1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Odată cu intrarea armatelor române în Basarabia la începutul anului 1918 și proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești la 24 ianuarie, asistăm la creșterea fără precedent al interesului pentru evenimentele de la Chișinău din partea ziarelor ieșene. Acest fapt s-a manifestat în primul rând printr-o avalanșă de interviuri solicitate fruntașilor basarabeni, care fie veneau la Iași cu ocazia multiplelor vizite efectuate în perioada respectivă, fie că erau intervievați de corespondenții trimiși de ziarele ieșene în Basarabia.

Pe locul întâi la acest capitol s-a aflat ziarul liberal „Mișcarea”, care din iarna până în vara anului 1918 a realizat opt interviuri de acest gen, dar ziarul a excelat și la capitolul corespondențelor din Basarabia. Cel mai „harnic” gazetar a fost M. Chilianu, care a semnat sub pseudonim și a cărui nume nu-l vom afla probabil niciodată (deși bogăția cunoștințelor ne indică faptul că era basarabean), de sub pana sa ieșind cea mai extinsă galerie de medalioane consacrate fruntașilor din Sfatul Țării.

Acesta este succedat de ziarul „Lumina”, care înserează în paginile sale patru interviuri, luate de Alex. Bodea (un pseudonim, rămas de asemenea necunoscut), apoi de „Arena” (trei interviuri), „Opinia” (două), „Timpul” (un interviu realizat de reporterul improvizat V. V. Haneș), lista fiind încheiată de „Evenimentul”, care intră aici prin două „scrisori deschise” (un fel de autointerviuri) ale avocatului V. Bodi, membru al grupării marilor proprietari basarabeni.

Una din figurile cele mai proeminente ale Basarabiei, față de care a existat un interes sporit din parte presei și opiniei publice de la Iași a fost Pantelimon Halippa, la acel moment vice-președinte al Sfatului Țării. În cele ce urmează vom spicui din patru interviuri acordate de Pan Halippa la începutul anului 1918: ziarului „Opinia” din 18 martie (semnat de Ștefan Vlădescu); ziarului „Arena” din 19 martie (director Alfred Hefter); ziarului „Mișcarea” din 20, 21 și 22 martie (semnat de M. Chilianu); revistei „Moldova” din 1 aprilie, republicat la 1 mai 1918, cu mențiunea că interviul a fost realizat înaintea Unirii Basarabiei cu România.

După cum se poate remarca, ele sunt făcute în ajunul Unirii de la 27 martie/9 aprilie, fapt ce este de o importanță deosebită pentru înțelegerea stărilor de spirit din Basarabia în ajunul votării Sfatului Țării. Pantelimon Halippa abordează un spectru larg de probleme legate de situația internă a provinciei, opțiunile de politică externă, se pronunță asupra viitorului Basarabiei, toate arătând un context deloc simplu și previzibil, așa cum se crede adeseori, al Unirii cu România. Mai mult decât atât, gândurile lui Halippa sunt o pledoarie pentru înțelegerea actului Unirii dincolo de miturile și stereotipurile existente asupra acestui eveniment, atât cele create de istoriografia sovietică, cu ramificații „moldoveniste” și „stataliste”, axate asupra „baionetei soldatului român”, cât și cele înrădăcinate în mentalul politic și istoric românesc, care pledează pentru caracterul inevitabil și predestinat al Unirii.

Primul interviul a lui Halippa, oferit într-un cerc restrâns de jurnaliști, venea după dezbaterea furtunoasă în ședința Sfatului Țării din 16 martie, unde s-a înaintat o notă de protest față de pretențiile teritoriale ale Ucrainei. Din acest interviu aflăm că ucrainenii „bănuind că basarabenii vor să se unească cu România, au socotit că este timpul să ridice pretenții asupra câtorva teritorii”. Aceste pretenții vor fi înaintate de Ucraina la București cu ocazia negocierilor care se purtau între Puterile Centrale și România și prevedeau cedarea județului Hotin și o parte a județului Soroca până la cale ferată ce ducea spre Moghilău (Moghilev), precum și întreg județul Akkerman (Cetatea Albă) până la gurile Dunării. În acest context, Halippa rostește o frază istorică, puțin cunoscută publicului larg: „pământul asupra căruia poporul românesc are drepturi istorice și etnografice să rămâie Statului Moldovenesc, cu atât mai mult cu cât Basarabia n-a ridicat pretenții teritoriale asupra districtelor Kameneț-Podolsk și Cherson, unde trăiesc aproape un milion de moldoveni. Renunțarea aceasta teritorială trebuie să fie recompensată măcar prin rămânerea la Basarabia a întregului teritoriu actual”.

