1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Conform prevederilor tratatului de pace dintre România și Puterile Centrale, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, Armata Română trebuia demobilizată. În primăvara anului 1918, românii încă aveau sub arme peste 300.000 de oameni.

Instrucțiuni, criterii, etape

Demobilizarea a început în fapt imediat după semnarea preliminariilor păcii dintre români și Centrali. Marele Cartier General al Armatei Române a emis, la 27 februarie/12 martie 1918, instrucțiunile pentru demobilizarea imediată a diviziilor 11-15 infanterie. Diviziile 1-2 vânători și 16 infanterie, constituite în toamna anului 1917, erau dizolvate. Diviziile care își recrutau personalul din Moldova erau demobilizate în garnizoanele lor. Ofițerii activi rămâneau la unități, în vreme ce ofițerii de rezervă erau „lăsați la vatră”. Cu trupa se întâmpla același lucru, începând cu contingentele vechi; la unități rămâneau contingentul 1918 și o parte din 1917. Soldații care proveneau din teritoriul ocupat urmau să fie deplasați în mod organizat la Mărășești, apoi trecuți dincolo de linia de demarcație. Până la 15/28 martie 1918 se prevedea încheierea demobilizării. Marele Cartier General controla trupele respective în timpul operațiunii de lăsare la vatră, iar după încheiere acestea depindeau de Ministerul de Război.

Pentru diviziile cu garnizoanele în teritoriul ocupat s-a dispus ca ofițerii activi să rămână la unități, în vreme ce ofițerii de rezervă erau demobilizați, la fel și trupa din teritoriul ocupat, care depășea efectivele stabilite. Trupa din Moldova era menținută și dată unităților care erau menținute în organigrama armatei. Erau păstrați în Moldova oamenii din Dobrogea și Cadrilater, cei cu pedepse grele și bolnavii. Demobilizarea implica un control riguros al oamenilor și animalelor deținute de armată. Se efectuau controale sanitare multiple în zona de operații, în momentul trecerii în interior, spre garnizoanele de pace. În momentul demobilizării fiecare militar primea un bilet de sănătate. Oamenii erau demobilizați având în vedere și necesitatea refacerii instituțiilor statului și ale particularilor. Aceasta pentru că în armată fuseseră concentrați oameni care în viața civilă aveau un rol important, esențial în multe cazuri, în educație, sănătate, industrie, agricultură ș.a.m.d. Militarii din teritoriul ocupat erau considerați demobilizați în momentul trecerii liniei de demarcație. În schimb, militarii din Moldova erau practic demobilizați când primeau documentele respective de la unitățile lor.

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (I)

Unitățile demobilizate, dar care urmau să activeze în continuare, s-au reîntors în garnizoanele de pace. O făceau după ani petrecuți în construirea de fortificații pasagere la granițe, în perioada neutralității, după campaniile din 1916-1918, după marșuri nesfârșite și lupte grele, după ce presăraseră cu trupurile ofițerilor, subofițerilor și soldaților crestele și defileurile Carpaților, dealurile și câmpiile Moldovei, Munteniei, Olteniei și Dobrogei, dar și ale sudului și estului Transilvaniei sau ale Basarabiei. Un fost combatant (Ioan Missir, ofițer în rezervă) avea să rememoreze momentul întoarcerii regimentului său în garnizoană, la Botoșani: „Ne apropiem, după patru ani!/ Patru, din cei mai frumoși, mai plini de sănătate și de nepăsare./ Ani cari nu se mai întorc; șterși din viață, dați patriei, clipă cu clipă, zi cu zi. Energii irosite în monotonia lucrărilor din epoca concentrărilor, sterpe și aproape fără folos; sforțări uriașe care azi te înspăimântă și-ți par supraomenești”.

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (II)

Toți demobilizații primeau solda pentru luna martie 1918. Ofițerii și soldații demobilizați originari din teritoriul ocupat au primit ordine în privința modului în care trebuiau să se comporte după trecerea liniei de demarcație. Li se ordonase să nu-și manifeste bucuria, să fie rezervați și demni în perioada în care germanii aveau să se afle în teritoriul ocupat.

