel mai longeviv deputat al primului parlament basarabean (a trăit 100 de ani). Pe lângă aceasta, Crihan a fost subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), iar după retragerea lui V. Țîganko va deveni președintele Comisiei Agrare, cel care la 27 noiembrie 1918 va prezenta în Sfatul Țării legea agrară din Basarabia.

El este reprezentantul celei de-a treisprezecea generații, pe linie bărbătească, al vechii familii de boieri români moldoveni, prima mențiune reoferindu-se la timpul domniei lui Stefan cel Mare. Cartea domnească de întăritură de la Constantin Movilă voievod afirmă că străbunii lui Anton Crihan onorau titlul boieresc de „paharnic”.

S-a născut în Sângerei, județul Bălți. A studiat la un liceu din Bălți, unde face cunoștință cu Ion Pelivan, lider al românilor localnici. În toamna anului 1914 ajunge student la Odessa, la Facultatea de Economie. Foarte curând este nevoit să întrerupă studiile pentru a participa la război. Având gradul de ofițer, pleacă la Bârlad la Comandament, unde face cunoștință cu societatea românească de peste Prut. În iunie 1917 Anton Crihan, fiind unul din cei care a elaborat Statutul Cohortelor Moldovenești, devine întemeietorul și conducătorul acestor prime formațiuni militare ale românilor basarabeni. A fost participant activ al celor mai importante evenimente din Basarabia anilor 1917-1918, membru al Biroului pentru alegerea și organizarea Sfatului Ţării, apoi deputat în acest for din parte Congresului Militarilor Moldoveni.

La 27 martie 1917, în calitate de deputat în Sfatul Ţării votează Actul Unirii Basarabiei cu România. În legătură cu acest eveniment avea să declare: „Am fost ales de multe ori în Guvernul României și cunosc democrația SUA, însă n-am cunoscut mai mare democrație decât acea din momentul hotărârii Sfatului Ţării pentru Unirea din martie 1918”.

După Unire va fi deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). Își susține teza de doctorat în economie la Universitatea Sorbona din Paris în 1934.

În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris și într-un final se stabilește în Statele Unite. A decedat în Saint-Louis, Statele Unite, dar la dorința sa testamentară, a fost înmormântat în Chișinău (în Cimitirul Central).

Prima mare dezbatere a Comisiei era legată de caracterul proprietății și originile ei etnice. Potrivit estimărilor existente, per total pe provincie, proprietatea țărănească ocupa 48.6 % din suprafață, restul pământului, adică 51.4 % revenea marilor proprietari, statului și mănăstirilor. O treime din marea proprietate aparținea moșierilor de origine românească, restul fiind distribuită, în ordinea importanței, proprietarilor de origine rusă, germană, bulgară, armeană, poloneză și greacă. Diferențe majore erau între caracterul proprietății la nordul și la centrul Basarabiei și cea de la sud. În primul caz, procentul mediu al marii și micii proprietăți, raportat la suprafața totală, era de 54.3 % și 37.2 %, adică moșierii aici aveau mai mult pământ. Invers stăteau lucrurile la sud, unde proporția era de 33 % și 59.3 %, adică țăranii posedau mai mult pământ.

În urma dezbaterilor aprinse din Comisie, care veneau în continuarea discuțiilor avute asupra acestui subiect încă din decembrie 1917, a fost respinsă definitiv ideea de socializare a pământului. Varianta de compromis a fost susținerea gospodăriilor mijlocii, fiind propus un minim de 50 de desetine de pământ pentru fiecare proprietar, restul pământului urmând a fi expropriat cu despăgubire. Ulterior, Sfatul Țării a modificat această propunere radicală, mărind lotul rămas în posesia proprietarului la un teren minim de 100 ha.

Transferarea treptată a soluționării problemelor de administrare a pământului în competența Directoratului de Agricultură, suplimentat cu specialiști din Vechiul Regat, a sporit competențele economice ale acestui organ. La 1 august 1918 Directoratul a creat Serviciul Consilierilor Agricoli, instituție care avea drept scop organizarea agriculturii basarabene și, în special, repartizarea pământului din fondul de arendă. Basarabia a fost împărțită în 30 de regiuni agricole în baza criteriului administrativ, unde activau 9 consilieri agricoli și 18 agronomi regionali.

