1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

După capturare, prizonierii erau de regulă grupați – ofițerii separați de trupă –, apoi erau urcați în trenuri și trimiși în diferite lagăre din Bulgaria, Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman. Repartizarea pe țările care îi preluau era determinată de cine îi capturase pe militarii românni, iar în cazul predării unor garnizoane sau mari unități încercuite de ponderea forțelor participante.

Prizonierii români în lagărele din Bulgaria

Pentru a reconstitui situația prizonierilor români în Bulgaria la dispoziția istoricului stau atât surse oficiale, cât și mai multe volume de memorii provenite de la ofițeri, uneori prelucrate de profesioniști ai condeiului. Cea mai importantă relatare cu privire la soldați și subofițeri îi aparține unui sergent în rezervă, nimeni altul decât scriitorul George Topârceanu. Este un caz pe care îl putem considera unic, când un om având nu doar simțul observației, ci și înzestrări literare remarcabile, a redat viața prizonierilor români din rândurile trupei. În rest, celelalte relatări aparțin unor ofițeri foști prizonieri la sud de Dunăre. Unii aveau sentimente antibulgare foarte pronunțate, fie ca urmare a educației accentuat naționaliste, fie din cauza tratamentului deosebit de dur la care fuseseră supuși în perioada prizonieratului, în vreme ce alții încercau să-și obiectiveze trăirile, să redea într-un mod credibil situațiile limită în care se aflaseră ei și camarazii lor. Cazul lui Topârceanu este, încă o dată, pilduitor în această privință.

Pentru prizonierii români capturați la Turtucaia, la sfârșitul lunii august/începutul lunii septembrie 1916, și duși la Razgrad, acest din urmă loc nu a fost decât unul de tranzit. La scurtă vreme după aceea, ei au fost constituiți în noi convoaie, urcați în vagoane de marfă sau de vite, câte 70-80 persoane/vagon. Prizonierii aveau să rețină că era mizerie, supraaglomerare, lipsă de apă și de hrană, iar oxigenul era insuficient. Captivii au fost trimiși în diverse locuri din Bulgaria, în special în sud, dincolo de Munții Balcani, îndeosebi în Munții Rodopi.

Ofițerii români prizonierii români au ajuns în lagărele de la Tulovo, Ustovo, Sliven, Kărdjali și Haskovo. Soldații au fost trimiși în număr mare în diferite lagăre din Munții Rodopi, dar și în apropierea Sofiei.

Lagărul Tulovo

În satul Tulovo, la nord de orașul Stara Zagora, exista un lagăr cu prizonieri ofițeri, soldați și preoți sârbi, precum și cu ofițeri francezi și englezi. Acolo au ajuns în septembrie 1916 și 200 de ofițeri români. Prizonierii români erau ținuți într-o baracă de scânduri. Condițiile de locuit erau proaste, oamenii dormeau pe scânduri goale, fără să aibă măcar un așternut de paie. Mâncarea consta într-un amestec de porumb și orz, ardei, mere și pere pădurețe fierte, uneori fasole și varză. Pâinea era de calitate foarte proastă și se primea neregulat. Igiena era o problemă mai mare chiar decât hrana; apa trebuia adusă de departe. Mizeria era de nedescris. Prizonierii au fost invadați de păduchi, iar pe deasupra s-au umplut și de râie.

Spre sfârșitul lunii octombrie 1916, ofițerii români de la Tulovo au fost mutați în alte locuri, la Kărdjali sau la Ustovo. Au mers o parte din drum pe jos, apoi au fost duși cu trenul. În una din gări ofițerii au fost jefuiți de garda bulgară de lucrurile de valoare pe care le mai aveau asupra lor. După care au fost duși iarăși pe jos, prin viscol, în marș forțat, mai multe zile la rând, spre un nou lagăr. Mai mulți prizonieri au murit pe drum.

Lagărul Sliven

În drumul de la Razgrad la Sliven, unii ofițeri prizonieri au trecut prin orașul Stara Zagora, unde locuitorii i-au huiduit și au aruncat cu pietre după ei.

Lagărul era situat la șase kilometri de orașul Sliven. Erau reținuți acolo și mulți ostatici sârbi, preoți, învățători și funcționari.

Condițiile erau foarte proaste, oamenii dormeau pe pământul gol, în ploaia rece de toamnă. Hrana era puțină, în plus „vămuită” de cantinierii bulgari. Nu este de mirare că moartea secera necruțătoare între prizonierii români de la Sliven; potrivit relatărilor ar fi fost câte 10-12 de morți pe zi. Prizonierii de la Sliven nu aveau activitate, nu munceau, ceea ce devenea apăsător. Câteva volume rămase în posesia unor prizonieri erau împărțite pe fascicole și date apoi altor camarazi de lagăr, astfel încât mai mulți să poată citi în același timp. Alții își căutau noi activități, imaginau orice pentru a face să treacă timpul mai ușor: reparau încălțămintea camarazilor, îi tundeau pe cei care aveau nevoie, ciopleau în lemn, organizau șezători cu cântece, spuneau glume etc.

Lagărul Kărdjali

Unii dintre prizonierii de la Sliven au fost mutați cu trenul, în aceleași vagoane mizerabile, spre sud. Din apropiere de Haskovo ei au fost porniți pe jos spre destinația lor, orașul Kărdjali. În acest lagăr, instalat într-o clădire veche, ofițerii români au fost năpădiți de păduchi. Nu după mult timp, ofițerii inferiori au fost duși la Ustovo (vezi infra). Doar ofițerii superiori au rămas în Kărdjali.

Lagărul Ustovo

Supraviețuitorii au considerat lagărul Ustovo, aflat în apropiere de frontiera cu Grecia, drept „cel mai îngrozitor loc din infernul captivității noastre în Bulgaria”. Bulgarii i-au forțat pe ofițerii români prizonieri, în a doua jumătate a lunii noiembrie 1916, să efectueze diferite munci. Era vorba de o încălcare a Convenției de la Haga, din 1907, unde se prevedea expres că ofițerii prizonieri nu puteau fi puși să muncească. Prizonierii erau ofițeri inferiori (sublocotenenți, locotenenți și căpitani), mai ales în rezervă, care în viața civilă erau profesori universitari, magistrați, doctori, ingineri, preoți, învățători, studenți, deputați. Bulgarii s-au înfuriat când românii au refuzat să lucreze. Prizonierii au fost pedepsiți prin închiderea în camere murdare; de asemenea, au fost privați de hrană și apă. Românii au rezistat cinci zile fără mâncare; apă au reușit să cumpere, încâlcând regulile impuse, de la unele santinele bulgare. Pentru a le frânge rezistența, bulgarii i-au bătut pe presupușii șefi ai prizonierilor recalcitranți cu câte 25-30 de lovituri de băț la șezut. Operațiunea s-a desfășurat în piața publică a târgului, localnicii – mai ales etnici turci – asistând fără satisfacție, potrivit unor surse. Între cei bătuți s-au numărat căpitanul Grigorescu, fiul generalului Eremia Grigorescu, și profesorul universitar ieșean Constantin Fedeleș. Chinuiți de foame și de sete, unii dintre ei bătuți îngrozitor, în cele din urmă prizonierii au cedat.

Cei care erau mai în putere au fost duși să muncească la construirea unei șosele într-o zonă din apropierea frontului, la spartul piatrei, iar cei mai slabi au măturat piața și străzile orașului. Pe șantierul șoselei lucrau 400 de oameni. Foamea devenea chinuitoare; prizonierii ajunseseră să se gândească aproape numai la mâncare. Munca grea, hrana puțină și proastă, dormitul direct pe pământ i-au afectat fizic și psihic pe prizonieri. După o lună, ofițerii prizonieri au fost din nou mutați, unii la Haskovo, alții la Kărdjali sau în alte locuri.

Lagărul Haskovo

La patru kilometri de orașul Haskovo era un lagăr cu prizonieri sârbi, ruși și italieni, cărora li s-au adăugat și românii. Potrivit unui martor, în acest lagăr erau în 1917 nu mai puțin de 419 prizonieri români. Lagărul era format din barăci mari, însă lucrate prost, din scânduri subțiri, cu acoperișuri găurite. Nu se făcea focul, nu existau așternuturi. Iar iarna 1916/1917 a fost geroasă. Igiena era ca și inexistentă. Oamenii nu se spălau cu săptămânile, pentru că nu existau niciun fel de condiții, erau netunși, nebărbieriți, plini de păduchi. Încălțămintea prizonierilor se ferfenițise, astfel încât oamenii aveau în picioare un amestec de petice și paie. Solda plătită ofițerilor prizonieri era foarte mică, 30 leva/lună, bani plătiți cu întârziere.

Foamea a fost crâncenă în acest lagăr. Uneori li se dădea prizonierilor o zeamă de pere pădurețe, alteori una de sămânță de mătură, apoi de ardei iuți. Pâinea era puțină, câte 150 grame/zi. Nu e de mirare că prizonierii erau slăbiți, încât abia se mai puteau mișca. O comisie a Crucii Roșii a ajuns în cele din urmă la Haskovo, pentru a vedea starea prizonierilor. Situația prizonierilor s-a îmbunătățit oarecum după aceea, li s-au plătit soldele, oamenii și-au putut cumpăra ceva în plus pentru a-și completa meniul. În toamna anului 1917 ofițerii români prizonieri au început să primească bani, colete și scrisori din țară. Astfel s-au refăcut după perioada de foamete. Abia în primăvara-vara anului 1918, după eliberarea lor și când se îndreptau spre Dunăre, și-au dat seama prizonierii români de foametea din Bulgaria, de care sufereau proprii cetățeni ai fostei țări inamice.

De două ori pe zi, dimineața și seara, se făcea apelul prizonierilor, indiferent de vreme. În pofida situației grele în care se aflau, pentru a suporta mai ușor trecerea timpului, pentru a-și menține și extinde relațiile sociale, prizonierii au inventat tot felul de ocupații: cursuri de stenografie, agricultură, cântece, gătit, învățarea limbilor străine (franceză, germană, engleză, italiană etc.); se țineau conferințe. Au fost procurate și introduse în circuit volume diverse; lectura a devenit o ocupație răspândită. Câteva viori au fost obținute prin diferite metode și s-a constituit o orchestră. Pe o scenă improvizată, actori amatori recrutați dintre prizonieri jucau diverse piese de teatru.

Bessarabskaia Jizni” a fost unul din ziarele de rezonanță ale Basarabiei la începutul secolului XX. Ziarul a apărut între 1904 și 1919, iar la originile sale au fost editorul F. E. Zaharov și redactorul A. L. Balinsky. Din 1906 până în ianuarie 1911, editor-redactor a fost doar F. E. Zaharov, iar după februarie 1911 funcția a fost ocupată de diferite persoane. Din 1916 editor a fost Isai G. Karnitz. Redacția ziarului a susținut Partidul rus al cadeților și a dus o polemică acerbă cu ziarul „Bessarabeț”, condus de P. Crușevan. În timpul suspendărilor prin cenzură, editorii ziarului au fost forțați să-l publice sub alte denumiri: „Bessarabia” (1911-1913), „Bessarabskii krai” (1911), „Bessarabskii vestnik” (1911-1912), „Segoniașniaia jizni Bessarabii” (1912-1916).

La începutul anului 1918, pe la sfârșitul lunii ianuarie, „Bessarabskaia Jizni” iniția, în premieră pentru viața gazetărească basarabeană, o anchetă însoțită de un chestionar, la care au participat liderii vieții politice din Republica Democratică Moldovenească (RDM). Scopul acestei inițiative jurnalistice era atât aprecierea și informarea cititorilor asupra situației din provincie, cât și identificarea soluțiilor pentru ieșirea din impas.

Printre primii intervievați a fost Vladimir Cristi, Directorul de Interne al RDM, care a fost întrebat dacă Basarabia s-a putea uni cu Ucraina? Întrebarea venea în contextul în care, după proclamarea independenței Ucrainei, Republica Moldovenească își proclama și ea independența. Cristi răspunde franc că unirea Basarabiei cu Ucraina ar fi posibilă dacă aceasta s-ar uni cu Republica Federativă Rusă. El dezvolta în continuare subiectul exprimând ideea că „fericirea Basarabiei cerea declararea independenței Republicii Moldovenești, pentru că, în caz contrar, Basarabia era să plătească”. Cristi opina că „declararea independenței, dacă va fi recunoscută de toți, va da posibilitatea de a crea pe viitor o alianță sau confederare în înțelegere cu popoarele republicii. Chestiunea intrării în alianță sau confederare va depinde de situația generală”.

Ministrul basarabean exprima posibilitatea creării unei federații sudice sau confederații în care vor intra nu numai teritoriile sudice ruse, precum Ucraina, Basarabia, Donul, Caucazul, dar și statele balcanice, în care intră și România.

Această din urmă afirmație a lui Cristi a stârnit mari reacții în epocă. Ziarul ieșean „Timpul” publica la 3 februarie 1918 articolul „În confederația rusă?”, în care aducea critică acestei idei și se întreba dacă marile puteri au decis în acest sens. Asupra acestui fapt s-au referit Nicolae Iorga în „Neamul Românesc”, Onisifor Ghibu în „România Nouă” și Constantin Stere în „Lumina”, care în articolul „Un panslavist basarabean” din 19 februarie/4 martie, arăta că ideea exprimată de ministrul basarabean „este în logica lucrurilor, atât din punctul de vedere rusesc, cât și din acela al situațiunii României”. Consemnând faptul că Vladimir Cristi este nepotul bătrânului Ion Vasile Cristi, „care nu mai știu românește și se simt ruși”, Stere se arăta consternat că „ideea panslavă e atât de înrădăcinată și atât de vivace, încât se poate manifesta chiar sub presiunea grozăviilor de astăzi”. Pe acest fundal, Stere exprima și propria convingere, pe care o propovăduia în spațiul public românesc, că „România nu va putea rămâne izolată și va intra prin alipire (Anschluss) în Mitteleuropa, adică fie în Austro-Ungaria, fie în Germania”.

La 28 februarie 1918, președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, acorda și el un amplu interviu ziarului „Bessarabskaia Jizni”. Cu referire la proclamarea independenței RDM, Inculeț consemna că „prin declararea Ucrainei ca independentă, ale cărei motive pentru a se declara independentă nu le cunoaștem încă, Republica Moldovenească s-a văzut suspendată în văzduh, între două state independente... și ar fi putut fi luată de alții în contra oricărei dorințe a poporului”.

Conștient de profilul etnic și social al cititorilor ziarului de limba rusă, acesta declara că „există în unele cercuri părerea că prin declararea independenței sale, Republica Moldovenească a procedat în mod ingrat față de Rusia, părăsind-o. Dar aici s-ar putea spune tocmai contrariul: în voia soartei istorice nu Moldova (Basarabia) a părăsit Rusia, ci dimpotrivă, Rusia a părăsit Moldova la voia întâmplării”.

Președintele Sfatului Țării miza foarte mult pe sprijinul Aliaților, în primul rând al Franței, și exprima ideea că „după toate probabilitățile, în viitor Moldova va trebui să fie în legături confederative cu alte state, care există în momentul de față”.

Interviurile lui Cristi și Inculeț arată o anumită „defazare” față de contextul internațional și de evenimentele care se întâmplau în România. Atât Cristi, cât și Inculeț vorbesc de susținerea Aliaților (Franța, Anglia și America), fără a pomeni de Puterile Centrale, care la acel moment controlau practic situația militară în estul Europei. Mai mult decât atât, la Iași venea la cârma țării guvernul Averescu a cărui sarcină principală era să trateze cu Puterile Centrale condițiile unei păci separate, care avea drept cerere principală îndepărtarea misiunilor aliate din Moldova. Este adevărat că oamenii politici de la Chișinău au rămas în continuare „antantofili”, iar părerea ambasadorilor Aliați de la Iași, în primul rând a lui Saint-Aulaire, a contat foarte mult în decizia lui Inculeț și a colegilor săi de a vota Unirea la 27 martie 1918. Inculeț va reitera acest lucru într-un volum omagial dedicat în anul 1930 ambasadorului francez, unde susține că anume acesta a fost unul din principalii susținători ai Unirii, sugerând la întâlnirea din 23 martie „să facă Unirea cât mai curând posibil” (lucru susținut de Vopicka, ambasadorul SUA, și Barclay, ambasadorul Angliei).

Cel de-al treilea om politic intervievat a fost Pantelimon Halippa, vice-președintele Sfatului Țării, care se deosebește flagrant de ante-intervievații ziarului. Dacă Cristi era un „panslavist basarabean”, iar Inculeț pleda pentru independență și ulterior Unire „prin condițiuni”, Halippa spunea că „în Basarabia totdeauna a existat un grup de persoane, care și-a exprimat hotărât orientarea românească. Acest grup acum colaborează la gazeta „România Nouă”, care apare în Chișinău și-și pune ca scop unirea politică și culturală a tuturor românilor”. Acest lucru a fost foarte mult ajutat de decizia Ucrainei de a-și proclama independența. Prin urmare, dacă Cristi vedea proclamarea independenței într-o federație sau confederație sudică rusă, iar Inculeț miza pe ideea independenței în sine sau în legături confederative cu alte state, atunci Halippa vorbea deschis despre Unirea Basarabiei cu România, considerând că „unirea sau uniunea federativă a Basarabiei cu România va fi dorită chiar de toată democrația Basarabiei, când în România va începe înfăptuirea reformelor democratice, ca cea agrară, de alegeri, ș.a.”

Fruntașul basarabean era extrem de critic față de situația din România, considerând că „Uniunea între Basarabia, republică, și România, monarhistă, e posibilă, precum a fost posibilă și uniunea Rusiei țariste cu Franța republicană. În ce privește România, acolo Regele este o ficțiune. Deocamdată duce țara oligarhia de acolo, dar reformele începute vor preface România de azi într-o țară democratică”.

Halippa mai consemna că „ardelenii sunt cea mai democratică parte a poporului român, deoarece sute de ani au trăit sub jugul maghiar și aceasta a trezit în toți un spirit de protestare. Și cu toate acestea, ei nu se sperie de unirea cu România, ci cred chiar că anume această unire va îndrepta-o pe România pe cale reformelor democratice”. Cu referire la proiectul partidelor social-democratice balcanice despre Federația Balcanică, Halippa considera că această construcție este posibilă și în ea va intra, poate, și România, iar „dacă va intra România, va intra și Basarabia, ca parte de sine stătătoare”.