1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

O delegație românească a plecat în noaptea de 25-26 martie/7-8 aprilie 1918 spre Chișinău. Era vorba despre premierul Alexandru Marghiloman, generalul Constantin Hârjeu, ministru de Război, Ion Mitilineu, secretar general la Interne, Constantin Garoflid, secretar general la Domenii, Andrei Corteanu, secretar general al Finanțelor, generalul Mircescu, I. Bărbătescu, director general al Siguranței Statului, Al. Kiriacescu, șeful cenzurii presei, colonelul Condeescu, din Jandarmerie, Romulus Voinescu, inspector de Siguranță, colonelul Gârleșteanu, T. Marinescu, subdirector la Interne, V. Ionescu, comisar de Siguranță și alți oficiali români.

În dimineața zilei de 26 martie/8 aprilie, românii au fost întâmpinați la gara Chișinăului de conducerea Sfatului Țării, Ion Inculeț și Pan Halippa, de Daniel Ciugureanu și membrii guvernului său, de generalii români Ioan Istrati, Ernest Broșteanu, Ioan Rășcanu și Ioan Anastasiu, comandanți ai structurilor militare românești în Basarabia, însoțiți de numeroși ofițeri, de notabilitățile capitalei Republicii Moldovenești etc. O companie românească de vânători și un pluton moldovenesc de husari – cu muzică și drapele – s-au aflat la gară ca gardă de onoare. Intrarea cortegiului în oraș s-a făcut cu automobilele, cu două plutoane de cavalerie română drept escortă. Marghiloman avea să remarce existența unui număr redus de oameni pe străzi, ceea ce îl intriga.

Oficialii de la Iași au fost cazați la hotelul „Londra”. Marghiloman s-a întâlnit acolo cu miniștrii moldoveni. Printre alții și cu arhimandritul Gurie Grosu, viceministru pentru culte, care era îngrijorat de faptul că în Biserica Ortodoxă din România se făcea multă politică, iar premierul român a făcut eforturi să-l liniștească. În acea zi au avut loc mai multe vizite cu caracter oficial. Marghiloman se informa în legătură cu ponderea și poziția formațiunilor politice de la Chișinău, afla despre rivalitățile dintre grupuri și liderii acestora. Marghiloman încerca să evite intrarea în conflictele dintre basarabeni.

Inculeț nu-l agrea pe Sinadino, liderul marilor proprietari, în vreme ce Țiganko îi contesta lui Inculeț influența în Fracțiunea Țărănească. În același timp, Marghiloman părea să nu înțeleagă mediul de la Chișinău, pe care îl orientaliza superior. Prima seară a premierului român în capitala Basarabiei s-a încheiat prin participarea la un dineu, urmat de un concert.

Rolul lui Constantin Stere

Unul dintre oamenii importanți pe care s-a bazat Marghiloman la Chișinău a fost Constantin Stere. Născut în 1865 în ținutul Soroca, Stere a devenit în perioada studiilor secundare un adept al curentului narodnicist, ceea ce a atras atenția autorităților țariste. Arestat, a fost condamnat și trimis în surghiun în partea estică a Imperiului Rus. După ispășirea pedepsei și revenirea din Siberia, Stere a ales să se stabilească în România, la Iași. În deceniile următoare avea să se afirme în publicistică, în mediul universitar și în politică. A fost fondator al poporanismului, curent de idei care avea să fie fertil în viața culturală și politică din Regat. Alături de alți intelectuali ieșeni a pus bazele revistei Viața Românească, în 1906. De la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost un susținător al mișcării naționale românești din Basarabia. Intrat în Partidul Național Liberal, a ajuns rector al Universității din Iași în 1913. În perioada neutralității s-a situat în mod clar, alături de alți oameni politici și intelectuali români, în tabăra „germanofilă”, ceea ce a și dus la ruptura de liberali. Stere credea că alianța cu Rusia era o capcană pentru România, iar o victorie a celei dintâi ar fi însemnat sfârșitul pentru cea din urmă, în orice caz pierderea oricărei șanse de unire a Basarabiei cu Regatul. În 1916, Stere a rămas în teritoriul ocupat, unde avea să publice ziarul Lumina. Om al contrastelor, Stere atrăgea simpatii și adversități, dar în general nu lăsa pe nimeni indiferent. După preluarea puterii de către Marghiloman, acesta încercase să-l convingă pe Stere să intre în guvernul său, însă a fost refuzat. În schimb, Stere a acceptat să se implice în acțiunea de aducere a Basarabiei în cuprinsul Regatului..