Mărășești și Barboși erau stabilite ca puncte de trecere din Moldova în teritoriul ocupat. Se fixase trecerea pe la Mărășești între 1/14-9/22 martie, iar pe la Barboși între 8/21-12/25 martie 1918. Ulterior militarii ajungeau la Brăila și Focșani, unde erau ținuți în carantină timp de câteva zile. O comisie mixtă româno-germană stabilea cum avea să decurgă plecarea la domiciliu a celor din centrele de carantină.

La 25 aprilie/8 mai 1918, așadar imediat după semnarea păcii de la București, au fost emise instrucțiunile Marelui Cartier General privind demobilizarea diviziilor 1-10 și a trupelor neîndivizionate. Diviziile 9 și 10 infanterie treceau în Basarabia și rămâneau cu efective de război, la fel ca diviziile 1 și 2 cavalerie, regimentele 1-3, 5-7 și 9-10 de vânători. Tratatul de pace a fost pus în aplicare de România, în privința chestiunilor militare, prin decretul nr. 1010 din 1/14 mai 1918, practic o completare a decretului nr. 443 din 28 februarie 1918. Instrucțiunile privind efectuarea demobilizării au fost emise tot la 1/14 mai 1918. Demobilizarea începea în aceeași zi și urma să se încheie la 31 mai/13 iunie 1918. În acest fel, întreaga Armată Română urma să treacă „de pe picior de război pe cel de pace”.

Ordinele, instrucțiunile privind demobilizarea conțineau destule inexactități, care, adăugate disfuncționalităților din sistemul românesc de transport, au dus la întârzieri în trecerea celor lăsați la vatră în teritoriul ocupat. În plus, trecerea prin doar două puncte, Mărășești și Barboși, precum și regulile birocratice germane au dus la prelungirea cu o lună a demobilizării Armatei Române. De aceea, Marele Stat Major a emis la 28 mai/10 iunie 1918 un ordin privind încheierea demobilizării la 1/14 iulie 1918. Prelungirea s-a făcut cu înștiințarea germanilor.

Misiunea germană la Iași

Centralii – în special germanii – erau interesați să disponibilizeze cât mai multe dintre trupele aflate în România, pentru a le trimite pe frontul de Vest, unde din martie 1918 era în desfășurare o ofensivă generală împotriva Aliaților. Parisul era din nou în pericol, însă pentru zdrobirea trupelor franco-britanice era nevoie de forțe numeroase.

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (III)

Pentru a supraveghea punerea în aplicare a prevederilor militare ale tratatului de pace cu România, feldmareșalul Mackensen a trimis la Iași o numeroasă misiune militară germană, condusă de colonelul Brandenstein. Și austro-ungarii au insistat să trimită un reprezentat la Iași, însă, ca urmare a împotrivirii germanilor, aceasta s-a petrecut abia în octombrie 1918. Oficialii români l-au primit „cordial” pe Brandenstein și i-au arătat ordinele date Armatei Române, declarând că sunt gata să coopereze cu Germania, în vederea salvării țării lor.

În interpretarea colonelului german, semnificativ era faptul că fusese primit separat, fără martori, de fiecare dintre oficialii de la Iași. Au existat și ofițeri români care le-au spus direct germanilor că tratatul era greu pentru România, manifestându-și speranța că la viitoarea conferință generală de pace țara avea să obțină condiții mai bune. Colonelul Brandenstein a dovedit în mai multe situații calități diplomatice, atenuând tensiunile, informându-l pe Mackensen cu privire la contextul dificil în care avea loc demobilizarea românilor.

Nemulțumiri ale trupelor din Moldova

După ani de război, de prezență a morții și mizeriei la tot pasul, de privațiuni și frustrări, fără îndoială că oamenii își doreau pacea. Curentul pacifist își făcuse loc, încet, încet inclusiv în rândurile Armatei Române.

În anumite garnizoane unde a întârziat demobilizarea, soldații și-au manifestat deschis nemulțumirea. Unii militari au cerut inclusiv ajutorul misiunii germane pentru a fi demobilizați, acuzând autoritățile române că nu voiau să-i lase să plece la casele lor. Alții au plecat pur și simplu din unitățile lor și s-au îndreptat pe jos spre Mărășești, fără a putea fi opriți. Și soldații tineri din unitățile aflate în Basarabia cereau demobilizarea.

Oamenii erau nemulțumiți nu doar pentru că nu erau demobilizați, ci și ca urmare a hranei slabe pe care o primeau, pe de o parte din cauza reduselor cantități de alimente existente în Moldova, pe de alta ca urmare a nepăsării și corupției ofițerilor. În plus, soldații erau puși la muncă până la epuizare. Drept urmare, mulți dintre ei dezertau. Unii dintre soldații care scăpaseră cu viață în zeci de atacuri și contraatacuri, după demobilizare și reîntoarcerea în localitățile lor au căzut victime ale bolilor care continuau să facă ravagii într-o societate sărăcită și mizeră.

Începând cu acest război, statul a început să-și asume un rol în privința ajutării celor care fuseseră mobilizați, însă în momentul demobilizării nu-și puteau câștiga existența. În principiu, la cerere, aceștia puteau fi menținuți sub arme. Deși autoritățile române s-au străduit să-i trimită în mod organizat în teritoriul ocupat pe demobilizații originari de acolo, în fapt situația pe teren a fost mult diferită. În gările de pe traseu puteau fi văzuți mulți soldați, inclusiv invalizi, care așteptau o ocazie pentru a pleca spre sud. Mulți au rămas însă în Moldova, lipsiți complet de mijloace de trai, pentru că mica soldă pe o lună primită în momentul demobilizării se terminase repede. Pentru a se putea întreține, acești oameni recurgeau la expediente, inclusiv la furt și cerșetorie.

Demobilizarea nu îi privea doar pe soldați, ci și pe ofițeri. S-au înregistrat tensiuni între ofițerii activi și cei de rezervă. În timpul războiului, unii dintre cei activi își găsiseră rosturi în diferite birouri, departe de inamic, în vreme ce rezerviștii fuseseră băgați în foc și stabiliseră legături strânse cu oamenii pe care îi comandaseră. În multe cazuri, pentru „învârtiți”, cum erau numiți ofițerii care își aranjaseră situația în spatele frontului, contaseră relațiile de familie, intervențiile superiorilor sau ale cercurilor politice, dar și atențiile materiale plasate „strategic”.

Erau afectați de demobilizare nu doar ofițerii rezerviști, ci și unii dintre cei activi. Puțini dintre ei au intrat în rândurile grănicerilor și jandarmilor sau în administrația civilă. Supraviețuirea era dificilă pentru mulți. Au fost favorizați la păstrarea în armată cei care aveau experiență, vechime în grad, de aceea în raport cu organigrama a explodat numărul gradelor superioare. Mai mult, au avut loc numeroase avansări, astfel încât, dacă înainte de război Armata Română avea 35 de generali, după încheierea păcii separate ajunsese la 135.

Armata Română avea încă peste 100.000 de oameni la sfârșitul verii anului 1918. Însă nu (mai) era nicidecum o armată capabilă să poarte o luptă decisivă. Cele patru divizii aflate în Basarabia dețineau efective complete, însă acestea erau dispersate, implicate în menținerea ordinii publice și paza depozitelor sau la munci agricole. Cele opt divizii de infanterie de la vest de Prut aveau efective reduse. Transporturile erau dificile, atât pe calea ferată, unde lipsea combustibilul, cât și pe șosele, caii fiind în număr insuficient. Comunicațiile rapide fuseseră practic anihilate prin trecerea acestora în administrarea Societății de Poștă, Telegraf și Telefon.

Așa au botezat ziarele ieșene și bucureștene zilele de 13-14 august 1918, când cei trei deputați basarabeni, rând pe rând, se vor ridica la tribuna Parlamentului român, pentru a răspunde interpelărilor și a expune situația din Basarabia. Întâi Daniel Ciugureanu, așa cum am văzut în articolul precedent, la 13 august a luat cuvântul pentru a da explicație interpelării deputatului Mihail Văgăunescu, dar și unor afirmații făcute (în treacăt) de un alt deputat, N. Lupu Kostaki jr. Premisa de la care pornea fostul Prim-Director al RDM era legată de vizita marilor proprietari basarabeni la Iași și demersurile acestora împotriva modului în care Sfatul Țării preconiza să realizeze reforma agrară. În acest context a devenit cunoscut faptul că marii funciari doreau să se organizeze într-un partid – Partidul Progresist din Basarabia, apoi într-o „Uniune” sau „Sindicat”, idee la care s-a renunțat ulterior.