În „chestia Unirii” Halippa declara „Republica Moldovenească este prea slabă ca să-și menție mult timp independența, pe care și-a declarat-o. Este necesară prin urmare o alipire a ei, de bunăvoie și unde a socoti că e mai bine, pentru a nu fi forțată să se alipească acolo unde poate nu-i va conveni”. Fruntașul basarabean excludea o alipirea la Ucraina care „ar fi o nenorocită călcare a intereselor naționale, căci nicăieri ca într-un stat român s-ar putea dezvolta așa natural poporul românesc, care formează covârșitoarea majoritate a populației Basarabiei”.

Într-un mod total neașteptat, Halippa declara că „momentul unirii va veni, sperăm de la sine și o Constituantă a Basarabiei îl va prinde negreșit. Basarabia trebuie să intre ca o provincie autonomă, cu guvernul și parlamentul ei, într-o confederație numită România”. Această declarație, făcută în zilele de 16-17 martie (interviul va fi publicat la 18 martie) vine în contradicție cu afirmațiile lui P. Halippa de la Iași din 23 martie, acolo unde împreună cu Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, va negocia cu guvernul Marghiloman condițiile Unirii. În acea ședință istorică, Halippa s-a pronunțat pentru Unire necondiționată, unicul fruntaș basarabean care a pledat pentru Unirea condiționată fiind I. Inculeț. Pan Halippa a făcut o singură obiecție la acea ședință, după spusele lui Marghiloman, legată de păstrarea votului universal și a votului pentru femei. Chiar dacă admitem că P. Halippa reflecta un punct de vedere extins al clasei politice de la Chișinău privind convocarea Constituantei și unirea confederativă, decizia Unirii a fost atât de rapidă și surprinzătoare pentru basarabeni, încât chiar și un om politic de calibrul lui Halippa va trebui să renunțe la condiționalități și la lucrurile declarate anterior, pledând, alături de Ciugureanu pentru Unirea imediată și fără condiții. De altfel, această poziție a lui Pan Halippa se va reitera și la 27 noiembrie/9 decembrie 1918, când acesta în calitate de președinte al Sfatului Țării va fi unul din artizanii principali ai renunțării la condițiile Unirii.

Interviul din ziarul „Arena”, semnat Rep. (Reporter) la 19 martie 1918, aduce mai multe date interesante despre relațiile dintre Basarabia și Ucraina și explică poziționarea politică a lui Halippa în problema Unirii. După cum ne relatează chiar ziarul, Halippa a fost trimis de Directoratul General al RDM (denumit în articol consiliul de miniștri) „să reia contactul cu noul nostru prim-ministru (este vorba de Alexandru Marghiloman – n.a.), reprezentantul celui mai corect și mai dârz conservatism”. Interviul începe cu o întrebarea asupra eventualității participării Basarabiei la tratativele de pace de la București, fapt confirmat de Halippa, care preciza că această problemă a apărut încă pe timpul guvernării lui Averescu, care i-a convocat la Iași în acest sens pe Inculeț și Ciugureanu. Atunci s-a convenit ca Basarabia să nu participe la negocieri, pentru a ocoli astfel participarea Ucrainei, iar cei doi reprezentanți basarabeni s-au întors la Chișinău. Apoi au urmat pretențiile teritoriale ucrainene, înaintate de guvernul Golubovici, care au fost catalogate de Halippa drept „imperialism ucrainean”, fapt ce a determinat plecarea imediată a delegației basarabene la Iași, cu intenția de a ajunge la București.

Halippa a declarat că basarabenii nu doresc „să ni se rășluiască țara”, iar cu această ocazie la Kiev au plecat miniștrii Savenko (rutean) și Cristi (român) „spre a se împotrivi guvernului Golubovici”. Acesta constata că toate naționalitățile, „absolut toate”, sunt pentru „o Basarabie întreagă și autonomă”. „În special, „populația ucraineană dintre Prut și Nistru e împotriva desfacerii de Republica Moldovenească. S-au pronunțat în această privință Radele de la Hotin, Chișinău și Akkerman, compuse numai din ucraineni”.