În ziua de 24 martie/6 aprilie 1918 Constantin Stere sosea la Chișinău, împreună cu oficialii basarabeni care participaseră la discuțiile de la Iași cu guvernul român. Odată ajuns în capitala regiunii sale natale, Stere a devenit foarte activ în susținerea unirii Basarabiei cu România. El avea mai multe atuuri: era progerman, ca și Marghiloman, dar și fost revoluționar basarabean, deschis și către problemele naționale, și către cele sociale. Potrivit multor surse, tocmai datorită trecutului său revoluționar Stere era apreciat în Basarabia, dominată de socialiști în acel moment. Însă politicienii liberali și cei conservator-democrați, precum și ofițerii români nu îi iertau orientarea filogermană din 1916-1917. Unii îl considerau pur și simplu „trădător”.

Chiar dacă rolul lui Stere în acțiunile de la Chișinău nu trebuie supraapreciat, este cert că în zilele de 25 martie/7 aprilie și 26 martie/8 aprilie 1918 el a avut întâlniri numeroase, inclusiv cu membrii Consiliului Directorilor Generali, cu Fracțiunea Țărănească etc. În fapt, în cele câteva zile de când venise în Basarabia, Stere a fost un fel de comisar cu propaganda al guvernului Marghiloman, având un scop precis. Conform unor date, Stere le-ar fi spus lui Inculeț și Ciugureanu, în zilele premergătoare ședinței din Sfatul Țării, din 27 martie/9 aprilie 1918, utilizând practic formula lui Arion dintr-o discuție purtată la Iași cu câteva zile înainte, că dacă nu avea să se producă unirea, avea să aibă loc anexarea. Nu încape îndoială că unii oameni politici români vedeau încadrarea Basarabiei în Regat ca pe o compensație. Pe de o parte era vorba de o consolare pentru neatingerea scopurilor politice pentru care țara intrase în război, iar pe de altă era vorba de pierderile teritoriale atât față de Austro-Ungaria, cât și față de Bulgaria.

Stere a ținut discursuri în fața unor grupuri politice și etnice diferite, utilizând alternativ limbile română și rusă, în funcție de auditoriu. În ochii lui Marghiloman, în cele două zile în care s-a aflat la Chișinău, Stere era mereu pe fugă, foarte activ, voluntar. Chiar în ziua sosirii lui Marghiloman la Chișinău, Stere avea să-i spună că a rostit nu mai puțin de 28 de discursuri și se făcuseră „kilometri de vorbărie” pe subiectul unirii. Într-un text scris sub pseudonim, Liviu Rebreanu avea să ridice numărul acestor discursuri la 35. Stere a utilizat la Chișinău o combinație de imaginar și vocabular naționalist și revoluționar, pentru a-i atrage de partea proiectului unionist pe unii într-un fel, pe alții în alt fel. În special deputaților din Fracțiunea Țărănească – cel mai important grup politic care până atunci se declarase împotriva unirii – avea Stere să le cultive așteptările privind menținerea câștigurilor obținute prin revoluție, cu speranța că în acest fel îi va convinge să voteze în favoarea alipirii Republicii la România. Stere avea să-i dezvăluie lui Marghiloman, la scurt timp după ce acesta ajunsese la Chișinău, tactica pe care o adoptase în negocierile cu diverse grupuri politice basarabene: „Trebuie să fac pe nebunul cu nebunii, și pentru unii revoluționari să mă arăt mai aprins ca ei. E un pas de trecut: îi vom pune în 6 luni la același nivel cu restul țării”.

O chestiune controversată: corupția politică de acum un secol

Ca toate sursele istorice, informațiile din documentele oficiale și din memoriile celor de demult trebuie luate cu prudență, după cum am subliniat în câteva rânduri în textele care privesc ceea ce s-a întâmplat în anul 1918, inclusiv în Basarabia. În anii 1930, Constantin Argetoianu, implicat la vârful politicii românești vreme de decenii, avea să-și aștearnă pe hârtie memoriile. Stilul său direct, coroziv, descrierile jocurilor de culise, portretele nefardate ale multor confrați politici au atras atenția încă de la publicarea primelor fragmente, în anii comunismului, cu atât mai mult după 1989, când au apărut numeroase volume. Unul dintre mulții contemporani pe care în mod clar Argetoianu nu i-a simpatizat a fost Ion Inculeț. În perioada interbelică cei doi au făcut politică la nivel înalt, dar s-au aflat cel mai adesea pe poziții adverse.

Atunci când a scris despre ceea ce s-a întâmplat în Basarabia în anii 1917-1918, Argetoianu a ținut să precizeze: „De altminteri, cu tot ajutorul lui Stere, Marghiloman n-a putut obține mai târziu votul Sfatului Țării decât prin amenințări și bani”. În continuarea acestei afirmații generale, Argetoianu amintea și un caz punctual, practic trecut cu vederea până de curând. Și anume că Ion Inculeț ar fi primit la hotelul „Londra”, din partea lui Andrei Corteanu și a dr. [Alexandru] Pilescu, însărcinați de Marghiloman, nu mai puțin de 2.000.000 de lei. Banii aveau rostul de a cumpăra votul lui Inculeț în Sfatul Țării. În jurnalul său, Marghiloman nu spune nimic explicit despre vreo sumă dată lui Inculeț pentru un vot „binevoitor”. În schimb, premierul român avea să noteze la 26 martie 1918, printre altele, că Stere ar fi garantat că „avem majoritatea” în Sfatul Țării, iar Inculeț „s-a hotărât, mi-a dat asigurare” că va vota pentru unire.

Afirmațiile directe ale lui Argetoianu au stârnit nedumerire, iritare, repliere discursivă, după caz, în momentul în care au devenit cunoscute și a avut loc un început de dezbatere în spațiul public din România. Nu este locul aici pentru o discuție despre politică și corupție în România și Basarabia timpului. În mod sigur o dezbatere pe această temă ar fi necesară și utilă pentru o bună cunoaștere istorică. O cercetare în acest sens ne-ar spune multe despre rețelele politice și administrative, despre cum era imaginat spațiul public românesc acum un secol, despre moravuri și valori, despre cum se construiesc discursurile publice, mai ales cele oficializate, despre trecerea cu vederea a faptelor incomode.

Pentru majoritatea cunoscătorilor istoriei anului 1918 și a proceselor care au condus la Unirea Basarabiei cu România, data de 27 noiembrie 1918 înseamnă înainte de toate votarea de către Sfatul Țării a Unirii necondiționate, care punea astfel capăt scurtei perioade de autonomie a Basarabiei în cadrul statului român. Dar pe lângă adoptarea acestei decizii, ședință istorică va aproba dizolvarea Sfatului Țării, care-și încheia astfel misiunea politică, și vota reforma agrară, care s-a dovedit a fi principala problemă politică și socială a Basarabiei a momentului. Sub denumirea „Proiectul legii de reformă agrară pentru Basarabia”, publicat în ziarul „Sfatul Țării” din 30 noiembrie 1918, această lege va sta la baza Decretului-lege referitor la exproprierea pământurilor cultivate în Basarabia, adoptată la 22 decembrie 1918, și, în definitiv, a Legii de reformă agrară pentru Basarabia, din 13 martie 1920. Regulamentul de punere în aplicare a Legii a fost adoptat la 29 octombrie 1920, modificat ulterior prin decretele regale din 1 și 12 iulie 1921.

Până la acel moment însă, a existat o intensă pregătire și multiple dezbateri în Comisia Agrară, atât între diferitele fracțiuni care o alcătuiau, cât și cu experții români, detașați din Vechiul Regat pentru ajutor. În cuvântarea ținută la 25 iunie 1918 în Parlamentul României, Ion Inculeț a spus că legea pentru reformă agrară putea fi gata doar în ianuarie 1919, dar precipitarea evenimentelor, odată cu apropierea sfârșitului războiului mondial, a grăbit activitatea și deciziile Comisiei. Acest lucru fostul președinte al Sfatului Țării avea să-l menționeze în ședința din 23 mai 1918, când la replica unor deputați privind dificultățile elaborării reformei, constata că ianuarie 1919 era un termen prea mare și îi îndemna pe aceștia să se grăbească, pentru că cel târziu „la începutul toamnei problema agrară trebuie să fie rezolvată”.

Personalitățile Centenarului: Anton Crihan (1893 - 1993) - președintele Comisiei Agrare din Sfatul Țării

Personalitățile Centenarului:

Anton Crihan (1893 - 1993) - președintele Comisiei Agrare din Sfatul Țării

Anton Crihan a fost unul din cei mai tineri deputați ai Sfatului Țării (avea 24 de ani) și cel mai longeviv deputat al primului parlament basarabean (a trăit 100 de ani). Pe lângă aceasta, Crihan a fost subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), iar după retragerea lui V. Țîganko va deveni președintele Comisiei Agrare, cel care la 27 noiembrie 1918 va prezenta în Sfatul Țării legea agrară din Basarabia.

El este reprezentantul celei de-a treisprezecea generații, pe linie bărbătească, al vechii familii de boieri români moldoveni, prima mențiune reoferindu-se la timpul domniei lui Stefan cel Mare. Cartea domnească de întăritură de la Constantin Movilă voievod afirmă că străbunii lui Anton Crihan onorau titlul boieresc de „paharnic”.

S-a născut în Sângerei, județul Bălți. A studiat la un liceu din Bălți, unde face cunoștință cu Ion Pelivan, lider al românilor localnici. În toamna anului 1914 ajunge student la Odessa, la Facultatea de Economie. Foarte curând este nevoit să întrerupă studiile pentru a participa la război. Având gradul de ofițer, pleacă la Bârlad la Comandament, unde face cunoștință cu societatea românească de peste Prut. În iunie 1917 Anton Crihan, fiind unul din cei care a elaborat Statutul Cohortelor Moldovenești, devine întemeietorul și conducătorul acestor prime formațiuni militare ale românilor basarabeni. A fost participant activ al celor mai importante evenimente din Basarabia anilor 1917-1918, membru al Biroului pentru alegerea și organizarea Sfatului Ţării, apoi deputat în acest for din parte Congresului Militarilor Moldoveni.

La 27 martie 1917, în calitate de deputat în Sfatul Ţării votează Actul Unirii Basarabiei cu România. În legătură cu acest eveniment avea să declare: „Am fost ales de multe ori în Guvernul României și cunosc democrația SUA, însă n-am cunoscut mai mare democrație decât acea din momentul hotărârii Sfatului Ţării pentru Unirea din martie 1918”.

După Unire va fi deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). Își susține teza de doctorat în economie la Universitatea Sorbona din Paris în 1934.

În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris și într-un final se stabilește în Statele Unite. A decedat în Saint-Louis, Statele Unite, dar la dorința sa testamentară, a fost înmormântat în Chișinău (în Cimitirul Central).

Prima mare dezbatere a Comisiei era legată de caracterul proprietății și originile ei etnice. Potrivit estimărilor existente, per total pe provincie, proprietatea țărănească ocupa 48.6 % din suprafață, restul pământului, adică 51.4 % revenea marilor proprietari, statului și mănăstirilor. O treime din marea proprietate aparținea moșierilor de origine românească, restul fiind distribuită, în ordinea importanței, proprietarilor de origine rusă, germană, bulgară, armeană, poloneză și greacă. Diferențe majore erau între caracterul proprietății la nordul și la centrul Basarabiei și cea de la sud. În primul caz, procentul mediu al marii și micii proprietăți, raportat la suprafața totală, era de 54.3 % și 37.2 %, adică moșierii aici aveau mai mult pământ. Invers stăteau lucrurile la sud, unde proporția era de 33 % și 59.3 %, adică țăranii posedau mai mult pământ.

În urma dezbaterilor aprinse din Comisie, care veneau în continuarea discuțiilor avute asupra acestui subiect încă din decembrie 1917, a fost respinsă definitiv ideea de socializare a pământului. Varianta de compromis a fost susținerea gospodăriilor mijlocii, fiind propus un minim de 50 de desetine de pământ pentru fiecare proprietar, restul pământului urmând a fi expropriat cu despăgubire. Ulterior, Sfatul Țării a modificat această propunere radicală, mărind lotul rămas în posesia proprietarului la un teren minim de 100 ha.

Transferarea treptată a soluționării problemelor de administrare a pământului în competența Directoratului de Agricultură, suplimentat cu specialiști din Vechiul Regat, a sporit competențele economice ale acestui organ. La 1 august 1918 Directoratul a creat Serviciul Consilierilor Agricoli, instituție care avea drept scop organizarea agriculturii basarabene și, în special, repartizarea pământului din fondul de arendă. Basarabia a fost împărțită în 30 de regiuni agricole în baza criteriului administrativ, unde activau 9 consilieri agricoli și 18 agronomi regionali.

Forțată de autorități și circumstanțe, Comisia agrară anunță în septembrie, împreună cu Comisia Constituțională, că își vor încheia lucrările până la 1 octombrie 1918, astfel ca în acel moment Parlamentul să-și poată relua lucrările. După cum nota oficiosul „Sfatul Țării”, această promisiune nu era deloc realistă, întrucât Comisia Agrară, mai avea multe de făcut și cu toate că a lucrat intens, proiectul de lege agrară a putut fi prezentat în parlament abia în seara zilei de 26 noiembrie 1918 și votat a doua zi. Într-un mod curios, chiar dacă președintele ambelor Comisii Agrare a fost Vladimir Țîganko, liderul Fracțiunii Țărăniste, în Sfatul Țării proiectul a fost prezentat de către Anton Crihan, care trece în multe documente și scrieri drept președintele Comisiei Agrare, iar în poza epocală care reflectă momentul de vot al legii privind reforma agrară, Crihan ocupă poziția centrală. Către acel moment, V. Țîganko va semna scrisoarea de protest din 20 noiembrie 1918, care s-a expus contra anulării condițiilor Unirii, iar la scurt timp va părăsi Basarabia, devenind unul din cei mai aprigi contestatari ai Unirii.

Proiectul de lege prevedea exproprierea tuturor terenurilor cultivabile, inclusiv a pământurilor ce aparținuseră Coroanei, statului rus, cele închinate mănăstirilor din străinătate, toate pământurile zemstvelor, orașelor și comunităților urbane și pământurile supușilor străini. Pământurile expropriate alcătuiau Fondul Basarabean de pământ al statului.

Prin decretul regal deja menționat, se înființa o instituție specială de stat, denumită „Casa Noastră”, condusă de A. Cardaș, care avea statut de persoană juridică și se bucura de autonomie deplină. Atribuțiile instituției includeau absolut toate lucrările ce țineau de sistematizarea fondului rural, cadastrare, lucrări tehnice de despăgubire, etc. „Casa Noastră” urma să judece și să decidă în ultimă instanță asupra litigiilor nerezolvate de Comisiile Județene de expropriere și împroprietărire.

Reforma agrară din Basarabia, la fel ca și cea din Transilvania, a avut un caracter mai radical decât cea din Vechiul Regat și Bucovina. Așa cum observă Keith Hitchins, posesia pământului și diferențele naționale nu putuseră fi separate în primele două provincii, dominate de atmosfera revoluționară intensă de la sfârșitul războiului mondial.

Copilul din fașă a revoluției basarabene, reforma agrară a trecut ca un fir roșu prin toată istoria anilor 1917-1918, devenit un punct focal al intereselor clasei politice, țărănimii și marilor proprietari, indiferent de formele și regimurile politice schimbătoare ale perioadei. Fie că a fost vorba de Guvernul Provizoriu al Rusiei, Republica Democrată Moldovenească sau Regatul României. Aceasta a constituit, alături de votarea Unirii Basarabiei cu România, cea mai importantă realizare a Sfatului Țării și dovadă exemplară de realizare a unei promisiuni politice față de locuitorii acestei provincii. Prin reforma agrară, elita politică a Basarabiei și-a arătat atașamentul față de interesele țărănimii basarabene, iar autoritățile române au demonstrat capacitatea de a înțelege aceste interese și au dat credit oamenilor politici ai Basarabiei care au făcut Unirea.