Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Prizonieri români în gara Buzău, 1917
Prizonieri români în gara Buzău, 1917

Tratamentul aplicat prizonierilor după trimiterea în spatele frontului inamic

Căderea în prizonierat a militarilor români în toamna anului 1916, uneori în urma unor lupte aprige, alteori în timpul retragerii, a fost de cele mai multe ori un adevărat șoc. În anumite situații oamenii s-au trezit prizonieri doar pentru că liniile românești fuseseră străpunse pe direcțiile principale de atac, iar cei încercuiți nu mai puteau sau nu se mai simțeau în stare să opună rezistență. În timp ce erau conduși spre spatele frontului, captivii puteau vedea încă o dată grozăviile războiului: pământul răscolit de tranșee și obuze, camarazi sau adversari morți, nu neapărat întregi, răniți peste tot, unii grav, aflați în agonie.

Celor prinși li s-a luat uneori tot ceea ce aveau asupra lor. În mod special ofițerilor li se confiscau toate hârtiile, însemnările, scrisorile și ceasurile. Uneori prizonierilor li se lua chiar și mâncarea pe care o aveau asupra lor. Erau preveniți că încercarea de fugă sau nesupunerea erau pedepsite cu moartea.

După aceea prizonierii erau trecuți prin interogatorii, Centralii urmărind – la fel ca toți combatanții – să obțină informații utile pentru desfășurarea ulterioară a luptelor, despre efectivele și dotarea adversarilor, despre starea de spirit a trupelor și populației civile. Îndeosebi ofițerii erau avuți în vedere pentru obținerea de informații, ca unii care cunoșteau detalii posibil importante.

Unii militari români au căzut prizonieri după ce fuseseră răniți, chiar grav, în bătălii. Dintre aceștia, unii au murit după capturare, fie pentru că rănile erau intratabile în condiții de campanie, fie pentru că sufereau de boli vechi. S-au înregistrat multe scene brutale, dar și altele de omenie, în condițiile în care umanitatea părea că se pierde în ritm alert. Au fost răniți români îngrijiți cu atenție de către germani sau austro-ungari, operați în spitalele de campanie ale acestora. După cum și românii au făcut la fel cu răniții Centrali care le căzuseră în mâini. Dar au fost și scene de violență inutilă și de-o parte, și de alta.

Există memorii ale unor ofițeri români care făceau diferența între atitudinea germanilor în general, atenți cu răniții români, și atitudinea bulgarilor și turcilor, care erau brutali, uneori chiar ucigându-și prizonierii. Probabil era vorba și de stereotipuri culturale, dar nu trebuie să excludem faptul că realitatea din teren trebuie să fi fost destul de apropiată de relatările martorilor. În orice caz, românilor prizonieri le era frică la început să fie trimiși în lagărele bulgare, unde se aflase că tratamentul care le era rezervat era unul foarte dur. Din acest motiv ei sperau că vor ajunge în lagăre germane.

Prizonieri români la Predeal și tranșee românești, toamna 1916 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Prizonieri români la Predeal și tranșee românești, toamna 1916 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

S-au înregistrat scene, după capturare, pe teritoriul României, în care civilii români din orașe, neîncorporați, îi apostrofau pe captivii care purtau pe trupurile lor urmele luptelor: „Lași, trădători, v-ați predat, ar trebui să fiți împușcați!”. Ca în atâtea alte cazuri, curajul prindea aripi în spatele frontului, departe de confruntarea cu inamicul.

Centrele provizorii de internare din sudul Transilvaniei și din Banat

Militarii români prinși în septembrie-octombrie 1916 pe Valea Oltului sau pe Valea Prahovei erau ironizați de soldații maghiari, spunându-li-se că aveau să vadă „România Mare”, aluzie la prizonieratul pe Tisa. Românii capturați au fost înjurați, huiduiți de civili, dar nu loviți. Maghiarii de rând erau furioși pe români că voiau Ardealul. Lângă Sighișoara au fost capturați la jumătatea lunii septembrie 1916 și militari români din Armata de Nord. Pentru unii dintre aceștia era de așteptat ca populația maghiară și săsească să nu-și ascundă ura și disprețul față de militarii români, care voiau să ia o parte din pământul cezaro-crăiesc. Ceea ce i-a nedumerit pe unii prizonieri români a fost să-i vadă pe unii români ardeleni loialiști reproșându-le că au vrut Ardealul. Și germanii le reproșau ofițerilor români capturați „actul de trădare” din august 1916 și intrarea României în război contra Centralilor.

Prizonieri români la Brașov, toamna 1916
Prizonieri români la Brașov, toamna 1916

Prizonierii au fost reținuți o perioadă limitată la Brașov, inclusiv în închisoarea orașului, și la Sibiu, în cazărmile austro-ungare. De asemenea, unii dintre prizonierii aflați la Brașov au fost porniți spre Sibiu în vagoane închise, câte 50 de oameni în fiecare vagon. Mulți dintre militarii români prinși în câmpia munteană au fost duși tot la Sibiu. Începea pentru militarii români confruntarea cu foamea și frigul, experimentate atât în timpul transportului, cât și al cazărilor temporare. Uneori grupuri de prizonieri români nu au primit hrană zile la rând. Au existat însă și situații în care escorta germană își împărțea pâinea cu prizonierii români. În general, ofițerii erau mai bine tratați decât soldații căzuți prizonieri. Probabil (și) aceasta era o expresie a unei anume conștiințe de corp profesional, care trecea dincolo de situarea în tabere militare opuse.

Prizonieri de război fotografiați în timp ce mâncau
Prizonieri de război fotografiați în timp ce mâncau

Din amintirile celor care au trecut pe la Sibiu rezultă că hrana a fost de la început o problemă pentru cei prinși. Pâinea era puțină (270 de grame pentru fiecare persoană/zi), făcută dintr-un amestec de făină de grâu cu făină de porumb, o supă anemică, uneori fasole cu mici bucăți de carne. Cei care aveau bani puteau să-și procure surplusuri alimentare pe drum. Memoriile celor care au căzut prizonieri surprind lipsa spiritului de camaraderie la destui dintre ofițerii români în intervalul dintre momentul capturării și ajungerea în lagărul propriu-zis. Cei care aveau bani mâncau în timp ce erau priviți de cei care nu aveau resurse. Condițiile de cazare erau și ele proaste. Soldații și ofițerii au ajuns plini de păduchi. Confruntați cu această realitate, de neimaginat în timp de pace, ofițerii români sperau că plecarea în Germania avea să reprezinte salvarea lor.

După ce au ajuns la Timișoara, la sfârșitul lunii noiembrie-începutul lunii decembrie 1916, ofițerii români din „Grupul Cerna” au fost deparazitați și li s-au făcut injecții preventive. Mâncarea era slabă și aici: zeamă cu fărâme de carne și pâine în cantități reduse. Prizonierii care aveau bani reușeau prin intermediari și la prețuri mari să-și suplimenteze hrana. Medicii militari prizonieri au fost opriți laTimișoara pentru nevoile unui spital pentru răniți.

Teama de necunoscut în momentul capturării, lamentațiile răzbat din amintirile unora dintre românii căzuți în prizonierat în toamna anului 1916. Spre comparație, sursele care îi privesc pe captivii din 1917 lasă să se vadă o atitudine de oameni care aveau conștiința faptului că făceau parte dintr-o armată care cel puțin reușise să-i oprească pe Centrali la porțile Moldovei.

Revista „Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Revista „Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Basarabia devine o temă prioritară a presei de peste Prut în contextul marii „dezbateri” privind opțiunile de angajare ale României în război între anii 1914-1916. După cum se știe, „anii de neutralitate” au fost anii unei intense polemici între „antantiști” și „centraliști”, fiecare dintre tabere aruncând în spațiul public argumentele pro și contra angajării României de o parte sau alta a beligeranților.

„Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
„Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Revista ieșeană „Viața Românească” devine încă din anul 1914 unul din cei mai importanți avocați ai intrării în acțiune alături de Puterile Centrale, consemnând față de „curentul dominant”, care cerea „să ne aruncăm asupra Puterilor Centrale”, că „românul se va urni acolo unde-i sunt interesele lui adevărate și supreme de neam – adică la Răsărit. A-și alege altă cale e o imposibilitate istorică, logică, morală a instinctului de conservare”.

Odată cu combaterea unei posibile alianțe cu Rusia, revista acuză tăcerea instalată după izbucnirea războiului față de situația din Basarabia și, în general, lipsa informațiilor referitoare la românii de acolo. Alexis Nour consemna în articolul „Alsacia-Lorena româno-rusă” publicat în nr. 4 din 1915: „Ironia istoriei neamului românesc a făcut ca în vremea aceasta de grea cumpănă soarta românilor basarabeni, hersonieni și podoleni să nu preocupe majoritatea publicului și politicienilor români, ci să influențeze numai politica minorității (favorabile Puterilor Centrale – n.a.)”.

Alexis Nour (1877-1940) (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Alexis Nour (1877-1940) (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Susținând în mare parte curentul conservator condus de P.P. Carp, C. Stere și V. Arion, care predica cu autoritate războiul contra Rusiei, A. Corteanu se pronunța în unul din articolele sale pentru alianța cu Puterile Centrale, care să salveze neamul românesc din Basarabia: „În timp ce între românii din Regat și cei din Transilvania legăturile nu au încetat niciodată, nu tot așa a fost cu românii din Basarabia. Pentru ei nu am putut face același lucru; izolați de lumea românească până într-atât încât să nu mai știm nimic, nici chiar despre județele care au făcut parte odată din România... românii din Basarabia sunt pentru noi ca înecați în mare. Nici o legătură sufletească nu s-a putut stabili cu ei, nici un răsunet, nici un semn, care să arate că peste Prut mai pulsează viața românească”.

În articolele publicate în „Viața Românească” sub titlul Din carnetul unui solitar, Constantin Stere devine unul din cei mai vocali susținători ai războiului contra Rusiei pentru salvarea Basarabiei: „Ni se cere nu numai să renunțăm pentru totdeauna la Basarabia – și nu avem dreptul să vindem două milioane de suflete românești nici pentru Ardeal și nici pentru universul întreg. Ni se cere ca, în schimbul aparenței de unire cu românii din Austria și Ungaria, să renunțăm la libertatea Regatului Român, să renunțăm la misiunea noastră națională la gurile Dunării, numai pentru plăcerea de a fi înecați în neamul rusesc, împreună cu Bucovina și Ardealul – unirea unui mormânt comun” (nr. 4-6 din 1915). Stere aprecia că, în pofida potențialului uman, Rusia era „un organism politic ruginit, o despoție orientală”, un stat înapoiat din punct de vedere economic, care deja este înfrântă și pentru a „grăbi deznodământul acestei lungi tragedii, acțiunea noastră nu poate fi eficace decât împotriva Rusiei”.

Pe de altă parte, pentru a trezi simpatii și a aduce mai aproape Basarabia de publicul larg românesc, revista „Viața Românească” a publicat, sub semnătura lui Alexis Nour, mai multe articole referitoare la aspecte ale învățământului, ale organizării administrative, ale vieții sociale și economice din Basarabia, plecând de la constatarea că în Regat starea de lucruri din această provincie era foarte puțin cunoscută. În mai multe rânduri, redacția revistei „Viața Românească” a subliniat necesitatea unei cunoașteri profunde a realităților din Basarabia, a accentuării romanității „împotriva tratării românilor ca un trib slav, bun de înglobat într-o Mare Rusie”. Pericolul rusificării a existat, s-a manifestat și se manifestă sub diferite forme, dar nu poate fi pusă la îndoială existența poporului românesc în Basarabia. Acest fapt a permis menținerea, cel puțin în anumite cercuri ale opiniei publice, a interesului pentru rezolvarea problemei basarabene în conformitate cu drepturile fundamentale ale națiunii române.

Revoluția rusă din februarie 1917 și căderea țarismului, au descătușat energiile naționale din Basarabia și au condus la organizarea vieții politice din provincie: s-a creat Partidul Național Moldovenesc; s-au creat comitele militare ale moldovenilor; avea loc naționalizarea învățământului; s-a convocat Congresul Militarilor Moldoveni și s-a constituit Sfatul Țării, care la 2/15 decembrie 1917 proclama Republica Democrată Moldovenească.

Presa ieșeană urmărea cu atenție desfășurarea evenimentelor de la Chișinău și s-a implicat activ în susținerea mișcării de eliberare națională din Basarabia. La sfârșitul lunii noiembrie 1917, ziarul „Mișcarea” va iniția o campanie de trimitere a cărților românești, în special manuale școlare, peste Prut. La 30 noiembrie era publicat apelul lansat de către Comitetul militarilor moldoveni de pe Frontul Român (președinte A. Scobioală, secretar Vasile Țanțu), care sublinia necesitatea sprijinului de acest fel și din perspectiva realizării obiectivului politic: „Frați Români, neamul românesc dintre Nistru și Prut duce o mare lipsă de cărți. În toată Basarabia nu se află nicio bibliotecă românească. Școalele, în care pentru întâiași oară se învață acum românește, n-au nici manuale, nici cărți de bibliotecă. Bisericile sunt lipsite cu desăvârșire de cărți românești. Fiecare cărticică va aduce rolul ei bun și sănătos, căci sămânța aruncată de ea nu va cădea în drum, ci în adâncul sufletului curat al românului basarabean, lipsit până acuma de fericire ca să poată învăța carte în limba lui dulce”.

Ziarul „Mișcarea”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Ziarul „Mișcarea”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Actul Sfatului Țării din 2/15 decembrie 1917, dincolo de aparențele înrădăcinate, a fost primit cu deosebită satisfacție la Iași, reliefându-se renașterea puternică a mișcării naționale din Basarabia. În articolul „Basarabia. Sfârșitul unei legende”, publicat la 20 decembrie 1917 în ziarul „Mișcarea”, se arăta că „la 2 decembrie au strălucit în privirile mulțimii entuziaste culorile sfinte ale tricolorului românesc, dovedindu-se vitalitatea conștientă a moldovenilor de peste Prut. Din originalitatea nealterată a acestui simț popular a răsărit spontan acea admirabilă voință, care la 2 decembrie 1917, trecând peste un secol de robie ca peste o clipă urâtă, a refăcut unitatea etnică a neamului nostru, proclamând Republica Moldovenească”.

În același timp, presa ieșeană explică publicului cititor motivele intervenției militare românești la începutul anului 1918, fapt ce ne oferă la distanță de o sută de ani, o perspectivă unică asupra percepțiilor existente la acel moment față de acest moment crucial în societatea românească: „Comandamentul rusesc, în frunte cu generalul Șcerbacev, ne-a cerut, în urma apelului Sfatului Țării din Chișinău, să asigurăm, prin trimiterea de trupe române, ordinea în Basarabia Era cu atât mai necesar să se răspundă acestei chemări a comandamentului rus și a republici moldovenești, cu cât bande răzvrătite din armata rusă opreau trenurile cu aprovizionări pentru armata română și rusească, dădeau foc și prădau depozitele de hrană înființate de noi în Basarabia.

Pe de altă, a fost dezarmat și batjocorit la Chișinău detașamentul de ardeleni trimis din Kiev, după cererea comandamentului ucrainean, spre a păzi depozitele din acel oraș. Mai mulți dintre aceștia au fost chiar uciși la 6 ianuarie 1918 în gara Chișinău. Asemenea au fost arestați ofițerii noștri din Comisia interaliată pentru aprovizionare, precum și reprezentantul nostru pe lângă guvernul republicii moldovenești. Populațiunea înspăimântată de omorurile și jafurile bandelor ruse răzvrătite reclamau ajutorul oștirii române” („Mișcarea” din 13 ianuarie 1918).

Cercurile jurnalistice românești consemnau și schimbarea poziției guvernului bolșevic de la Petrograd privind lozinca „autodeterminării, până la despărțirea de stat”: „D-nii Lenin și Trotzky au recunoscut autonomiile naționale ale diferitelor popoare din cuprinsul vechii Rusii, pentru ca, la câteva luni, bandele de sub inspirația lor să încerce a sugruma și viața națională a Ucrainei, Finlandei și Basarabiei” („Mișcarea” din 24 ianuarie 1918).

Un moment important relatat în presa ieșeană este proclamarea independenței RDM la 24 ianuarie 1918, salutată cu multă căldură la Iași, care astfel „rupea ultimele legături cu Rusia”. La scurt timp după proclamarea independenței, un grup de scriitori din România, Ardeal și Bucovina (în total 32 persoane), între care personalități de prestigiu, au adresat o Chemare basarabenilor, publicată în toate ziarele ieșene și cele de limbă română de la Chișinău, în care salutau „liniștea adusă pe pământul Basarabiei de armatele române” și subliniau necesitatea unei colaborări cât mai strânse în domeniul cultivării limbii române și a vieții spirituale. Mai mulți dintre acești semnatari, printre care și Mihail Sadoveanu, vor deveni primii misionari ai românismului în Basarabia, imediat după intrarea trupelor în provincie.

După proclamarea independenței RDM, chestiunea unirii devenea un subiect tot mai des vehiculat în presa de la Iași. Ziarele ieșene consemnau că în condițiile unor numeroase dificultăți din interior și supusă unor puternice amenințări din exterior, independența nu putea constitui un scop în sine. Acestea publică moțiunile mai multor organizații naționale și obștești, prin care cereau unirea Basarabiei cu România, consemnând că „proclamarea republicii independente nu fusese decât un expedient vremelnic în calea dezlegării definitive a chestiunii basarabene”. Asupra acestor aspecte vom reveni în articolul următor, care va fi dedicat reflectării tematicii unirii în paginile presei de la Iași și București.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG