Scrierile privind evoluția evenimentelor din anii 1917-1918, concentrate aproape în exclusivitate asupra situației din Basarabia, deseori omit, sau tratează cu superficialitate, impactul evenimentelor de peste Nistru și mai ales locul și rolul românilor transnistreni în organizarea mișcării de renaștere națională. Dincolo de aspectele de creare a mișcărilor militare care aveau loc în stânga Nistrului, cu precădere la Odesa, și care vor fi principalele formațiuni ce și-au asumat organizatoric destinele Basarabiei, un rol aparte în această mobilizare se acorda românilor (moldovenilor) de peste Nistru. Deloc întâmplător, Congresul Militarilor Moldoveni de la Chișinău (20-27 octombrie 1917), prin deciziile sale consemna faptul că „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării” și cerea „recunoașterea drepturilor moldovenilor în Imperiul Rus așa cum se recunosc drepturile minorităților în Basarabia”.
Acest fapt demonstra în primul rând existența unei senzații de comunitate istorică și etnică cu românii de peste Nistru, care persista în mentalul elitelor politice basarabene, dar și a unei viziuni politice în legătură cu soarta lor. În cele ce urmează, vom încerca să aducem în câteva articole succesive, mai multe explicații ale locului și rolului românilor din regiunea transnistreană asupra evenimentelor din anii 1917-1918.
Românii de la est de Nistru, deseori prezentați de obicei în tratatele de istorie a românilor drept români transnistreni, sunt legați de etnogeneza românilor, iar mai târziu cu istoria românilor din Țara Moldovei, în diferite etape ale istoriei antice, medievale și moderne aceștia migrând sau strămutându-se peste Nistru. Arealul geografic al acestei categorii este de obicei între Nistru și Bug, cu extinderi peste Bug până la Nipru, dar ramificații sunt cunoscute spre Crimeea, Donbas și Caucaz.
Memoriile Centenarului: Mărturii ruse și române despre românii transnistreni
„Găsesc de trebuință să scriu câteva cuvinte despre populația moldovenească din Novorosia, anume pentru că la noi s-a împrăștiat părerea că moldovenii s-au asimilat cu poporul rusesc și-i putem privi cu indiferență. Răspândiți prin ținuturile Hersonului, în parte a Podoliei și al Ekaterinoslavului, moldovenii populează îndeosebi județele Odessa, Tiraspol, Ananiev și Bobrineț din guvernământul Hersonului, județele de margine ale guvernământului Podoliei, ce au legătură cu Basarabia și ținutul Hersonului, unde regiuni întregi sunt populate de moldoveni. În orașele Tiraspol, Ananiev, Grigoriopol, Dubăsari, Voznesensc și Bobrineț mai mult din jumătatea populației este moldovenească...Părăsind puritatea limbii, în contact cu rușii, totuși moldovenii sunt departe de a se fi asimilat cu ei, prin moravurile, obiceiurile și chiar portul lor” (Nicolai Ignatiev, Însemnări despre starea morală și religioasă a populației moldovenești din ținutul Novorosiei).
„Convorbind cu mai mulți bătrâni despre vechimea acestor sate, ei mi-au spus că ei nu știu de când s-ar fi aflând prin aceste locuri, dar că ei au apucat povestindu-se că din neam în neam au fost locuite totdeauna de moldoveni. Cea mai vie dovadă despre unitatea neamului românilor din Gubernia Cherson și Podolsk, cu cei din Moldova și Maramureș, ne-o dovedește identitatea aproape absolută a tuturor elementelor de căpetenie care alcătuiesc un popor: limba, credința, obiceiurile, năravurile, cântecele și altele” (Theodor T. Burada, O călătorie în satele moldovenești din gubernia Cherson)
Istoria românilor de la est de Prut și de Nistru trebuie privită într-o legătură strânsă cu marile procese de constituire a poporului român. Dacă în privința interfluviului Prut și Nistru lucrurile sunt în general clare, atunci actualmente în spațiul românesc, circulă mai multe stereotipuri potrivit cărora românii de la est de Nistru până la Bug și dincolo de el, până la Nipru, n-ar fi făcut parte niciodată din entități statale sau administrative românești, prin urmare istoria lor este cumva separată de cea a românilor din România. Acest „abandon” este cu atât mai mult regretabil dacă pornim de la premisa că stabilirea geto-dacilor și romanilor, adică a strămoșilor noștri, în acest spațiu este atestată timpuriu arheologic și documentar, mult anterioară popoarelor care locuiesc actualmente aceste teritorii, iar dea lungul mileniului întâi al erei noastre românii s-au regăsit permanent după Nistru.