Forțată de autorități și circumstanțe, Comisia agrară anunță în septembrie, împreună cu Comisia Constituțională, că își vor încheia lucrările până la 1 octombrie 1918, astfel ca în acel moment Parlamentul să-și poată relua lucrările. După cum nota oficiosul „Sfatul Țării”, această promisiune nu era deloc realistă, întrucât Comisia Agrară, mai avea multe de făcut și cu toate că a lucrat intens, proiectul de lege agrară a putut fi prezentat în parlament abia în seara zilei de 26 noiembrie 1918 și votat a doua zi. Într-un mod curios, chiar dacă președintele ambelor Comisii Agrare a fost Vladimir Țîganko, liderul Fracțiunii Țărăniste, în Sfatul Țării proiectul a fost prezentat de către Anton Crihan, care trece în multe documente și scrieri drept președintele Comisiei Agrare, iar în poza epocală care reflectă momentul de vot al legii privind reforma agrară, Crihan ocupă poziția centrală. Către acel moment, V. Țîganko va semna scrisoarea de protest din 20 noiembrie 1918, care s-a expus contra anulării condițiilor Unirii, iar la scurt timp va părăsi Basarabia, devenind unul din cei mai aprigi contestatari ai Unirii.

Proiectul de lege prevedea exproprierea tuturor terenurilor cultivabile, inclusiv a pământurilor ce aparținuseră Coroanei, statului rus, cele închinate mănăstirilor din străinătate, toate pământurile zemstvelor, orașelor și comunităților urbane și pământurile supușilor străini. Pământurile expropriate alcătuiau Fondul Basarabean de pământ al statului.

Prin decretul regal deja menționat, se înființa o instituție specială de stat, denumită „Casa Noastră”, condusă de A. Cardaș, care avea statut de persoană juridică și se bucura de autonomie deplină. Atribuțiile instituției includeau absolut toate lucrările ce țineau de sistematizarea fondului rural, cadastrare, lucrări tehnice de despăgubire, etc. „Casa Noastră” urma să judece și să decidă în ultimă instanță asupra litigiilor nerezolvate de Comisiile Județene de expropriere și împroprietărire.

Reforma agrară din Basarabia, la fel ca și cea din Transilvania, a avut un caracter mai radical decât cea din Vechiul Regat și Bucovina. Așa cum observă Keith Hitchins, posesia pământului și diferențele naționale nu putuseră fi separate în primele două provincii, dominate de atmosfera revoluționară intensă de la sfârșitul războiului mondial.

Copilul din fașă a revoluției basarabene, reforma agrară a trecut ca un fir roșu prin toată istoria anilor 1917-1918, devenit un punct focal al intereselor clasei politice, țărănimii și marilor proprietari, indiferent de formele și regimurile politice schimbătoare ale perioadei. Fie că a fost vorba de Guvernul Provizoriu al Rusiei, Republica Democrată Moldovenească sau Regatul României. Aceasta a constituit, alături de votarea Unirii Basarabiei cu România, cea mai importantă realizare a Sfatului Țării și dovadă exemplară de realizare a unei promisiuni politice față de locuitorii acestei provincii. Prin reforma agrară, elita politică a Basarabiei și-a arătat atașamentul față de interesele țărănimii basarabene, iar autoritățile române au demonstrat capacitatea de a înțelege aceste interese și au dat credit oamenilor politici ai Basarabiei care au făcut Unirea.

Atât intențiile Sfatului Țării de a socializa pământul, cât și sloganele bolșevice privind exproprierea și înzestrarea țăranilor cu pământ, au provocat profunde transformări politice și în mentalitatea marilor proprietari din Basarabia, care deși în mare parte alogeni (circa 60% din latifundiarii Basarabiei nu erau români), în iarna și primăvara anului 1918 vor înclina tot mai mult spre ideea Unirii cu România.

