Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria ca rezultat al mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuție la activitatea culturală și religioasă din regiune.
Românii de la est de Nistru, au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești. Aceste teritorii veneau ca o prelungire a câmpiilor Bărăganului și Bugeacului, străbătute de numeroase cursuri de apă, cum ar fi Nipru, Bug, Ingul, Inguleț, Cuciurgan, Kaiablâk, Tiligul, Jagorlâk și altele.
Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în secolul XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovsk), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane, dintre care 1 265 bărbați și 1 206 femei.
Sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradițiilor pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade foarte simţitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).
Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.
Memoriile Centenarului: mărturii ruse și române despre românii transnistreni
„Denumirea Ucraina Hanului (regiunea Oceacov – n.a.), care ar indica prezența aici a ucrainenilor, nu corespundea componenței populației, care este constituită din moldoveni. Aceștia însă nu au păstrat careva monumente vechi ale aflării lor pe acest teritoriu”. (A.G. Lebedențiev, preot la Catedrala din Odessa (1818-1898)
„Moldova se află pe amândouă părțile ale Nistrului, lucru confirmat de portul și datinile existente. Mai mult decât atât, aici întâlnim datini și obiceiuri identice cu cele întâlnite în satele moldovenești din România”. (V. Martinovski, Moravurile moldovenilor ce locuiesc în Podolia, 1850)
„Când examinăm credințele, moravurile și tradițiile românilor din Podolia, vedem cum caracterul românesc este aici atât de bine conservat și putem afirma că nu există nicio diferență față de cel al românilor din Herson, dimpotrivă, în aceste două provincii, este identic caracterul național al românilor din Moldova. Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”. (Dumitru Drăghicescu, Les Roumains d’Ukraine, Paris, 1919)
Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.
Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.
Anume regiunile de peste Nistru, unde în cea mai mare parte s-au regăsit moldovenii recrutați pentru război în rândurile armatei ruse, vor deveni inițiatoarele primelor organizații militare și politice de la care va porni mișcarea de renaștere națională din Basarabia.
Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, urmărind diverse scopuri politice și militare. Pe de o parte, fruntașii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflați la Kiev dintre foștii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, intelectuali, soldați basarabeni din armata rusă, studenţi români, preoți, etc. Ca rezultat al preocupărilor realizate de societatea românească „Deşteptarea” se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Conform legislației, acest drept se acorda în urma unui sufragiu făcut în sânul minorității, în urmă căruia cel puțin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naționale politice şi culturale, iar minoritățile mai mari puteau avea și un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanți români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu.
De la tribuna Radei Centrale, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul cere „drepturi pentru cei 800 000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului”, iar Dumitrașcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretențiilor teritoriale ale Ucrainei asupra Basarabiei.
Soarta românilor transnistreni a fost de la începuturi în atenția liderilor basarabeni, care în în punctul 10 al programului Partidului Naţional Moldovenesc, au cerut explicit: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam”.
Un alt centru de concentrare politică și militară a moldovenilor de peste Nistru va fi orașul Odesa, unde imediat după Revoluția rusă, în martie 1917 începe organizarea națională moldovenească în armată. Presa odesită a timpului constata în acele zile că „un grup de moldoveni, locuind în Odesa și având în rândurile sale mulți soldați, ofițeri și studenți, a început să se organizeze. În adunarea reprezentanților diferitelor grupări s-a ales un comitet și s-a elaborat în trăsături generale programul organizării moldovenești. Președinte al comitetului s-a ales căpitanul Em. Cately”. Scopul acestui comitet era restabilirea autonomiei din 1818 pentru Basarabia, oprirea colonizărilor, tot pământul locuitorilor muncitori a țării și păstrarea drepturilor minorităților naționale. În telegrama trimisă primului ministru Lvov, adunarea exprima speranța că „interesele naționale ale celor 2.5. milioane de moldoveni vor fi satisfăcute”.
Cea mai reprezentativă dovadă de organizare a românilor de la Odesa a fost pe data de 1 mai 1917, când sub cutele steagului național, având placarde cu inscripții „trăiască autonomia”, „trăiască Sfatul Țării”, „moldovenimea în uniformele țarului defilează prin Odesa în fața lumii internaționale”, iar într-o grădină publică s-a ținut adunarea generală, unde s-au abordat cele mai stringente probleme ale Basarabiei: autonomia, învățământ în limba maternă, reforma agrară, etc.
La scurt timp are loc constituirea comitetelor ostășești ale moldovenilor și în alte centre de peste Nistru - Sevastopol, Nikolaev, Herson – care la 14 mai 1917 se întrunesc la Odesa în Comitetul executiv ostășesc. Cu această ocazie este emis un program politic care pleda pentru apărarea drepturilor naționale, menținerea disciplinei, apărarea libertăților câștigate și organizarea companiilor moldovenești.
La 19 mai Comitetul deleagă un grup special, compus din Suruceanu, Matveev, Popov, și Păscăluță, pentru a aduna moldovenii „în companii (roți) deosebite, sub comanda ofițerilor moldoveni, pentru ca ostașii să învețe mai bine și mai ușor serviciul în limba lor și să păzească disciplina”. În august la Odesa este deja format primul batalion de moldoveni sub comanda lui Osoianu, însărcinat cu lupta „împotriva contrarevoluției”, care la scurt timp va fi mutat la Chișinău și care va sta la originile primelor formațiuni militare ale Basarabiei.