Această populație autohtonă a trebuit să lupte pentru supraviețuire în epoca marilor migrații, la începuturile evului mediu, dar și mai târziu, cu numeroase triburi nomade venite din Asia, iar în perioada de apariție a statelor să devină angrenată în rivalitatea regională dintre turci, tătari, polonezi, lituanieni, iar mai târziu ruși. Cu toate acestea, domnii Țării Moldovei au continuat să-și exercite influența asupra cestor teritorii, iar unul din ei, Duca Vodă, numit de otomani și hatman al Ucrainei de pe malul drept al Niprului, a unit administrativ pentru o anumită perioadă de timp teritoriile din stânga și dreapta Nistrului (1681-1683). În plus, deseori se omite faptul că românii din stânga și dreapta Nistrului au trăit de la 1812 până la 1918 într-un singur stat, Imperiul Rus, uneori chiar sub o singură administrație, cum a fost cazul guvernământului Podoliei la începutul secolului XIX.
Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria ca rezultat al mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuția la activitatea culturală și religioasă din regiune.
Potrivit lui Ion Nistor, prezența elementului românesc dincolo de Nistru, în epocile medievală și modernă, se datorează unui „descălecat al cetelor de emigranți români de dincoace de Nistru, care mânați de diferite nevoi, își căutau o patrie nouă în meleagurile podolice și în stepele Oceacovului”. Anume pe calea unei colonizări latente, malul stâng al Nistrului și al afluenților săi și al afluenților săi, s-a populat de-a lungul timpului cu așezări moldovenești „după chipul și asemănarea așezărilor de acasă din vechea Moldovă”.
N. Iorga numește acest fenomen de strămutare „un lung proces secular”, prin care s-a creat viața românească de peste Nistru, care a făcut ca în secolul XV Nistru să fie „nu doar un hotar moldovenesc, ci un râu românesc”.
Migrația românilor peste Nistru a fost un proces istoric continuu, iar ponderea şi rolul populaţiei din Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deținând în secolul XVIII primul loc dintre toţi cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului aşa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 – 3 840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniştilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă – partea de nord a viitoarei gubernii Herson).
Către această perioadă, datorită colonizărilor permanente, românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât sunt atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități și războaie dintre puterile din regiune.
Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I. După mărturiile timpului (evocate și de Voltaire), la bătălia de la Poltava au participat circa 10 mii de moldoveni transnistreni, majoritatea acestora de partea regelui Carol XII, conduși de polcovnicul Sandu Colțea. În același timp, circa 4 mii de moldoveni, conduși de Apostol Chigheci, vor lupta de partea țarului Petru cel Mare.
Înglobarea românilor transnistreni în Rusia Țaristă s-a făcut în două etape. După un lung şi sângeros război cu Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti, rușii impuneau prin pacea de la Iași (1792) recunoașterea noilor cuceririle teritoriale – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea întregul ţărm nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Partea din stânga Nistrului situată la nord de râul Iagorlâc va fi ocupată de Rusia în 1793, ca rezultat a celei de-a doua împărțire a Poloniei, și va fi reorganizată în anul 1795 în gubernia Kameneț-Podolsk (Podolia).
Clauzele tratatului de pace de la Iași prevedeau dreptul locuitorilor Principatului Moldova de a se strămuta pe parcursul a 14 luni în Rusia, autoritățile țariste desfășurând o vastă activitate de recrutare a moldovenilor pentru a-i strămuta în stânga Nistrului. Ucazul Ecaterinei II din 26 ianuarie 1792, prin care-l însărcinează pe generalul V. Kahovski să întreprindă măsuri în vederea colonizării regiunii Oceakov cu populație de peste graniță, punctează explicit că prioritate să se acorde „boierilor valahi, care au trecut în supușenia Rusiei”. Prin urmare, mai mulţi boieri moldoveni, printre care Ion și Nicolae Cantacuzino,T. Roseti, Ilie Catargi, Scarlat Sturdza, Matei Cantacuzino, Deleanu Cantacuzino, Emanuil Balș și alții au primit circa 138 000 de pământ ha în spațiul bug-nistrean. După unele date, în anii 1792-1793 din Moldova în Rusia s-au strămutat 48 de boieri, care au adus cu ei circa 1 000 români. După alte date, cei 3.969 de români care au plecat după pacea de la Iași în regiunea transnistrean au fondat 20 sate, politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea fiind promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul secolului XIX.