Odată cu intrarea armatelor române în Basarabia, așa cum am văzut și în publicațiile anterioare, putem vorbi despre patru centre de putere în problema agrară, care se aflau într-o mare rivalitate și proiectau asupra chestiunii pământului propriile viziuni: 1. Sfatul Țării, în care existau divergențe dintre diferitele fracțiuni parlamentare privind modul de realizare a reformei agrare; 2. Marii proprietari, speriați deopotrivă de efectele socializării și bolșevizării, mizau pe solidaritate și sprijinul guvernării conservatoare de la Iași; 3. Țărănimea, care în mare parte intrase în proprietatea pământului ca rezultat al efectelor revoluției ruse; 4. Administrația militară și guvernul român, prinse între aceste rivalități și nevoite să ia în considerare toate opțiunile în dispută pentru pacificarea Basarabiei și realizarea Unirii.

Atunci când se privește retrospectiv la necesitatea reformei agrare în Basarabia acelor timpuri, trebuie avute în vedere două circumstanțe ale epocii, una de conjunctură europeană și regională, alta determinată de realitățile din provincie. În primul caz, transformările structurilor agrare existente, cu caracter de reforme agrare (modelul Central și Est-European), precum și cele cu un caracter mai moderat, care au adus ajustări sistemului agrar tradițional (modelul Europei Occidentale), nu erau doar rezultatul unei anumite conjuncturi politice internaționale, un produs întâmplător al noilor condiții în care Europa încerca să se reorganizeze după război, ci au urmărit scopul de a recupera decalajul marcat al transformărilor înfăptuite în Europa Occidentală începând cu Revoluția Franceză. În cel de-al doilea caz, necesitatea aplicării în Basarabia a unei largi reforme agrare rezulta cu evidență din modul în care era repartizată proprietatea rurală în perioada anterioară procesului de expropriere și de împroprietărire.

Cu referință la aceste două aspecte complementare, Ion Inculeț avea să declare în 1920 că „în faza istorică prin care trece omenirea azi, în urma războiului mondial și a revoluțiunei ruse, proprietatea mare nu mai poate viețui, căci războiul mondial și revoluțiunea rusă au născut în țărani dorința și voința neînvinsă de a nu mai fi robii pământului străin, ci de a fi ei înșiși stăpânii pământului pe care-l muncesc cu brațele lor și a copiilor lor”.

Evident că vechiul sistem, vechea ordine socială, economică și agrară nu au cedat ușor, iar marii proprietari, până recent reticenți față de orice apropiere de România, iar unii dintre ei chiar virulenți românofobi, au căutat să-și apere cu orice preț pozițiile. Marii latifundiari din Basarabia au mizat pe trei argumente în justificarea și apărarea cauzei lor în fața autorităților de la Iași: prin discreditarea Sfatului Țării, prezentat ca o emanație a bolșevicilor și revoluției ruse; prin culpabilizarea și condamnarea țărănimii, care s-a dedat la prădăciuni și anarhie, preluând abuziv pământurile lor pe parcursul anului 1917; prin sensibilizarea și manipularea latifundiarilor de peste Prut, de la care așteptau o solidaritate pentru contracararea efectelor socializării atât în Basarabia, cât și în România.

Cel mai elocvent document istoric din acest punct de vedere este Memoriul marilor proprietari din Basarabia, înaintat la 6 martie 1918 guvernului României și personal regelui Ferdinand I la Iași. Delegația era compusă din Pantelimon Sinadino, fost

deputat în Duma Imperială și primar de Chișinău, V. Anghel, fost președinte al Zemvstvei Orhei, M. Glavce, fost președinte al Zemstvei Chișinău, D. Semigradov, fost președinte al Zemstvei Guberniale și fost membru al Consiliului Imperial, alături de care au venit moșierii Gonata, Dicescul, Cavalioti, Shroerer, Bodi și alții.

În acest memoriu, care se pretindea „documentat cu date”, se prezenta „adevărata situațiune politică și agrară din Basarabia”, în care era calomniat Sfatul Țării, stigmatizați țăranii, pentru ca în cele din urmă să se ceară Unirea cu România.

Pe de altă parte, memoriile timpului, inclusiv cele ale generalului M. Schina și ale lui P. Cazacu, confirmă faptul că marii proprietari, împreună cu armata română, vor deveni complici la organizarea și votarea celor două declarații de Unire a Zemstvelor de la Bălți și Soroca, pregătind și alte declarații de Unire ale zemstvelor din Basarabia, tocmai pentru a forța mâna Sfatului Țării și a prelua inițiativa politică din provincie în problema realizării Unirii și reformei agrare.

Rivalitatea dintre marii proprietari și instituțiile Republicii Democratice Moldovenești, reprezentate în mare parte de țărani sau fii de țărani, nu este atestată doar în interiorul Basarabiei, ci captează chiar și culoarele puterii de la Iași, unde aceste două părți încercau să obțină sprijin. Câteva zile înaintea delegației marilor latifundiari, pe 26 februarie 1918, la Iași venise delegația RDM în frunte cu Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării și Daniel Ciugureanu, prim-ministrul republicii, care au fost primiți în audiență la regele Ferdinand I, la guvern și s-au întâlnit cu reprezentanții mai multor misiuni diplomatice de la Iași. La recepția oferită de regele României, D. Ciugureanu avea să spună că „n-am venit aici ca reprezentanți ai clasei bogate, care în mare parte și-a renegat naționalitatea. Singurii care au păstrat limba sunt țăranii. Dacă noi, basarabenii, suntem astăzi pe cale de unire a neamului, datorăm aceasta numai țăranului moldovan”.

Prinsă între aceste două manifestări politice ale Basarabiei, guvernarea de la Iași se pare că a înclinat balanța în folosul Sfatului Țării și a țărănimii, ca elemente constitutive ale viitoarelor relații cu Basarabia. Deducem acest lucru în primul rând din faptul că venind la Chișinău în ajunul votării Unirii, premierul Al. Marghiloman a evitat să se întâlnească cu P. Sinadino și delegația marilor proprietari, preferând negocierile și influențarea deputaților din Sfatul Țării. Pe de altă parte, autoritățile române, chiar dacă erau reprezentate de marii moșieri, nu au putut ignora doleanțele țărănimii basarabene și nici mutațiile produse în raporturile funciare produse după revoluția rusă. Votarea la 27 martie/9 aprilie a Unirii Basarabiei cu România avea să semnaleze o schimbare neașteptată în atitudinea guvernului de la Iași față de problema agrară basarabeană. Clasa politică românească, trecând peste interesele de clasă, a înțeles că problema agrară rămâne principala problemă socială a Basarabiei și României, iar realizarea ei era singura soluție pentru depășirea tensiunilor și tulburărilor din societate.

Prin urmare, realizarea acestui obiectiv avea să constituie clauza principală, alături de garantarea autonomiei, din Declarația de Unire condiționată din 27 martie, care stipula că „Sfatul Țării actual rămâne și în continuare pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare în corespundere cu nevoile și dorințele poporului nostru”. Din acest moment, marii latifundiari din Basarabia își vor concentra lupta politică nu împotriva reformei, ci pentru influențarea prevederilor acestei reforme, în special cele legate de mărimea și caracterul marii proprietăți.

În scopul realizării acestei condiții de Unire, componența Primei Comisii Agrare, constituită de Sfatul Țării la 16 ianuarie 1918, a fost lărgită la ședința din 11 mai de la 21 la 27 de membri, dintre care 18 erau din partea Blocului Moldovenesc și a Fracțiunii Țărănești, iar 9 din partea Fracțiunii Minorităților. La aceștia s-au adăugat reprezentanții marilor proprietari și specialiști din partea guvernului României – C. Filipescu, G. Munteanu-Murgoci, iar ulterior și Gh. Ionescu-Șișești. La 17 mai 1918 avea loc prima ședință a Comisiei Agrare, la care a fost aleasă conducerea acesteia, în persoana lui Vladimir Țîganko, președinte, Anton Crihan, vicepreședinte și Gheorghe Năstase, secretar. S-a hotărât ca ședințele Comisiei să fie ținute marți, joi și sâmbătă, ele urmând să fie publice, ca și cele ale Sfatului Țării. Reforma agrară din Basarabia era astfel instituționalizată și devenea o prima încercare de colaborare și conlucrare între forțele politice de la Chișinău și Iași.