La întrebarea despre Unire, Halippa a declarat că există un curent puternic pentru alipirea de România, dar această alipire trebuie să lase Basarabiei libertatea de a se administra și de a legifera. El preciza în acest context că „Unirea nu poate fi votată decât de către o Constituantă”.

Ziarul liberal „Mișcarea” în numerele 65-67 din 20-22 martie 1918 (stil vechi), deci chiar în ajunul ședinței din 23 martie, publica și el un amplu interviu cu liderul politic de la Chișinău cu titlul sugestiv: „Un glas autorizat al Basarabiei – De vorbă cu dl Pantelimon Halippa”. Acesta pomenește chiar de la început că „am fost și sunt jurnalist și îmi fac un titlu de cinste din aceasta; cunosc puterea morală a presei într-o țară democratică și de aceea un ziarist nu trebuie niciodată evitat”. Discuția a alunecat din nou spre „noua visare imperialistă care începe să preocupe guvernanții de la Kiev...ei pretind că au drepturi asupra ținutului Hotinului și a Akkermanului până la Gura Dunării, justificând aceasta pe considerații etnice”.

Halippa opina cu referință la această dispută că „de partea noastră este adevărul istoric, etnic și geografic, iar ei nu au de parte lor decât dorința de a se întinde, motivată pe o populație ucraineană în minoritate, care locuiește în colțul nordic al județului Hotin și în câteva sate răsfirate ale județului Akkerman. Acestui argument însă noi îi opunem un milion de moldoveni, care locuiesc peste Nistru în Ucraina și care își manifestă dorința de a fi una cu frații lor din Basarabia”.

Referindu-se la dezideratul reîntregirii, Halippa constata că „întreaga viață românească, în toate manifestările sale, este străbătută de obsesia vecinicului gând al Unirii”. El arăta că „la noi, în Basarabia, Unirea de asemenea a cuprins toate inimile...curentul cel mai cu temei care își face drum printre conducătorii Republicii Moldovenești este acela ca Basarabia unindu-se, să rămâie totuși autonomă, cu guvernul său propriu și cu un parlament sau dietă a sa, astfel să se administreze singură și după nevoile sale”. Departamentul român al Războiului și al Finanțelor va putea avea un reprezentant respectiv din Basarabia pentru chestiile militare și financiare.

Halippa explica și motivele acestor condiții, considerând că ele sunt și „în folosul guvernului român, pentru că se lipsește de nemulțumiri, care pot să se ivească la administrarea unui ținut deprins a trăi într-o atmosferă deosebită de cea din Regat”. „Pe lângă aceste considerațiuni, noi am suferit foarte mult de centralismul rus, lucru care ne face să detestăm orice centralism”, conchidea Pan Halippa.

Ultimul interviu, publicat în revista „Moldova” sub titlul „Chestii basarabene”, apărea pe 1 aprilie 1918, adică cu o săptămână înaintea actului Unirii din 27 martie/9 aprilie 1918, și ne dezvăluie percepțiile lui Halippa asupra situației din Basarabia, România și Rusia. Cu referință la ultima, acesta spune că „personal nu-i doresc moartea, ci aș dori să văd o Rusie nouă, bună vecină cu România Mare...iar răsăritul Europei aș dori să-l văd unit într-o federație de state autonome, dar fără Basarabia și fără Moldova Noua de la Nistru până la Bug, care ar trebui să alcătuiască, cu alte țări locuite de români – România, Bucovina, Transilvania și Banatul – o Românie Mare”. Parcă cu o referință pentru posteritate, Halippa considera că dacă în Basarabia „ocârmuirea va fi antidemocratică, aspră, puțin întreprinzătoare, leneșă, indolentă, cu fumuri prostești și chefuri nenumărate, atunci Basarabia noastră se va revolta numaidecât și această revoltă ar putea arunca țara din nou în brațele Rusiei”.

Liderul basarabean constata în încheiere că „înfăptuirea unirii este un lucru foarte greu. Poporul basarabean nu-i pregătit pentru ideea unirii, iar proasta stare a țăranilor din România îl face să nu primească această unire cu brațele deschise”. Considerând că ambele părți nefiind pregătite, Halippa considera că „rămâne destul să încheiem o unire sau să facem o alianță între țara-mamă România și țara-fiică Republica Moldovenească”. Unirea în viziunea sa trebuia să aibă următoarele condiții: Republica Moldovenească proclamă ca președinte pe Regele României; Republica are parlamentul și guvernul său deosebit; numai armata și politica externă și finanțele în afaceri generale au ministere comune; la moartea Regelui României Republica Moldovenească proclamă președinte pe noul Rege; vama între România și Republica Moldovenească nu există.

„În caz contrar trăim fiecare țară așa cum ne taie capul! Totuși, mai bine, trăiască Unirea”, conchidea Pan Halippa într-un mod foarte controversat.

Aceste interviuri ne dezvăluie câteva aspecte importante ale percepțiilor clasei politice de la Chișinău din ajunul Unirii: ele confirmă faptul că pericolul „imperialist” ucrainean a jucat un rol important în luarea deciziei de Unire a Basarabiei cu România; că ideea Unirii plutea în aer între Iași și Chișinău, dar basarabenii doreau o reîntregire prin menținerea autonomiei și a propriilor instituții, pledând mai degrabă pentru o formă confederativă de reunificare.

Tratamentul aplicat prizonierilor după trimiterea în spatele frontului inamic

Căderea în prizonierat a militarilor români în toamna anului 1916, uneori în urma unor lupte aprige, alteori în timpul retragerii, a fost de cele mai multe ori un adevărat șoc. În anumite situații oamenii s-au trezit prizonieri doar pentru că liniile românești fuseseră străpunse pe direcțiile principale de atac, iar cei încercuiți nu mai puteau sau nu se mai simțeau în stare să opună rezistență. În timp ce erau conduși spre spatele frontului, captivii puteau vedea încă o dată grozăviile războiului: pământul răscolit de tranșee și obuze, camarazi sau adversari morți, nu neapărat întregi, răniți peste tot, unii grav, aflați în agonie.

Celor prinși li s-a luat uneori tot ceea ce aveau asupra lor. În mod special ofițerilor li se confiscau toate hârtiile, însemnările, scrisorile și ceasurile. Uneori prizonierilor li se lua chiar și mâncarea pe care o aveau asupra lor. Erau preveniți că încercarea de fugă sau nesupunerea erau pedepsite cu moartea.

După aceea prizonierii erau trecuți prin interogatorii, Centralii urmărind – la fel ca toți combatanții – să obțină informații utile pentru desfășurarea ulterioară a luptelor, despre efectivele și dotarea adversarilor, despre starea de spirit a trupelor și populației civile. Îndeosebi ofițerii erau avuți în vedere pentru obținerea de informații, ca unii care cunoșteau detalii posibil importante.

Unii militari români au căzut prizonieri după ce fuseseră răniți, chiar grav, în bătălii. Dintre aceștia, unii au murit după capturare, fie pentru că rănile erau intratabile în condiții de campanie, fie pentru că sufereau de boli vechi. S-au înregistrat multe scene brutale, dar și altele de omenie, în condițiile în care umanitatea părea că se pierde în ritm alert. Au fost răniți români îngrijiți cu atenție de către germani sau austro-ungari, operați în spitalele de campanie ale acestora. După cum și românii au făcut la fel cu răniții Centrali care le căzuseră în mâini. Dar au fost și scene de violență inutilă și de-o parte, și de alta.

Există memorii ale unor ofițeri români care făceau diferența între atitudinea germanilor în general, atenți cu răniții români, și atitudinea bulgarilor și turcilor, care erau brutali, uneori chiar ucigându-și prizonierii. Probabil era vorba și de stereotipuri culturale, dar nu trebuie să excludem faptul că realitatea din teren trebuie să fi fost destul de apropiată de relatările martorilor. În orice caz, românilor prizonieri le era frică la început să fie trimiși în lagărele bulgare, unde se aflase că tratamentul care le era rezervat era unul foarte dur. Din acest motiv ei sperau că vor ajunge în lagăre germane.

S-au înregistrat scene, după capturare, pe teritoriul României, în care civilii români din orașe, neîncorporați, îi apostrofau pe captivii care purtau pe trupurile lor urmele luptelor: „Lași, trădători, v-ați predat, ar trebui să fiți împușcați!”. Ca în atâtea alte cazuri, curajul prindea aripi în spatele frontului, departe de confruntarea cu inamicul.

Centrele provizorii de internare din sudul Transilvaniei și din Banat

Militarii români prinși în septembrie-octombrie 1916 pe Valea Oltului sau pe Valea Prahovei erau ironizați de soldații maghiari, spunându-li-se că aveau să vadă „România Mare”, aluzie la prizonieratul pe Tisa. Românii capturați au fost înjurați, huiduiți de civili, dar nu loviți. Maghiarii de rând erau furioși pe români că voiau Ardealul. Lângă Sighișoara au fost capturați la jumătatea lunii septembrie 1916 și militari români din Armata de Nord. Pentru unii dintre aceștia era de așteptat ca populația maghiară și săsească să nu-și ascundă ura și disprețul față de militarii români, care voiau să ia o parte din pământul cezaro-crăiesc. Ceea ce i-a nedumerit pe unii prizonieri români a fost să-i vadă pe unii români ardeleni loialiști reproșându-le că au vrut Ardealul. Și germanii le reproșau ofițerilor români capturați „actul de trădare” din august 1916 și intrarea României în război contra Centralilor.

Prizonierii au fost reținuți o perioadă limitată la Brașov, inclusiv în închisoarea orașului, și la Sibiu, în cazărmile austro-ungare. De asemenea, unii dintre prizonierii aflați la Brașov au fost porniți spre Sibiu în vagoane închise, câte 50 de oameni în fiecare vagon. Mulți dintre militarii români prinși în câmpia munteană au fost duși tot la Sibiu. Începea pentru militarii români confruntarea cu foamea și frigul, experimentate atât în timpul transportului, cât și al cazărilor temporare. Uneori grupuri de prizonieri români nu au primit hrană zile la rând. Au existat însă și situații în care escorta germană își împărțea pâinea cu prizonierii români. În general, ofițerii erau mai bine tratați decât soldații căzuți prizonieri. Probabil (și) aceasta era o expresie a unei anume conștiințe de corp profesional, care trecea dincolo de situarea în tabere militare opuse.

Din amintirile celor care au trecut pe la Sibiu rezultă că hrana a fost de la început o problemă pentru cei prinși. Pâinea era puțină (270 de grame pentru fiecare persoană/zi), făcută dintr-un amestec de făină de grâu cu făină de porumb, o supă anemică, uneori fasole cu mici bucăți de carne. Cei care aveau bani puteau să-și procure surplusuri alimentare pe drum. Memoriile celor care au căzut prizonieri surprind lipsa spiritului de camaraderie la destui dintre ofițerii români în intervalul dintre momentul capturării și ajungerea în lagărul propriu-zis. Cei care aveau bani mâncau în timp ce erau priviți de cei care nu aveau resurse. Condițiile de cazare erau și ele proaste. Soldații și ofițerii au ajuns plini de păduchi. Confruntați cu această realitate, de neimaginat în timp de pace, ofițerii români sperau că plecarea în Germania avea să reprezinte salvarea lor.

După ce au ajuns la Timișoara, la sfârșitul lunii noiembrie-începutul lunii decembrie 1916, ofițerii români din „Grupul Cerna” au fost deparazitați și li s-au făcut injecții preventive. Mâncarea era slabă și aici: zeamă cu fărâme de carne și pâine în cantități reduse. Prizonierii care aveau bani reușeau prin intermediari și la prețuri mari să-și suplimenteze hrana. Medicii militari prizonieri au fost opriți laTimișoara pentru nevoile unui spital pentru răniți.

Teama de necunoscut în momentul capturării, lamentațiile răzbat din amintirile unora dintre românii căzuți în prizonierat în toamna anului 1916. Spre comparație, sursele care îi privesc pe captivii din 1917 lasă să se vadă o atitudine de oameni care aveau conștiința faptului că făceau parte dintr-o armată care cel puțin reușise să-i oprească pe Centrali la porțile Moldovei.