Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Coloană de prizonieri români în București, noiembrie 1916 (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național dr Istorie a României) http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/coloana-de-prizonieri-romani
Coloană de prizonieri români în București, noiembrie 1916 (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național dr Istorie a României) http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/coloana-de-prizonieri-romani

Prizonierii din Munții Carpați, toamna 1916

După ce au înaintat ușor la nord de Carpații Orientali și la vest de cei Orientali, în a doua parte a lunii august 1916, trupele române au fost împinse spre vechea frontieră. Românii au provocat pierderi inamicului și au luat inclusiv prizonieri, dar au început și ei să piardă oameni, ba chiar în număr mare. În scriptele unităților a început să apară frecvent și termenul dispărut, inclusiv cu forma de plural, prin care în acest caz trebuie să înțelegem mai ales prizonier(i).

Relativ mulți militari români din Armata I au căzut prizonieri în contextul retragerii dezordonate din zona Sibiului, la jumătatea lunii septembrie-începutul lunii octombrie 1916. Prizonierii luați atunci de germani au avut parte de un tratament apreciat drept corect în memorii, nu au fost brutalizați, au primit mâncare din cazanele trupelor Kaiserului.

Soldați români capturați de austro-ungari, 1916
Soldați români capturați de austro-ungari, 1916

În timpul luptelor de la Predeal (septembrie-octombrie 1916), unde s-au înregistrat numeroase atacuri și contraatacuri, au fost capturați în mai multe rânduri militari români care supraviețuiseră bombardamentelor de artilerie și luptelor la baionetă.

Prinși în nordul Olteniei, după ce germanii reușiseră să străpungă frontul din zonă, ofițerii români au fost puși în convoi cu soldații, apoi duși pe jos până la Râmnicu Vâlcea. Îmbarcați în vagoane de vite, cu paie pe jos, prizonierii au fost transportați la Sibiu, unde ofițerii au fost separați de soldați.

Căderea în captivitate a „Grupului Cerna”

Cazuri de trupe române care au căzut în masă în captivitate ca urmare a unor ordine discutabile s-au înregistrat nu doar în august 1916, cum a fost la Turtucaia, ci și, în noiembrie același an, la nord de Dunăre. „Grupul Cerna”, format din părți ale Diviziei 1 infanterie s-a aflat în vestul Olteniei în prima parte a campaniei din 1916. La începutul lunii noiembrie 1916, Grupul a primit ordin de la Armata I, în subordinea căreia se afla, să se retragă în marș forțat spre Olt și apoi dincolo de acesta. Reacția generalului Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, a fost violentă. Acesta i-a cerut regelui Ferdinand I, cu invocarea Antantei, ca Grupul să reziste cu orice preț. În eventualitatea pericolului de a fi capturate, trupele trebuiau să distrugă artileria și să recurgă la o luptă de partizani. „Grupului Cerna” avea să i se alăture „Grupul Tăutu”, care anterior făcuse parte din Divizia 1 infanterie, apoi și „Grupul Dunărea”. Militarii din aceste structuri combatante se simțeau „sacrificați” de către conducerea Armatei Române, cum aveau să noteze unii dintre ei în memoriile publicate în perioada interbelică.

Aflat sub comanda colonelului Scarlat Demetriade, „grupul Cerna” se retrăsese timp de 14 zile peste 200 de km spre est, de la Orșova, pe Dunăre, în zona Tia Mare, Izbiceni și în alte localități învecinate, toate în județul Romanați, pe malul Oltului, purtând lupte cu forțe superioare austro-ungare și germane, dar și cu paramilitarii (comitagiii) bulgari. Oltul era mare, revărsat și nu putea fi trecut. Podul peste râu fusese aruncat în aer de către alte unități române aflate în retragere.

Înconjurat, în imposibilitate de a-și continua retragerea, cu munițiile pe sfârșite, „Grupul Cerna” s-a predat în seara de 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Circa 10.000 de militari români au fost nevoiți să se predea în apropierea Oltului. Rolul lor în luptele Armatei Române contra Centralilor se încheia atunci. În aceeași zi, la peste 160 de kilometri depărtare, Bucureștiul cădea în mâinile inamicului, iar oficialitățile române se retrăgeau în Moldova.

Înainte de a se preda, unii ofițeri și-au rupt săbiile, și-au stricat ori au aruncat revolverele. Și soldații își stricau armele, îngropau închizătoarele de la tunuri. De asemenea, au fost arse arhivele unităților. Unul dintre regimente – 17 Mehedinți – și-a ars drapelul, pajura a fost îngropată, iar mânerul a fost ascuns. Pentru a nu cădea pradă inamicului, banii din Casa Regimentului au fost împărțiți sub cuvânt de onoare ofițerilor și subofițerilor, urmând ca aceștia să-i înapoieze statului când avea să fie posibil. Chesoanele au fost distruse pentru a nu fi preluate de inamic; în anumite cazuri caii au fost omorâți din același considerent.

Câțiva dintre ofițerii din Grupul Cerna au trecut Oltul înot și au plecat spre est. Dintre aceștia, unii s-au ascuns în teritoriul ocupat, inclusiv la București, în parte fiind capturați mai apoi de germani, în vreme ce alții – puțini – au ajuns în Moldova, unde se retrăsese Armata Română. La fel au procedat și unii ofițeri români prizonieri care au fugit de sub escortă.

Predarea „Grupului Cerna”, în fața trupelor austro-ungare, s-a produs în condiții care aminteau de războaiele napoleoniene, cu o anume „solemnitate”. Ofițerii au fost tratați cu deferență, pentru o vreme li s-a lăsat chiar un număr de ordonanțe, nu li s-au luat săbiile – cei care și le păstraseră – în momentul capturării pe Olt, ci abia la Timișoara, când le-au fost ridicate și hărțile, dar și pistoalele care rămăseseră la unii dintre ei.

S-au înregistrat cazuri de ofițeri români care în timpul luptelor de pe teritoriul austro-ungar au avut un comportament care încălca regulile războiului. Spre exemplu, unul dintre ei, originar din Ardeal, recursese la execuții sumare în rândurile adversarilor în zona Cerna. După căderea în captivitate, exista pericolul ca respectivul să fie depistat de către austro-ungari și pedepsit. De aceea, cel în cauză și-a ascuns identitatea reală cu ajutorul celorlalți ofițeri români.

După predare, prizonierii din „Grupul Cerna” au fost puși sub pază, de altfel una destul de flexibilă. Ofițerii (aproape 300) au fost despărțiți de soldații pe care îi comandaseră anterior. În prima zi prizonierilor li s-a dat mâncare fie de către austrieci și germani, fie de către localnicii români. A doua zi, captivii au fost porniți spre Corabia. Ofițerilor li s-a permis să-și ia cu ei lăzile de bagaje, transportate în căruțe. Și ofițerii au fost urcați în căruțe și expediați spre Corabia. Era o favoare din partea învingătorilor, de care soldații de rând nu au avut parte. Urcați pe un vapor fluvial, ofițerii prizonieri din Grupul Cerna au fost transportați pe Dunăre spre Orșova, apoi duși cu trenul spre Timișoara. Gradații și soldații din Grupul Cerna au fost urcați și ei pe șlepuri la Corabia și duși într-un lagăr din Ungaria.

Prizonierii de pe câmpurile de luptă din Muntenia, noiembrie-decembrie 1916

Generalul Constantin Costescu în prizonierat, 1918
Generalul Constantin Costescu în prizonierat, 1918

La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, 3.000 de oameni din Divizia 10 infanterie, cu statul major al acesteia și cu generalul Constantin Costescu, au fost luați prizonieri de germani la Tâncăbești, la nord de lacul Snagov. Costescu a fost singurul general al Armatei Române căzut în captivitate în timpul Primului Război Mondial. Divizia 4 infanterie a capitulat lângă Câmpina, la 24 noiembrie/7 decembrie, în fața austro-ungarilor, după ce cu o zi înainte fusese încercuită, iar comandamentul capturat; peste 10.000 de oameni deveneau astfel în prizonieri.

Trupele de sub comanda generalului Kraft von Delmesingen au luat 23.000 de prizonieri români între 10/23 noiembrie/-24 noiembrie/7 decembrie 1916. Armata a IX-a germană a capturat 60.000 de militari români numai între 18 noiembrie/1 decembrie-25 noiembrie/8 decembrie. Retragerea spre Moldova a dus la capturarea altor soldați români de către Centrali, fie în unități constituite, fie în grupuri mici sau răzleți.

Scriitorul Camil Petrescu, căzut în captivitate la Oituz, în iulie 1917 și internat apoi în lagăre din Ungaria și Boemia (fotografie datată 1915)
Scriitorul Camil Petrescu, căzut în captivitate la Oituz, în iulie 1917 și internat apoi în lagăre din Ungaria și Boemia (fotografie datată 1915)

Prizonierii de pe frontul din sudul Moldovei, vara 1917

Bătăliile din sudul Moldovei, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din iulie-august 1917, susținute de trupele române și ruse împotriva celor germane și austro-ungare, au costat scump ambele tabere beligerante. În bătălia ofensivă de la Mărăști, pe care au câștigat-o, românii au avut, pe lângă morți și răniți, inclusiv 367 de dispăruți/prizonieri. Bătălia de la Mărășești, unde împreună cu rușii au reușit să oprească ofensiva germană, ceea ce echivala cu o victorie, le-a provocat românilor pierderi grele, printre care și 10.000 de dispăruți. Cât privește bătălia de la Oituz, unde românii au reușit să-i oprească pe austro-ungari și germani, cei dintâi au înregistrat și 5.700 de dispăruți.

Teofil Ioncu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Teofil Ioncu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Chiar dacă activa într-un context de război și revoluție, presa basarabeană a timpului oferă senzația unui climat de libertate de expresie și independență, fapt care, paradoxal, nu-l regăsim la ziarele de la Iași sau București, de foarte multe ori cenzurate, inclusiv în ceea ce privește aprecierea situației din Basarabia. Spre exemplu, chiar la începutul anului 1918, pe la sfârșitul lunii ianuarie, „Bessarabskaia Jizni” (Viața Basarabiei), un ziar chișinăuian de limbă rusă, iniția o anchetă însoțită de un chestionar, la care vor participa liderii vieții politice din Republica Democratică Moldovenească (RDM). Scopul acestei inițiative jurnalistice era aprecierea și informarea cititorilor asupra situației din provincie, cât și identificarea soluțiilor pentru ieșirea din impas.

Ziarul „Bessarabskaia jizni” (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Ziarul „Bessarabskaia jizni” (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Preluate ulterior și de alte ziare din Basarabia (Cuvânt Moldovenesc sau România Nouă), dar și de cele din România (Acțiunea Română, Timpul, dar și Lumina de la București), aceste anchete și chestionare, deopotrivă cu interviurile, vor deveni o practică obișnuită a ziarelor de la Chișinău, Iași și București de a cunoaște mai bine stările de spirit din Basarabia.

Ziarul „Sfatul Țării” va întreprinde în lunile mai-iulie 1918 o astfel de anchetă, în care solicita fie Directorilor (miniștrilor) RDM, fie unor consilieri tehnici, să prezinte o dare de seamă asupra sectoarelor sau domeniilor încredințate. La anchetă vor participa cei mai importanți miniștri ai Basarabiei, în frunte cu Directorul General dr. Petre Cazacu, alături de Arhimandritul Gurie Grosu, consilierul Vespasian Erbiceanu, Comisarul General Artur Văitoianu, etc. De un succes deosebit, această inițiativă a ziarului a fost ajutată de statutul de ziar oficial al structurilor conducătoare din Basarabia (Sfatul Țării și Consiliul Directorilor), ca și de calitatea redactorilor săi, mulți dintre ei cu state vechi de serviciu la ziare și reviste din Vechiul Regat și Transilvania.

Practica acestor anchete și interviuri va fi preluată și de presa de peste Prut, care prin intermediul intelectualilor români veniți cu diferite misiuni în Basarabia după ianuarie 1918, deveniți ad-hoc jurnaliști, va începe să descopere pentru cititorul român esența evenimentelor din provincia istorică.

În cele ce urmează vom prezenta ancheta-interviu realizată de Vasile V. Haneș cu Teofil Ioncu, Director de Finanțe și ad-interim Director al Industriei și Comerțului al RDM, care va fi publicată în ziarul ieșean „Timpul”, nr. 37 și 38, din 28 februarie și 3 martie 1918.

Câteva cuvinte despre protagoniștii acestui interviu. Reporterul „improvizat”, Vasile V. Haneș, era profesor și fusese trimis de guvernul liberal a lui Ionel I.C. Brătianu pe la 20 ianuarie 1918 în Basarabia, împreună cu fratele său Petre V. Haneș, profesor și istoric literar, pentru organizarea publicării unei colecții de lucrări a scriitorilor români. Acești doi făceau parte dintr-un grup mai larg de profesori din Vechiul Regat, printre care G. Murgoci, D. Munteanu Râmnic, Apostol D. Culea, D. Cădere, Ion Mihalache, D. V. Țoni, C. Noe, etc., care s-au alăturat intelectualilor ardeleni și bucovineni, aflați acolo din 1917, unii dintre ei promotori activi ai mișcării de renaștere națională din Basarabia. În această ipostază, Vasile V. Haneș și-a asumat sarcina de a fi și corespondentul de la Chișinău al ziarului „Timpul”, apărut la începutul anului la Iași.

Teofil Ioncu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Teofil Ioncu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

De cealaltă parte, Teofil Ioncu era unul din cei mai proeminenți oameni politici ai Basarabiei, la acel moment președinte al Partidului Național Moldovenesc (PNM), deputat al Sfatului Țării, Ministru de Finanțe și ad-interim Ministru al Industriei și Comerțului. T. Ioncu a studiat la Institutul Superior din Moscova și la Școala Superioară Comercială a Universității din Leipzig. Între 1913-1914 a fost unul dintre colaboratorii permanenți ai revistei Cuvânt Moldovenesc.

În data de 3 aprilie 1917 ia parte la ședința de constituire a PNM ca membru al Comitetului de conducere, aflat sub președinția lui Paul Gore. În vara aceluiași an, este trimis ca delegat din partea PNM din Chișinău pe lângă Rada Ucrainei în vederea susținerii intereselor românilor din Basarabia. Este delegat, alături de Vladimir Cazacliu, Vasile Cijevschi, Ion Codreanu, Grigore Dascăl și Ștefan Holban, să reprezinte PNM la Congresul popoarelor din Rusia de la Kiev din septembrie 1917, congres la care au mai participat încă alte cinci delegații basarabene. În cadrul acestui congres a ținut și un discurs:

„Salut Congresul Națiunilor în numele românilor din Basarabia. Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini, cred, știu că națiune moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial și nu național, iar dacă noi numim moldovenești comitetele și organizațiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru în urechile vrăjmașilor noștri”.

Din 21 noiembrie 1917 este deputat din partea PNM în Sfatul Țării, menținându-și mandatul până la 27 noiembrie 1918. În 27 martie 1918 votează pentru unirea Basarabiei cu România. În cadrul Sfatului a ocupat funcția de Președinte al Comisiei constituționale (19 mai -13 iulie 1918), fiind totodată membru al comisiei de drept, administrative și cea de declarații și statute. În guvernele prezidate de Pantelimon Erhan și de Daniel Ciugureanu a fost Ministru al Finanțelor. Dup Unire, a avut mai multe funcții, printre care cea de deputat în Parlamentul României, cea de consilier (de două ori) la Ministerul Finanțelor și cea de organizator al Băncii Basarabiei.

Vasile V. Haneș i-a adresat fruntașului basarabean trei întrebări: 1. Ce cred oamenii autorizați din Basarabia despre felul cum se înfăptuiește astăzi naționalizarea vieții basarabene?; 2. Care sunt părerile despre legăturile culturale și politice dintre Republica Moldovenească și România?; 3. Socot dânșii că e bun felul de lucru al profesorilor români veniți la Chișinău?

„Noi urmărim naționalizarea vieții moldovenești prin școli, prin introducerea limbii române, prin cursurile ce s-au făcut astă vară pentru învățători etc”, declara T. Ioncu.

Clădirea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești (str. Gogol); (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Clădirea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești (str. Gogol); (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

„Aceasta în teorie, căci în practică merge mai greu:

  • Fiindcă învățătorii au ei înșiși greutățile învățării limbii române;
  • Fiindcă vremurile sunt încă tulburi mai ales la țară. Țăranii încă nu s-au convins de bunurile naționalizării vieții și încă sunt sub înrâurirea curentului bolșevic. Ei se opun intențiunilor bune ale învățătorilor, ajungând în unele locuri să se răzvrătească chiar în contra acestora. Se vor începe iarăși alte cursuri pentru învățători – cursuri de limbă, istorie și literatură – pentru a se accentua nevoile naționalizării noastre, mai ales la țară”.
  • Ne gândim să facem un teatru național; în toate instituțiile se predă limba română. În privința aceasta lucrurile merg greu deocamdată, căci dintre toți funcționarii noștri, numai un sfert sunt moldoveni, trei sferturi sunt ruși. Au să vadă ei însă că nu pot dovedi limba moldovenească și au să plece peste Nistru, mai ales aceia care n-au prins rădăcini aici, care au fost trimiși de centru sau sunt ucraineni.
  • Cu toate că sunt semne așa de bune, totuși trebuie să recunoaștem că naționalizarea merge greu, fiindcă conștiințele sunt încă tulburi și moldoveni buni sunt puțini, în timp ce nu ne lipsește o opoziție ascunsă.
  • În privința legăturilor culturale cu România, nicio îndoială, ele trebuie să fie dintre cele mai strânse, fiind cele mai firești. Acum sunt mai slabe, fiindcă și România e mai restrânsă numai într-un colț din ținutul ei, puterile ei sunt mai revărsate, dar cred că ele se vor înteți din ce în ce.
  • În privința legăturilor politice însă, lucrul se prezintă mai greu. Mai devreme sau mai târziu, unirea trebuie să se facă. Noi suntem pentru unire. Cel puțin jumătate din „inteligența” moldovenească spune același lucru. Dar ce e mai greu e că țăranii nu înțeleg și nu văd cu ochi buni aceasta. Căci trebuie de știut că țara noastră e țărănească. Țăranii noștri în privința aceasta pot fi caracterizați astfel: se tem de români că le-ar lua pământul...(cinci rânduri din acest text au fost cenzurate – n.a.)
  • Trebuie propagandă la țară și arătat că românii nu sunt vrăjmașii noștri. Și, în legătură cu acestea, trebuie să vă declar că atât la orașe, cât mai ales la sate, D-voastră, românii, ați făcut greșeli, n-ați avut tactica bună. D-voastră aveți aerul că sprijiniți numai burghezia împotriva democrației; v-ați amestecat în administrație și, în loc de apropiere, ați îndepărtat pe țăran. Sunt unii care se poartă ca într-o țară ocupată.
  • Burghezii sunt vrăjmașii românismului; toți sunt străini, ovrei, armeni, greci șa. Burghezii luptă zilnic împotriva noastră, a guvernului. Ei aproape au izbutit să atragă de partea lor și pe reprezentanții țăranilor și luptă împotriva democrației moldovene (cenzurate cinci rânduri de text – n.a.).
  • De altfel, după însuși felul cum a decurs revoluțiunea rusească, noi avem dreptul să mergem cu autonomia și suveranitatea noastră în orice fel de manifestare dorim, până chiar la dezlipire de ruși și la federație, confederație și unire cu alt stat”.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG