1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Pornind de la premisa că prin ultimul bloc de publicații privind votul din 27 noiembrie 1918 am finalizat, practic, analiza proceselor și evenimentelor care au condus la Unirea Basarabiei cu România, ne-am propus ca următoarele două compartimente să fie dedicate unor aspecte legate de presa perioadei 1917-1918 și de cele privind actul de recunoaștere internațională a Unirii Basarabiei cu România.

Presa timpului constituie un document istoric de multe ori neglijat în procesul de cunoaștere istorică. Prin prisma relatărilor cronicărești ale perioadei putem înțelege spiritul și mentalitatea epocii, felul oamenilor de vedea lucrurile, putem întrevedea speranțele și așteptările acestora, și, cel mai important, ne putem transfera imaginar în contextul timpului, simțind vibrația evenimentelor. O astfel de incursiune în trecut, de rând cu memoriile, amintirile sau istoria orală, face istoria să devină o parte integrantă a trăirilor pe care le avem în raport cu timpurile demult apuse.

Accesul la presa perioadei respective nu este o chestiune dintre cele mai ușoare. Am beneficiat, pe de o parte, de accesul la fondul de arhivă a presei de la Biblioteca Centrală Universitară din Iași (BCU), încă de pe timpul elaborării studiilor de doctorat, la care s-au adăugat mai multe cercetări ale presei basarabene a timpului, realizate la Chișinău, Iași și București. În cele din urmă, în anul Centenarului, la Editura „Știința” a fost publicată, sub îndrumarea lui Mihai Papuc și Victor Durnea, o culegere de anchete și interviuri dedicate Basarabiei în presa anului 1918, care oferă o perspectivă înoitoare, prin prisma percepțiilor personale ale ctitorilor Unirii. (M. Papuc, Basarabia în presa anului 1918, Chișinău: Știința, 2018)

Pentru o mai bună înțelegere a spiritului gazetăresc din pre-anul și anul Unirii, voi încerca o scurtă sintetizare a principalelor publicații de limbă română atât din dreapta, cât și din stânga Prutului, inclusiv a celor considerate de limbă „moldovenească”, cu grafie chirilică, care începuseră să apară în contextul anului 1917 în Basarabia.

Presa românească, stufoasă și extrem de influentă în perioada de până la intrarea României în război, avea să îndure o prăbușire catastrofală odată cu înfrângerile suferite pe front, cucerirea Bucureștilor și a două-treimi din țară. În doar patru luni (august-decembrie 1916), peste 90% din ziare și aproape toate publicațiile hebdomadare, lunare sau trimestriale își încetaseră apariția. Printre ele s-au aflat chiar marile publicații periodice, cum ar fi „Adevărul”, „Dimineața” sau „Universul”, cu o experiență de tipărire de peste patru decenii și cu tiraje impresionante pentru România. Dar chiar și ziarele care apăreau, erau o imitație jalnică de presă, unele, din lipsa hârtiei, apărând în două pagini, cu lacune în expunere și prezentare, deseori rezumate la comunicatele oferite de statele-majore ale beligeranților, peste care ulterior, pe măsură ce situația militară se agrava, a venit și cenzura.

Schimbări în starea presei românești se produc abia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918. Semnarea armistițiului și începutul negocierilor cu Puterilor Centrale permit o anumită stabilitate politică, economică și socială la Iași, moment în care în vechea capitală a Moldovei apar trei cotidiene noi. În aprilie-mai 1918 mai apar patru cotidiene: trei la Iași și unul la București, iar între iunie-noiembrie 1918 apar sau reapar alte trei la București.

În Basarabia situația presei anului 1917-1918 era tocmai inversă decât în Vechiul Regat. Cu excepția ziarului „Basarabia”, apărut pentru scurt timp în perioada 1906-1907, dar închis în contextul reacțiunii țariste, unica linie de continuitate ziaristică românească până la 1917 a fost gazeta „Cuvânt Moldovenesc”,

devenită porta-voce a Partidului Național Moldovenesc. În timp ce războiul „omora” presa românească de peste Prut, Revoluția rusă din februarie 1917 și apariția mișcării pentru renaștere națională în Basarabia a implicat apariția mai multor ziare și publicații în limba română, unele susținute de intelectuali români din Transilvania și Bucovina (în special O. Ghibu și G. Tofan), despre care vom vorbi puțin mai jos. Aceste publicații vor fi principalele surse de informație și modelare a opiniei publice basarabene, care în contextul anilor 1917-1918 vor deveni adevărate platforme politice pentru promovarea românismului și a ideii de reîntregire.

La Iași, putem enumera următoarele ziare ale anilor 1917-1918: 1. „Mișcarea”, care era un organ al „filialei” ieșene a PNL, devenit însă curând oficiosul partidului liberal a lui Ionel I.C. Brătianu, refugiat la Iași din decembrie 1916. Odată cu demisia lui Brătianu, ziarul reprezintă opoziția contra guvernelor Averescu și mai ales Marghiloman. Directorul ziarului era chiar G. Mârzescu, primar de Iași și șef al organizației liberale ieșene; 2. „L'Indépendance roumaine” era la fel un ziar liberal transferat de la București, condus de sociologul D. Drăghicescu, dar unde semnau deopotrivă I.G. Duca și G. Mârzescu; 3. „Evenimentul” era un ziar al „conservatorilor rătăciți”, adică a fracțiunii conservatoare conduse de D. Greceanu, care nu se subordona Partidului Conservator condus de Al. Marghiloman și față de care, prin urmare, era în opoziție, susținând chiar intrarea României în război alături de Antanta; 4. „Opinia” reprezenta o altă aripă a conservatorilor conduși de D. Bădărău, germanofili și apropiați lui Al. Marghiloman, dar fără a-i fi subordonați în totalitate; 5. „Neamul românesc”, se prezenta ca un ziar independent, condus de istoricul N. Iorga, care se strămutase de la București la Iași; 6. „Acțiunea română” deși se prezenta ca ziar independent, a arătat în epocă cea mai impresionantă acrobație gazetărească. Până la sfârșitul lunii ianuarie 1918 acesta a susținut guvernarea liberală a lui Brătianu, apoi va trece de partea guvernării Averescu, pentru ca într-un final să facă jocul Guvernului Marghiloman, asumându-și germanofilia și criticând tot ce elogiase anterior. L-a avut ca director pe Ioan D. Nicolau; 7. „România” era ziarul armatei române, editat de Marele Cartier General începând cu 1 februarie 1917, dar își termină activitatea la 23 martie 1918. Era condus de M. Sadoveanu (director) O. Goga (prim-redactor); 8. „Îndreptarea” era un alt oficios politic, care reprezenta interesele Ligii Poporului și era condus personal de Alexandru Averescu, dar aici publicau mai mulți reprezentanți de seamă a vieții politice românești (D. Zamfirescu, A.C. Cuza, C. Argetoianu, etc.); 9. „Momentul” susținea întru totul opiniile și poziția politică a lui C. Stere (se spunea că acesta ar fi fost chiar proprietarul ziarului). Era scos de G. Ibrăileanu cu sprijinul colaboratorilor de la „Viața Românească” și a avut o existență scurtă (între 4 aprilie – 29 iunie 1918), timp în care s-a războit cu ziarele „liberale” și „antantiste”, inclusiv cu „România Nouă” de la Chișinău, condusă de O. Ghibu.

Alte ziare cu rezonanță de la Iași mai erau „Arena” (scos din 7 martie 1918); „Tribuna” (organ al Partidului Muncii, apărut din 1 martie 1918) și „Iașul”, vechiul oficios al conservatorilor ieșeni, care-l susțineau pe Al. Marghiloman.

În aceeași perioadă, la București sînt atestate următoarele periodice: 1. „Gazeta Bucureștilor”, care era un fel de purtător de cuvânt al Administrației Militare din România a ocupanților germani, și care l-au și instituit la 6 martie 1917; 2. „Lumina”, care se considera

„un cotidian român independent”, al cărui director era chiar Constantin Stere. Primul număr apare la 19 august/1 septembrie 1917; 3. „Steagul” reprezenta principala tribună politică a Partidului Conservator, condus de Al. Marghiloman, și își începea activitatea la 3 mai 1918.

La capitolul ziare politice mai notăm „Renașterea” (apărut din 28 iunie 1918, dar închis de Curtea Marțială la izgonirea ocupanților germani), „Epoca” (apare din 18 septembrie 1918) și „Viitorul”, care reapare după plecarea germanilor. Pe lângă acestea au existat și publicații apolitice totalmente, dedicate teatrului și artelor spectacolului, cum ar fi „Scena”, scos cu aprobarea regimului de ocupație din septembrie 1917 sau „Cronicarul”, ziar cultural, ce apărea de trei ori pe săptămână (din august 1918).

Ziare existau și în alte orașe ale României, în special în partea Moldovei, cum ar fi „Vestea nouă” (la Roman), „Îndrumarea” (la Botoșani) și „Voința Galaților” în orașul de la Dunăre.

Am lăsat pentru încheierea discuției o trecere în revistă a celor mai importante publicații de la Chișinău din perioada la care ne referim. Cel mai vechi ziar basarabean de limbă română, cu o descendență din ziarul „Basarabia”, era „Cuvânt Moldovenesc”. Inițial a apărut revista „Cuvânt Moldovenesc” (mai 1913), devenită din 1914 ziarul „Cuvânt Moldovenesc”. Prima ediție a fost tipărită la 1 ianuarie 1914, iar ultima la 7 ianuarie 1919. Primul redactor-șef a fost Nicolae Alexandri, înlocuit la 2 aprilie 1917 de către Pantelimon Halippa. Printre colaboratori s-au numărat: Simion Murafa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu, Gheorghe Stârcea, Teodor Inculeț (fratele lui Ion Inculeț). Apărea în limba română cu litere chirilice, dar de fapt rusești, de trei ori pe săptămână și a devenit principalul organ de promovare a programului politic al Partidului Național Moldovenesc, iar ulterior al fracțiunii Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării.

Unul din cele mai importante ziare ale Basarabiei anilor 1917-1918 a fost „Ardealul”, scos sub îndrumarea lui Onisifor Ghibu. După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 la Chișinău, unde devine motorul acțiunii revoluționare basarabene din 1917-1918. Aici tipărește „Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima „foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul „România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea „Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. S-a aflat în polemici acerbe cu ziarele ieșene germanofile „Momentul”, „Iașul” și „Arena”, dar a fost într-o dezbatere continuă și cu „Sfatul Țării”, oficiosul Parlamentului basarabean, mai ales în perioada septembrie-octombrie 1918, când acesta din urmă încerca să promoveze ideea renunțării la condițiile Unirii, iar primul insista asupra menținerii autonomiei și a Sfatului Țării.

„Sfatul Țării” a început să apară la 24 noiembrie 1917, la trei zile după deschiderea ședințelor Sfatului Țării, fiind publicat inițial în limba rusă. Versiunea în limba română apare abia la 18 martie 1918. A fost pe rând, inițial „Organ al Sfatului Țării”, apoi al „Guvernului Basarabiei” (adică al Directoratului General al Republicii Democratice Moldovenești), iar în cele din urmă „Oficios al Basarabiei”. Ziarul i-a avut la începuturi ca directori pe I. Costin și N. Alexandri, care însă în august va pleca din această funcție. Prim-redactor a fost Romulus Cioflec, iar ca secretar de redacție l-a avut pe macedoneanul C. Noe. Cel mai vocal și mai cunoscut editorialist și publicist a fost V. Harea, dar aici s-au publicat bucovineanul C. Morariu, profesorii din Vechiul Regat G. Murgoci și A. Culea, care a fost unul din cei mai aprigi contestatari a lui O. Ghibu.

Un loc aparte printre periodicele basarabene l-a avut ziarul „Soldatul Moldovan”, care se intitula „gazeta Comitetului Central Ostășesc Moldovenesc din Basarabia a deputaților ofițeri și soldați”. Acesta reprezenta vocea militarilor moldoveni de pe toate fronturile Primului Război Mondial și a fost extrem de influent în toamna anului 1917, mai ales în organizarea Congresului Militarilor Moldoveni și a Sfatului Țării.

În afară de Chișinău, presă de limbă română mai era la Bălți (bisăptămânalul „Glasul moldovenesc”) și la Soroca (bisăptămânalul „Deșteptarea”).

Soarta Basarabiei pentru douăzeci și doi de ani, dar cu proiecție mai îndelungată pentru secolul XX și după, s-a decis în trei zile fatidice de 25 noiembrie (vineri), 26 noiembrie (sâmbătă), și 27 noiembrie (duminică) 1918. Așa cum menționam în articolul precedent, pe 25 noiembrie, la ora 14 p.m., Guvernatorul General al Basarabiei, Artur Văitoianu dădea citire decretului regal de convocare a celei de-a II-a Sesiuni a Sfatului Țării. După această introducere, P. Halippa, ca vicepreședinte, și din acel moment, Președinte al Sfatului Țării, dădu citire telegramei lui C. Stere, care-și exprima regretul că nu putea fi prezent la Chișinău și gratitudinea că deputații îi încredințaseră funcția de președinte al Parlamentului basarabean, anunțând că se retrage din această funcție.

Înfrângerea Puterilor Centrale și, drept urmare, înlocuirea guvernului filogerman a lui Marghiloman cu guvernul Coandă, avea să atragă căderea în dizgrație a lui Stere (odată cu întreaga guvernare Marghiloman), anume acesta fiind motivul real pentru care el nu a putut veni (sau mai degrabă nu i s-a permis să ajungă în Basarabia). În istoria României începea o nouă epocă.

Tot la începutul acestei ședințe, Halippa mai citi o telegramă adresată regelui Ferdinand, în care Sfatul Țării își exprima credința, dragostea și devotamentul de nezdruncinat pentru Tron, angajându-se să ridice „un zid de apărare” în jurul dinastiei. Ședința a ales noua conducere a Sfatului Țării: Pan Halippa – președinte; Gh. Buruiană și Vasile Bârcă – vicepreședinți; Andrei Scobioală și Boris Epure (care însă nu era prezent la ședință) – secretari (în unele surse este indicat drept secretar și Ion Buzdugan).

Aceste alegeri au fost contestate în ședința Dietei provinciale din 26-27 noiembrie de un grup de 12 deputați, reuniți în Fracțiunea „partidului țărănesc rus”, în frunte cu Vladimir Țîganko. Motivul nemulțumii era faptul că la ședința din 25 noiembrie ar fi fost prezenți doar 46 de deputați, din care au votat doar 38. Pan Halippa evaluează în paginile unui Memoriu, la circa 30 numărul deputaților contestatari. Plenul Sfatului Țării a luat act de contestarea grupării conduse de Țîganko, Bejbeuk-Melikov și Păscăluță și în urma raportului președintelui Adunării, care a demonstrat „pe baza apelului nominal că la ședința din ajun, au fost prezenți 93 deputați din 138” și nu 46, după cum afirma gruparea contestatară, a respins nota de protest depusă.

Oricum, în arhivele rusești se păstrează un text care descrie această ședință, unde se arată că au fost prezenți 46 de deputați, dintre care nu toți au votat, document publicat în volumul I al Dokumenty Vneșnei Politiki SSSR (Documente ale Politicii Externe a URSS, pp. 589-592). Acest document însă nu este asumat de nici o persoană cunoscută, în locul numelor și semnăturilor figurând doar fraza „semnează 10 deputați ai Sfatului Țării”, fapt ce pune la îndoială valabilitatea și credibilitatea sa.

Sfatul Țării și-a reluat activitatea plenară abia a doua zi, la 26 noiembrie, seara, când a luat în dezbatere proiectul legii agrare, considerată piatra de căpătâi a acțiunii clasei politice de la Chișinău și una din condițiile fundamentale ale Unirii de la 27 martie 1918. Din păcate, nu s-a păstrat o informație exactă privind numărul și numele deputaților care au participat la acea ședință, unde alături de reforma agrară, se va vota Unirea necondiționată. Acest fapt a născut o mare dispută în istoriografie, nu doar din partea celei contestatare a votului, dar chiar în sânul istoriografiei românești.

Datele oficiale sunt contradictorii, uneori fiind indicate 91 sau 92 de persoane prezente la ședință. Pan Halippa arată că la ședință au fost prezenți 93 de deputați din cei 138 câți aveau mandat. Pe de altă parte, la ședința din 25 noiembrie, pe lista de deputați figurau 153 de persoane. Conform listei complete, făcută publică ulterior de către Comisia de lichidare a Sfatului Țării, Țării, la data de 27 noiembrie 1918 aveau mandat 127 de deputați.

Aceste discrepanțe pot fi explicate prin mai multe cauze. În primul rând, în perioada mai – noiembrie 1918, cât nu s-au ținut ședințele Sfatului Țării, mulți deputați au renunțat la mandate, fiind descurajați și dezamăgiți de lipsa de autoritate a organului legislativ în noua configurație de putere. Alții au plecat peste Nistru sau au fost exilați acolo de către autoritățile românești pentru atitudini ostile noului regim. Pe de altă parte, graba și procedura convocării Sfatului Țării a revoltat mai mulți deputați, care n-au mai venit la ședință, sau au plecat în timpul acesteia (cazul deputatului N. Alexandri sau a mai multor deputați din Fracțiunea Țărănistă), alții nici nu au putut să ajungă la timp în ședința din 25 noiembrie, fiind prezenți abia în dimineața ședinței din 27 noiembrie, așa cum este cazul deputatului Ion Codreanu. Acesta nu are semnătura în condica de prezență, dar apare în poza membrilor Sfatului Țării, făcută la sfârșitul ședinței de votare a Unirii necondiționate. În listă mai figurează deputați care demult nu mai erau membri ai Sfatului Țării (cazul lui P. Piciormare, cunoscut și Chicerman, arestat încă la 21 mai 1918). În cele din urmă, în listă apar persoane care au obținut mandatul în ajunul ședinței, lucru imposibil, pentru că nu a existat o comisie de examinare a acestor candidaturi, ceea ce înseamnă că aceste persoane, de fapt, nu existau sau nu aveau legitimitate juridică. Este vorba de 10 persoane care nu aveau mandat confirmat de plenul legislativului, fapt recunoscut chiar de Halippa.

Spiritul contestatar manifestat prin Memoriul din 20 noiembrie 1918, în care se exprimau doleanțele respectării condițiilor de la 27 martie, mai ales păstrarea autonomiei și a Sfatului Țării, a făcut ca la această ședință să nu fie prezente mai multe personalități reprezentative ale Basarabiei: Pantelimon Erhan, primul Director General al RDM; Vladimir Cristi, fost Director de interne al RDM; Ion Buzdugan (care s-a spus că era bolnav); apoi deputații Ion Costin, Elefterie Sinicliu, Boris Epure, Alexandru Gropa, Gheorghe Mare, etc. care erau militanți consecvenți pentru cauza românească în Basarabia, votaseră Unirea la 27 martie 1918 și nu puteau fi acuzați de anti-românism.

Spre fericirea istoriei, s-au păstrat două fotografii ale acestei ședințe, una chiar în sala unde s-a votat reforma agrară și unirea necondiționată, alta afară, la intrarea în Palatul Sfatului Țării (actualmente Blocul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice – str. A. Mateevici 111), în baza cărora putem face o reconstituire a componenței. În ele figurează circa 90 de persoane, dintre care unele erau din afara legislativului, fiind prezente la ascultarea ședințelor (o practică democratică a Sfatului Țării). În baza analizei acestor fotografii, istoricul Ion Țurcanu constată că la ședința din 26-27 noiembrie 1918 ar fi fost prezenți 65-70 deputați, fapt care oricum legitimează votul unirii necondiționate și cel privind reforma agrară, pentru că întrunea majoritatea. Exceptând cazul special al ședinței din 27 martie/9 aprilie, când au fost prezenți 125 deputați din cei 138, media de ședințe a Sfatului Țării înainte și după aceasta era de circa 80-90 deputați, fapt ce arată, mai ales după 27 martie, lipsa încrederii în capacitatea de decizie și în autoritatea Parlamentului basarabean.

După o activitate de circa zece luni, Comisia Agrară a Sfatului Țării, a înaintat în fracțiuni, pentru discuții, proiectul de lege a reformei agrare. Evident că aceasta nu a putut fi examinată decât foarte sumar, pentru că la deschiderea ședinței în plen, la 26 noiembrie/8 decembrie, aceasta a fost prezentată de Anton Crihan, care suplinea funcția de președinte a Comisiei Agrare, după demiterea lui Vladimir Țîganko. Poziția lui Țîganko, bazată pe ideea deposedării totale a marii proprietăți, nu a fost susținută de majoritatea membrilor Comisiei și nu s-a bucurat de încrederea Blocului Moldovenesc, care și la aluzia guvernului românesc, pleda pentru menținerea marii proprietăți în limita de 100 ha.

Potrivit relatărilor timpului, reforma agrară, despre care am vorbit și înalte circumstanțe, a fost votată la miezul nopții, într-o atmosferă „serios-festivă”, dintr-o dată în trei lecturi, „într-un entuziasm general și cu exclamații de bucurie”. Mai târziu, prin anul 1968, într-o scrisoare adresată lui Anton Crihan, Pantelimon Halippa era să regrete că o lege atât de importantă pentru istoria Basarabiei a fost votată „pe întuneric” și nu „în prezența a cel puțin 5 sau 10 mii de țărani”. Dar în condițiile anului 1918, dictate de împrejurările externe și interne care s-au precipitat, un astfel de plebiscit era o utopie.

Imediat după votarea legii agrare, Sfatul Țării procedat la adoptarea Declarației de Unire necondiționată. După cum declara Pan Halippa, o cerere în sensul abrogării condițiilor din 27 martie a fost făcută de o parte a deputaților Blocului Moldovenesc, care au considerat că după adoptarea legi agrare, principala dorință a populației basarabene era îndeplinită, iar restul condițiilor erau depășite de timp și evenimente. Această inițiativă se sprijinea și pe considerentul că odată cu dizolvarea condițiilor urma să dispară și una din „principalele probleme” speculate de adversarii Unirii Basarabiei cu România. În cele din urmă, renunțarea la condiții era o necesitate determinată de „unirea Bucovinei și Ardealului și celorlalte ținuturi românești cu Patria-mamă, regimul curat democratic în statul nostru fiind astfel pe veci asigurat”.

La 27 noiembrie/9 decembrie 1918, la ora 4 dimineața, majoritatea deputaților au votat, în pofida opoziției unor deputați minoritari, anularea „celorlalte condițiuni din actul Unirii de la 27 martie, declarând Unirea necondiționată a Basarabiei cu România Mamă”. Prin decizia plenului a fost constituită o Comisie de lichidare a Sfatului Țării, care astfel își încheia misiunea istorică.

La sfârșitul ședinței, Guvernatorul General al Basarabiei, Artur Văitoianu, a făcut public decretul regal privind dizolvarea Sfatului Țării, fapt care consfințea sfârșitul autonomiei Basarabiei și integrarea ei plenară în statul român.