Basarabia devine o temă prioritară a presei de peste Prut în contextul marii „dezbateri” privind opțiunile de angajare ale României în război între anii 1914-1916. După cum se știe, „anii de neutralitate” au fost anii unei intense polemici între „antantiști” și „centraliști”, fiecare dintre tabere aruncând în spațiul public argumentele pro și contra angajării României de o parte sau alta a beligeranților.
Revista ieșeană „Viața Românească” devine încă din anul 1914 unul din cei mai importanți avocați ai intrării în acțiune alături de Puterile Centrale, consemnând față de „curentul dominant”, care cerea „să ne aruncăm asupra Puterilor Centrale”, că „românul se va urni acolo unde-i sunt interesele lui adevărate și supreme de neam – adică la Răsărit. A-și alege altă cale e o imposibilitate istorică, logică, morală a instinctului de conservare”.
Odată cu combaterea unei posibile alianțe cu Rusia, revista acuză tăcerea instalată după izbucnirea războiului față de situația din Basarabia și, în general, lipsa informațiilor referitoare la românii de acolo. Alexis Nour consemna în articolul „Alsacia-Lorena româno-rusă” publicat în nr. 4 din 1915: „Ironia istoriei neamului românesc a făcut ca în vremea aceasta de grea cumpănă soarta românilor basarabeni, hersonieni și podoleni să nu preocupe majoritatea publicului și politicienilor români, ci să influențeze numai politica minorității (favorabile Puterilor Centrale – n.a.)”.
Susținând în mare parte curentul conservator condus de P.P. Carp, C. Stere și V. Arion, care predica cu autoritate războiul contra Rusiei, A. Corteanu se pronunța în unul din articolele sale pentru alianța cu Puterile Centrale, care să salveze neamul românesc din Basarabia: „În timp ce între românii din Regat și cei din Transilvania legăturile nu au încetat niciodată, nu tot așa a fost cu românii din Basarabia. Pentru ei nu am putut face același lucru; izolați de lumea românească până într-atât încât să nu mai știm nimic, nici chiar despre județele care au făcut parte odată din România... românii din Basarabia sunt pentru noi ca înecați în mare. Nici o legătură sufletească nu s-a putut stabili cu ei, nici un răsunet, nici un semn, care să arate că peste Prut mai pulsează viața românească”.
În articolele publicate în „Viața Românească” sub titlul Din carnetul unui solitar, Constantin Stere devine unul din cei mai vocali susținători ai războiului contra Rusiei pentru salvarea Basarabiei: „Ni se cere nu numai să renunțăm pentru totdeauna la Basarabia – și nu avem dreptul să vindem două milioane de suflete românești nici pentru Ardeal și nici pentru universul întreg. Ni se cere ca, în schimbul aparenței de unire cu românii din Austria și Ungaria, să renunțăm la libertatea Regatului Român, să renunțăm la misiunea noastră națională la gurile Dunării, numai pentru plăcerea de a fi înecați în neamul rusesc, împreună cu Bucovina și Ardealul – unirea unui mormânt comun” (nr. 4-6 din 1915). Stere aprecia că, în pofida potențialului uman, Rusia era „un organism politic ruginit, o despoție orientală”, un stat înapoiat din punct de vedere economic, care deja este înfrântă și pentru a „grăbi deznodământul acestei lungi tragedii, acțiunea noastră nu poate fi eficace decât împotriva Rusiei”.
Pe de altă parte, pentru a trezi simpatii și a aduce mai aproape Basarabia de publicul larg românesc, revista „Viața Românească” a publicat, sub semnătura lui Alexis Nour, mai multe articole referitoare la aspecte ale învățământului, ale organizării administrative, ale vieții sociale și economice din Basarabia, plecând de la constatarea că în Regat starea de lucruri din această provincie era foarte puțin cunoscută. În mai multe rânduri, redacția revistei „Viața Românească” a subliniat necesitatea unei cunoașteri profunde a realităților din Basarabia, a accentuării romanității „împotriva tratării românilor ca un trib slav, bun de înglobat într-o Mare Rusie”. Pericolul rusificării a existat, s-a manifestat și se manifestă sub diferite forme, dar nu poate fi pusă la îndoială existența poporului românesc în Basarabia. Acest fapt a permis menținerea, cel puțin în anumite cercuri ale opiniei publice, a interesului pentru rezolvarea problemei basarabene în conformitate cu drepturile fundamentale ale națiunii române.
Revoluția rusă din februarie 1917 și căderea țarismului, au descătușat energiile naționale din Basarabia și au condus la organizarea vieții politice din provincie: s-a creat Partidul Național Moldovenesc; s-au creat comitele militare ale moldovenilor; avea loc naționalizarea învățământului; s-a convocat Congresul Militarilor Moldoveni și s-a constituit Sfatul Țării, care la 2/15 decembrie 1917 proclama Republica Democrată Moldovenească.
Presa ieșeană urmărea cu atenție desfășurarea evenimentelor de la Chișinău și s-a implicat activ în susținerea mișcării de eliberare națională din Basarabia. La sfârșitul lunii noiembrie 1917, ziarul „Mișcarea” va iniția o campanie de trimitere a cărților românești, în special manuale școlare, peste Prut. La 30 noiembrie era publicat apelul lansat de către Comitetul militarilor moldoveni de pe Frontul Român (președinte A. Scobioală, secretar Vasile Țanțu), care sublinia necesitatea sprijinului de acest fel și din perspectiva realizării obiectivului politic: „Frați Români, neamul românesc dintre Nistru și Prut duce o mare lipsă de cărți. În toată Basarabia nu se află nicio bibliotecă românească. Școalele, în care pentru întâiași oară se învață acum românește, n-au nici manuale, nici cărți de bibliotecă. Bisericile sunt lipsite cu desăvârșire de cărți românești. Fiecare cărticică va aduce rolul ei bun și sănătos, căci sămânța aruncată de ea nu va cădea în drum, ci în adâncul sufletului curat al românului basarabean, lipsit până acuma de fericire ca să poată învăța carte în limba lui dulce”.
Actul Sfatului Țării din 2/15 decembrie 1917, dincolo de aparențele înrădăcinate, a fost primit cu deosebită satisfacție la Iași, reliefându-se renașterea puternică a mișcării naționale din Basarabia. În articolul „Basarabia. Sfârșitul unei legende”, publicat la 20 decembrie 1917 în ziarul „Mișcarea”, se arăta că „la 2 decembrie au strălucit în privirile mulțimii entuziaste culorile sfinte ale tricolorului românesc, dovedindu-se vitalitatea conștientă a moldovenilor de peste Prut. Din originalitatea nealterată a acestui simț popular a răsărit spontan acea admirabilă voință, care la 2 decembrie 1917, trecând peste un secol de robie ca peste o clipă urâtă, a refăcut unitatea etnică a neamului nostru, proclamând Republica Moldovenească”.
În același timp, presa ieșeană explică publicului cititor motivele intervenției militare românești la începutul anului 1918, fapt ce ne oferă la distanță de o sută de ani, o perspectivă unică asupra percepțiilor existente la acel moment față de acest moment crucial în societatea românească: „Comandamentul rusesc, în frunte cu generalul Șcerbacev, ne-a cerut, în urma apelului Sfatului Țării din Chișinău, să asigurăm, prin trimiterea de trupe române, ordinea în Basarabia Era cu atât mai necesar să se răspundă acestei chemări a comandamentului rus și a republici moldovenești, cu cât bande răzvrătite din armata rusă opreau trenurile cu aprovizionări pentru armata română și rusească, dădeau foc și prădau depozitele de hrană înființate de noi în Basarabia.
Pe de altă, a fost dezarmat și batjocorit la Chișinău detașamentul de ardeleni trimis din Kiev, după cererea comandamentului ucrainean, spre a păzi depozitele din acel oraș. Mai mulți dintre aceștia au fost chiar uciși la 6 ianuarie 1918 în gara Chișinău. Asemenea au fost arestați ofițerii noștri din Comisia interaliată pentru aprovizionare, precum și reprezentantul nostru pe lângă guvernul republicii moldovenești. Populațiunea înspăimântată de omorurile și jafurile bandelor ruse răzvrătite reclamau ajutorul oștirii române” („Mișcarea” din 13 ianuarie 1918).
Cercurile jurnalistice românești consemnau și schimbarea poziției guvernului bolșevic de la Petrograd privind lozinca „autodeterminării, până la despărțirea de stat”: „D-nii Lenin și Trotzky au recunoscut autonomiile naționale ale diferitelor popoare din cuprinsul vechii Rusii, pentru ca, la câteva luni, bandele de sub inspirația lor să încerce a sugruma și viața națională a Ucrainei, Finlandei și Basarabiei” („Mișcarea” din 24 ianuarie 1918).
Un moment important relatat în presa ieșeană este proclamarea independenței RDM la 24 ianuarie 1918, salutată cu multă căldură la Iași, care astfel „rupea ultimele legături cu Rusia”. La scurt timp după proclamarea independenței, un grup de scriitori din România, Ardeal și Bucovina (în total 32 persoane), între care personalități de prestigiu, au adresat o Chemare basarabenilor, publicată în toate ziarele ieșene și cele de limbă română de la Chișinău, în care salutau „liniștea adusă pe pământul Basarabiei de armatele române” și subliniau necesitatea unei colaborări cât mai strânse în domeniul cultivării limbii române și a vieții spirituale. Mai mulți dintre acești semnatari, printre care și Mihail Sadoveanu, vor deveni primii misionari ai românismului în Basarabia, imediat după intrarea trupelor în provincie.
După proclamarea independenței RDM, chestiunea unirii devenea un subiect tot mai des vehiculat în presa de la Iași. Ziarele ieșene consemnau că în condițiile unor numeroase dificultăți din interior și supusă unor puternice amenințări din exterior, independența nu putea constitui un scop în sine. Acestea publică moțiunile mai multor organizații naționale și obștești, prin care cereau unirea Basarabiei cu România, consemnând că „proclamarea republicii independente nu fusese decât un expedient vremelnic în calea dezlegării definitive a chestiunii basarabene”. Asupra acestor aspecte vom reveni în articolul următor, care va fi dedicat reflectării tematicii unirii în paginile presei de la Iași și București.