O completare importantă la discursul lui Daniel Ciugureanu a venit în

aceeași ședință din partea celui de-al doilea ministru basarabean, Ion Inculeț. În cele din urmă, „Zilele Basarabiei” au fost încoronate de discursul rostit, la 14 august 1918, de Ioan Pelivan, noul deputat al Parlamentului român, proaspăt delegat de alegerile parțiale, ținute în ajun la Iași.

Precizarea lui I. Inculeț este deosebit de prețioasă pentru înțelegerea transformărilor identitare care s-au produs în Basarabia în anii 1917-1918, mai ales în raport cu românii din Vechiul Regat. Acesta se întreba ce trebuie de făcut ca norodul basarabean, complet uitat de români și care a trăit o sută și mai bine de ani sub jugul străin, să nu se înstrăineze de mama lui, România? Și tot el răspundea prin prisma propriilor experiențe avute în ajun: „Când au venit trupele române în Basarabia, eu am ieșit înaintea dlui general Broșteanu. Întorcându-mă înapoi, am adunat pe reprezentanții regimentelor noastre naționale și le-am spus cine sunt românii care se apropie de Chișinău. Vă spun că pentru mine a fost o mare surprindere când am văzut cum deodată s-au schimbat sufletele soldaților noștri și cum ei, care trăiau bine cu bolșevicii, tot în noaptea aceea s-au sculat încontra bolșevicilor, prinzându-i pe străzile orașului și luându-le automobilele și alte bogății pe care bolșevicii vroiau le treacă peste Nistru. Iată cum degrabă s-a trezit sentimentul național în soldatul nostru național. Tot așa se poate trezi sufletul tuturor românilor basarabeni.

Eu am vizitat în timpul de pe urmă peste o sută douăzeci de sate și peste tot locul am aflat că dacă îi lămurești țăranului ce este românul și România, îi câștigi inima și sufletul. Dar numai trebuie să ne purtăm bine cu țăranul acesta. Noi trebuie să ne purtăm ca oamenii culți și anume aceasta lipsește. Am spus dlui Prim-Ministru că împotriva celor care nu se poartă bine în Basarabia să fie luate cele mai aspre măsuri. Acuma armata e retrasă de pe la sate, așa că primejdie din partea ei nu va mai fi. Din altă parte, ne-am înțeles ca în Basarabia să nu se mai facă rechiziții, care produceau cele mai mari nemulțumiri.

Într-un alt sat, Leușeni, m-am oprit și am vorbit cu țăranii, întrebându-i cum merge cu românii. Mi-au răspuns că merge bine, că românii sunt de-ai noștri și cu dânșii ne înțelegem bine. I-am întrebat ce nemulțumire au și am aflat următoarele: jandarmii scot în fiecare noapte câte zece țărani pentru gardă. Le-am spus jandarmilor să se poarte ca niște apostoli în Basarabia, de aceea au fost trimiși aici.

Dacă vreți ca Basarabia să fie o floare a neamului nostru, trebuie să nu îndepărtăm sufletul țăranului. Țărani au fost mai toți cei din Sfatul Țării care au votat Unirea..., dar trebuie să ne purtăm cu dânsul cât de bine, cât de moale, cât de blând și trebuie mai ales să nu-l înșelăm în chestiunea agrară. Chestiunea agrară la noi nu e atât o chestie socială, cât o chestiune națională”.

Ziarele de la București și de la Iași precizează că prim-ministrul a dat „un răspuns” la aceste două cuvântări. Era vorba de fapt de o „întrerupere”, de un comentariu făcut după cuvântările miniștrilor basarabeni.

Alexandru Marghiloman ar fi spus: „Dezbaterea aceasta a venit în fața D-voastră din lipsa de experiență parlamentară a tinerilor miniștri basarabeni (afirmația nu corespundea adevărului, ambii erau versați politic, mai ales Inculeț, care fusese membru al Sovietului din Petrograd și președinte al Sfatului Țării – n.a.). Trebuie să se știe că chestiunea basarabeană e foarte blândă. Cuvintele spuse aici sunt răstălmăcite. Nu trebuie să vedem în toți marii proprietari basarabeni răi români. Ei mi-au făcut impresia unor oameni inteligenți și mulți dintre ei știau românește. Că s-au arătat credincioși Țarului Rusiei era firesc; erau supuși ruși. Dar și la noi au fost români care s-au arătat credincioși Rusiei”.

La 14 august 1918, în ședința Camerei Deputaților lua cuvântul Ioan Pelivan, care de fapt era patriarhul mișcării de renaștere națională din Basarabia și cel mai ilustru reprezentant al Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Într-o cuvântare devenită celebră în epocă și îndelung ovaționată de întreg Parlamentul, fără deosebire politică, acesta venea în primul rând să mulțumească Iașului pentru faptul că prin majoritatea voturilor date la 13 august pentru candidatura sa, „a ținut cel mai frumos examen de maturitate națională și de conștiință adevărat românească”.

Pelivan ne dezvăluie subtilitățile ajungerii sale în Parlamentul român, la „gestul frumos din partea câtorva români inimoși și patrioți, care au luat inițiativa candidaturii mele și această candidatură a fost susținută de marea majoritate de voturi a Colegiului al III-lea din Iași”. Apoi printr-un gest de modestie, care l-a caracterizat întotdeauna, a precizat că fiind „basarabean și democrat, cum mă cred, niciodată n-am înțeles să-mi pun candidatura acolo unde norodul, poporul nu ne știe, nu ne cunoaște. Dar am crezut că deputăția în Sfatul Țării Românești nu prezintă niciun avantaj personal, am crezut întotdeauna că deputăția este o datorie, o povară și o răspundere, atât înaintea alegătorilor, cât și înaintea Țării și chiar înaintea întregului neam românesc”.

În cuvântarea sa, Ion Pelivan făcea o retrospectivă a politicii de deznaționalizare a Basarabiei întreprinsă de autoritățile țariste, care „a[u] stârpit graiul nostru românesc; când acest grai, prin care se exprimă sufletul nostru românesc, a fost dat afară din toate așezămintele Țării, din judecătorii, din administrație, din școale și biserici; când se urmăreau chiar și cântecele românești; când cuvântul „moldovean” era sinonim cu „berbec” și „cap de bou” și ajunsese cuvânt de batjocură și ocară; când rușii au întrebuințat toate mijloacele ca să schimbe chiar și numirile de familie, de orașe, de străzi; când în loc de strada Iașului și altele, care ne reaminteau de trecutul nostru românesc, ne-am pomenit cu străzile lui Pușkin, Jukovski, Gogol, Kutuzof și așa mai departe”.

„Odată cu Unirea, preciza Pelivan, au venit la Patria-mamă trei milioane de locuitori, dintre care mai bine de două milioane erau români adevărați, români neaoși, au venit cu această unire și peste 4 jum. milioane hectare de pământ, împreună cu atâtea cetăți cu cele mai strălucite nume, ca Hotinul, Soroca, Tighina și cetatea Albă, unde și azi se simte duhul nevăzut al marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”.

Declarând că nu este membru nici a unui partid sau a unei grupări politice, Pelivan anunța că va căuta să folosească din programele tuturor partidelor ceea ce va ajuta pentru binele românilor. Trei lucruri erau primordiale pentru fruntașul basarabean: realizarea reîntregirii neamului românesc de pretutindeni, democratizarea țării și chestiunea agrară, pe care o vedea realizată în tot spațiul românesc, nu doar în Basarabia. Venind în continuarea precizărilor lui Inculeț și parcă oferind o replică lui Marghiloman, Ion Pelivan declara că „în țara românească se află o clasă care e cea mai numeroasă și care totodată e și cea mai obijduită. Țărănimea românească, ca și la noi, până mai deunăzi, zace în cea mai mare beznă de sărăcie și de întuneric. Țărănimea românească, care niciodată nu a știut ce înseamnă a fi laș, trădător și dezertor, care prin fiii săi, ostașii noștri, a știut totdeauna să apere cu vitejie hotarele țării, această țărănime este izvorul tuturor forțelor noastre sufletești, a puterilor noastre materiale și spirituale, această țărănime trebuie odată și odată îndreptățită”.

Încheierea cuvântării lui Pelivan, deși puțin cunoscută în posteritate, rămâne antologică pentru înțelegerea acestui om politic: „Domnilor deputați, în Rusia am fost revoluționar, am fost în contra monarhiei rusești, dar, domnilor, de când Basarabia s-a făcut una cu patria română, strig în gura mare – să trăiască Regele Ferdinand al României, acest rege democrat”.