Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Palatul Rosetti Roznovanu (azi, sediul Primăriei Iași), sediul ministerelor și al Consiliului de Miniștri în Primul Război Mondial (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Palatul Rosetti Roznovanu (azi, sediul Primăriei Iași), sediul ministerelor și al Consiliului de Miniștri în Primul Război Mondial (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Partea întâi a discursului lui Ion Inculeț a generat o dispută acerbă în Parlamentul român, dar discuția privind oportunitatea Unirii Basarabiei cu România la începutul anului 1918, atunci când Alexandru Averescu a preluat puterea de la liberali, nu era o noutate politică a momentului. Inedit era faptul că acest subiect a devenit unul intens dezbătut între taberele adverse în cadrul Parlamentului, ceea ce oferă o posibilitate unică de a înțelege contextul timpului și implicarea actorilor politici de peste Prut în realizarea reîntregirii.

Constatin C. Arion (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Constatin C. Arion (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

În două ședințe consecutive, din 13 și 14 iunie 1918, Constantin C. Arion, Ministru de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, declara tranșant că lui Averescu „i s-a oferit Basarabia de către Austro-Ungaria, de către Germania. E exact. Dar d-sa n-a vrut s-o primească: „cuib de bolșevism, care nu trebuie să se unească cu trupul sănătos al României”. Așa a răspuns dnul general Averescu”. „Mă adresez dlui general Averescu, continua Arion, ca să-mi răspundă: de ce a recunoscut dreptul Rusia asupra Basarabiei prin intermediul lui Racovski? (aluzie la tratatul Averescu-Racovski din 5 martie 1918 – n.a.). Nu vrem să fim provocați, dar am fost provocați, e o datorie să facem lumină deplină, cine a vrut Basarabia și cine nu a vrut”.

În ședința din 14 iunie, Alexandru Marghiloman continua

Alexandru Marghiloman (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Marghiloman (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

atacurile declanșate de Arion asupra opoziției, susținând că „de Basarabia pot vorbi toți în țara românească. Sunt însă două grupări care nu trebuie să se atingă de această taină sfântă. Este partidul liberal și gruparea care urmează pe generalul Averescu”. Primii, considera prim-ministrul României, prin alianță cu rușii și „în hipnoza Transilvaniei”, renunțase la Basarabia, prin urmare „să nu mai vorbească de Basarabia, să se pocăiască”. Cei din urmă, în special generalul Averescu, nu erau îndreptățiți să se amestece în chestiunea Basarabiei, deoarece în discuțiile cu plenipotențiarii Puterilor Centrale ar fi spus: „depărtați de la buzele mele acest caliciu de otravă; Basarabia este cultură de bolșevism, cu care nimeni nu vrea să otrăvească corpul sănătos al României”.

Alexandru Averescu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Averescu (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Interpelarea lui Alexandru Averescu din 23 iunie 1918, aduce la rândul său mai multe aspecte necunoscute ale politicii și diplomației sale din perioada guvernării. În privința acordului cu Racovski, recunoștea că a intrat în tratative din motive de ordin extern și din motive de ordin intern, de ordin umanitar. Acordul cu bolșevicii a avut rolul de a asigura spatele rezistenței românești contra Puterilor Centrale, deoarece „ne-am fi pomenit cu un dușman în spate. Am vrut să înlătur acest dușman”. Al doilea motiv era de a salva parlamentarii români aflați la Odesa, cât și familiile lor, care se aflau captivi „pe mâinile unor inconștienți”. Dar chiar și în aceste condiții, generalul Averescu declara că acordul cu Racovski nu prevedea evacuarea Basarabiei, fiindcă acesta acceptase explicit toate condițiile, cu excepția primului punct, „adică admit totul, afară de evacuare”.

În continuare generalul Averescu avea să se refere la chestiunea unirii cu Basarabia la începutul anului 1918, care a fost începută „sub guvernul Brătianu și a fost începută din considerente pur militare”. Acesta recunoștea că a fost împotriva hotărârii de a trimite armatele în Basarabia, considerând că în acele circumstanțe, un amestec militar putea crea mai multe dificultăți, un lucru pe care-l împărtășea și Ionel I. C. Brătianu, care considera că „pasul pe care-l vom face ne va crea dificultăți și la Petrograd, și la Viena, și la Berlin”.

În calitate de prim-ministru, Averescu a avut contact cu mulți basarabeni „și vedeam că chestiunea unirii era pe calea cea bună, totul era numai de a o face în așa condițiuni, ca să nu fie legată de viitoare complicațiuni”. La întrevederea cu Czernin, ministrul austriac de Externe, și cu Kulhmann, omologul său german, lui Averescu i s-a vorbit de cedarea Dobrogei: „puteți să aveți o compensațiune în Basarabia și suntem dispuși să vă ajutăm în acest sens”. Printr-o sinceritate de militar, Averescu recunoștea că „am intrat în Basarabia din considerațiuni curat militare și nu urmărim niciun scop imediat politic”, după care a spus: „De altminteri, Basarabia este astăzi contaminată de bolșevism și alipirea ei la regatul nostru ar constitui o primejdie”. La care plenipotențiarii Puterilor Centrale ar fi răspuns: „N-aveți decât să împușcați unul din zece și restabiliți ordinea”.

Atunci Averescu anunța planul său de reunificare cu Basarabia: „Dorința noastră era să ajutăm consolidarea Republicii Moldovenești, să așteptăm ca imposibilitatea realizării practice a utopiilor bolșeviste să intre în conștiința maselor și atunci se va putea, se va face alipirea prin voința proprie a Republicii la România”.

Generalul mai explica ezitarea sa de a realiza Unirea cu Basarabia prin două argumente de politică externă. În primul rând, „nu voiam să mi se ofere Basarabia ca o compensație pentru pierderea Dobrogei. Voiam ca aceste două chestiuni să rămâie distincte”. În al doilea rând, „Rusia era bolnavă, incontestabil că e bolnavă; dar Rusia n-a pierit și se va însănătoși. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de această stare de paralizie în care se găsește un vecin al nostru. Suntem înconjurați de bulgari, de unguri și de ruși. Nu avem niciun interes, din contra ar fi o politică nechibzuită de a căuta să ne punem rău cu toții”.

În încheierea acestui subiect, cu referință și la reflecțiile lui Dorin Dobrincu privind Pacea de la București, Averescu considera că „a fost prematură unirea Basarabiei cu România înainte de încheierea semnării tratatului de pace; astăzi dacă s-ar fi făcut unirea, ar fi avut o altă valoare”.

Această ezitare a generalului va fi puternic taxată de Arion, care imediat a urcat la tribună, pentru a-l interoga: „d-sa vrea să contribuiască să se formeze un stat nou, o Republică Moldovenească recunoscută de Puteri și când va fi recunoscută de Puteri, atunci să vie se trateze statul cel nou – știu și eu pe ce bază? A unui fel de uniune personală...dar cât timp era să așteptăm, domnule Averescu? Un an, zece? Ne amânați cu Unirea Basarabiei pentru zece ani și mai mult chiar, sunteți român basarabean. Unirea să se facă imediat, nu peste zece ani. Și noi tocmai asta am făcut”.

„Credeți d-voastră că Ucraina aștepta? – se întreba Arion – Ucraina a protestat contra unirii Basarabiei, iar nota ucraineană pretindea și ea că trebuie să așteptăm să existe un stat constituit... Credeți că biata Basarabie, cu un popor de două milioane de moldoveni și un milion de alte naționalități, ar fi putut să reziste unei presiuni dârze a Ucrainei, cu un popor de 45 milioane?”. Diplomații Puterilor Centrale i-au zis generalului Averescu „puteți lua Basarabia ca o compensațiune pentru Dobrogea”, iar acesta a răspuns: „Nu vreau ca o compensație Basarabia”. „Așa am răspuns și noi, declara Arion, dar Basarabia e un drept al nostru și am primit-o pentru că este a noastră, nu în compensațiune pentru Dobrogea, pentru munți. D-voastră n-ați primit compensațiunea, dar n-ați primit nici Basarabia”.

Cea de-a doua parte a discursului lui Ion Inculeț din 26 iunie 1918 era dedicată chestiunii autonomiei Basarabiei. Deputatul constata că „unindu-ne, ne-am cerut autonomia. De ce, domnilor, ne-am cerut autonomia? Nu de aceea că noi eram răi români, dnul Arion considera chiar că noi suntem mai buni români ca dumnealor”. Două motive au determinat, în opinia lui Inculeț, dorința basarabenilor de autonomie, unul de ordin extern, altul de ordin intern. Din punct de vedere internațional, autonomia s-a adoptat pentru a face față presiunilor Ucrainei, care cerea „nici mai mult, nici mai puțin decât să încorporeze Basarabia, ca să-i păstreze autonomia...dar noi suntem convinși că mai bine ne-a păstra autonomia noastră România”. Motivele de ordin intern dezvăluie o complexitate a diferențelor dintre Basarabia și România, pe care Inculeț a dorit să le accentueze, tocmai pentru a justifica autonomia și a o menține: „noi fiind sub jugul rusesc, foarte severe, foarte greu, fiindcă o sută și mai bine de ani am trăit în alte condițiuni, în alte împrejurări, avem multe deosebiri. Și fiind multe osebirile astea, nu putem să ne unificăm deodată. Osebirile astea pot fi șterse încetul cu încetul. Pentru aceasta domniile voastre trebuie să vă apropiați de Basarabia și cred că domniile voastre mai mulți pași aveți să faceți către Basarabia, decât Basarabia către domniile voastre”.

Una din deosebirile cele mai importante era descentralizarea, iar Inculeț prezenta drept exemplu instituția Zemstvei, care după părerea sa trebuia menținută în Basarabia. Altă deosebire era votul universal, direct, secret, egal, cu reprezentarea minorităților, aplicat pentru prima oară în Basarabia la alegerile pentru Constituanta rusească din decembrie 1917. A treia deosebire era chestiunea agrară, care avea în Basarabia un specific aparte față de România, în mod special datorită caracterului de proprietate, dar și din considerentul originilor străine ale proprietarilor, în cea mai mare parte neromâni. Prin urmare, considera Inculeț, țăranul a meritat să-i dăm reforma agrară cea mai largă, reforma se lucrează în Sfatul Țării, iar aceasta „intră în condițiunile Unirii, ca chestiunea agrară să fie lucrată, hotărâtă de Sfatul Țării”.

Ultima parte a discursului lui I. Inculeț se referă la situația actuală din Basarabia, unde constata existența mai multor nemulțumiri, care nu „erau din vina noastră, a basarabenilor, nici a domniilor voastre, românilor de peste Prut, ci a timpurilor grele ce ne sunt date să le trăim”. Nemulțumirile țăranilor erau determinate de rechizițiile militare, dar ele „trebuia să le facem, căci trebuia hrănită armata, trebuiau hrănite orașele. Dar acest lucru trebuie de explicat, iar vinovați de cele mai multe ori sunt cei mici, cei care execută, care se duc la țară și fac rechiziții cu bătăi și silnicii”. La această remarcă cineva din sală a constat: „Ca la noi în țară. Armata e armată”. La care Inculeț a replicat: „Armata există ca să facă război și să nu facă administrație. Așa încât trebuie să străduim ca rechizițiile să se facă în modul cel mai prietenos și omenos cu țăranii”.

Nemulțumirea funcționarilor față de administrația românească Inculeț o explica prin faptul că nu cunosc limba, nu pentru că ar fi contra românilor. „De ați ști cum așteptau ei trupele române la sfârșitul lui decembrie și începutul lui ianuarie, constata deputatul, le așteptau ca pe Dumnezeu... acum unii vor învăța limba și vor rămâne în Basarabia, alții vor trebui să se ducă peste Nistru”.

Mai rămânea pătura proprietarilor, care potrivit lui Inculeț a așteptat armatele române „cu cea mai mare speranță, ca să restabilească tot cum era înainte și s-au înșelat, că trupele române în aceasta nu s-au amestecat”. Dar nu doar aceasta era motivul nemulțumirii, ci mai ales faptul că „cea mai mare parte dintre ei sunt streini și în sufletul lor trăiește încă o grandomanie rusească”. La această constatare, ministrul Arion adăuga că „sunt proprietari ruși și rusificați, care au trimis petiții și delegați la Kiev, cerând ajutor Ucrainei în contra României”.

În încheierea discursului său, Inculeț sugera deputaților români, „pentru ca unirea să fie deplină, să ne cunoaștem mai bine unii pe alții. De aceea trebuie ca domniile voastre mai adeseori să vă duceți în Basarabia și basarabenii mai deseori să vină aici”.

Harta cu schimbările teritoriale în baza Tratatului de la București
Harta cu schimbările teritoriale în baza Tratatului de la București

Semnarea tratatului de pace

În dimineața zilei de 24 aprilie/7 mai 1918, cele cinci delegații s-au prezentat la Palatul Cotroceni în vederea semnării tratatului de pace. Germania erau reprezentată de Richard von Kühlmann, ministrul de Externe, Paul von Koerner, consilier imperial, Iohannes Kriege, director în Ministerul de Interne, generalul Emil Hell, șeful statului-major al grupului de armată Mackensen, comandorul Hans Bene.

Pentru Austro-Ungaria era prezent Stephan Burián

Stephan Burian von Rajecz
Stephan Burian von Rajecz

von Rajecz, care preluase conducerea Ministerului de Externe, în urma demisiei lui Czernin. De origine maghiară, Burián era un om civilizat și dispus spre compromis, dar în același timp era considerat prea apropiat de punctul de vedere și de interesele Ungariei.

Bulgaria era reprezentată de Vasil Radoslavov, președintele Consiliului de Miniștri, Dimitrie Toncev, ministrul de Finanțe, generalul-maior Petru Tantilov, deputatul Ivan Kostov, profesorul universitar Libomir Miletici. Din partea Imperiului Otoman erau prezenți Talaat Pașa, marele vizir (șeful guvernului), Ahmed Nessimi Bei, ministrul de Externe, generalul Ahmed Izzet Pașa, Reșad Hikmet Bei, subsecretar din Ministerul de Externe.

România trimisese pe Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri, Constantin C. Arion, ministrul de Externe, Ion N. Papiniu și Mihail N. Burghele, miniștri.

Gen. Constantin Coandă
Gen. Constantin Coandă

Din partea română mai erau de față generalii Constantin Coandă, Alexandru Lupescu și Ludovic Mircescu ș.a., la fel cum pe lângă celelalte delegații erau persoane cu rolul de consilieri, experți pe diferite probleme.

Oficialii celor cinci state s-au reunit în sala unde se desfășurase Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, când se decisese intrarea României în război. Tratatul de pace – Pacea de la București, cum a fost numită – între cele patru Puteri Centrale și România s-a semnat în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918, la ora 10:58, potrivit comunicatului german, la ora 12:00, potrivit însemnărilor lui Marghiloman.

Textul Tratatului de Pace publicat în Gazeta Bucureștilor
Textul Tratatului de Pace publicat în Gazeta Bucureștilor

Actul avea opt capitole și 30 de articole. În afară de tratatul de pace propriu-zis, au existat mai multe convenții adiționale. Și în tratat, și în convențiile pe diferite probleme au fost atinse numeroase chestiuni politice, diplomatice, militare, teritoriale și economice. Convențiile priveau, spre exemplu, navigația pe Dunăre, până la Fetești, a „staționarilor”, o adeziune de principiu la o alianță vamală, despăgubiri pentru prizonierii de război maltratați, o notă privitoare la „judecarea guvernului Brătianu”, un protocol pentru bisericile și comunitățile românești din Germania, prevedere extinsă și pentru Bulgaria ș.a.m.d.

Semnarea tratatului de pace la București
Semnarea tratatului de pace la București

Chestiuni militare

Starea de pace intra în vigoare imediat ce tratatul era semnat,

Gen. Ludovic Mircescu
Gen. Ludovic Mircescu

după care aveau să fie reluate relațiile diplomatice și consulare. Se prevedea continuarea demobilizării Armatei Române, care începuse practic încă din perioada negocierilor de pace. Toate serviciile, comandamentele și stabilimentele militare erau readuse la starea lor din perioada de pace. Cele care nu figuraseră în ultimul buget de pace dinainte de război erau desființate.

Diviziile românești de la nr. 11 la 15 urmau să fie desființate, conform celor stabilite anterior prin convenția de la Focșani. Armata Română era redusă la nivelul a opt divizii de infanterie și două divizii de cavalerie, însă cu efective de pace reduse. În total era vorba de 20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști. Ceilalți miliari trebuiau demobilizați. Totuși, s-a făcut o excepție de la această dispoziție. Și anume, două divizii de infanterie și două de cavalerie, cu efective de război, aveau să fie menținute în Basarabia. Centralii țineau cont de faptul că le permiseseră românilor să intre în Basarabia și să alipească regiunea. Calculele strategice îi determinau pe Centrali să adopte o atitudine binevoitoare României la est de Prut. În caz de demobilizare, și diviziile din Basarabia aveau să fie aduse la efectivele reduse de pace. Rezerviștii nu puteau fi chemați la exerciții militare până la încheierea păcii generale.

Alexandru Lupescu
Alexandru Lupescu

Materialul de război excedentar al Armatei Române, de la tunuri, mitraliere și arme individuale până la cai, trăsuri și depozitele de muniții, urmau să fie mutate în teritoriul ocupat, sub pază românească, dar sub supravegherea puterilor învingătoare. Trupelor române din Moldova aveau să li se lase muniții în cantități reduse, doar câte 260 de cartușe de fiecare armă individuală, 2.500 de cartușe de mitralieră și 150 de lovituri pentru fiecare tun. Muniția consumată putea fi înlocuită, din depozitele aflate în teritoriul ocupat, doar cu acordul Comandamentului forțelor de ocupație. Diviziile românești aflate în Basarabia își păstrau muniția de război cuvenită.

Trupele românești demobilizate aveau să rămână în Moldova până în momentul în care trupele Puterilor Centrale aveau să părăsească teritoriul ocupat. Soldații și ofițerii de rezervă demobilizați proveniți din teritoriile ocupate se puteau reîntoarce acasă. În privința ofițerilor activi, aceștia trebuiau să capete aprobarea Comandamentului forțelor de ocupație pentru a se reîntoarce în teritoriile din sud.

Un ofițer de stat-major al Puterilor Centralilor, cu o structură de stat-major, avea să fie numit pe lângă Comandamentul Armatei Române din Moldova. În contrapartidă, un ofițer român de stat-major, cu o structură proprie, urma să fie trimis pe lângă Comandamentul de căpetenie al Puterilor Centrale din teritoriul ocupat.

Forțele navale române erau lăsate cu echipajele și armamentul lor integral până la lămurirea stării de lucruri din Basarabia. Ulterior, aceste efective aveau să fie reduse la nivelul obișnuit pe timp de pace. Erau exceptate forțele militare necesare poliției fluviale, precum și cele care urmau să asigure protejarea navigației comerciale în Marea Neagră.

Mijloacele de comunicație din teritoriul ocupat – mai ales căile ferate, poșta și telegraful – urmau să rămână sub administrație militară. Ele se puteau pune la dispoziția autorităților și populației României în baza unor convenții ulterioare.

Între Moldova administrată de guvernul român de la Iași și teritoriul ocupat al Munteniei avea să se mențină o linie clară de demarcație, sub controlul Puterilor Centrale. Nu se putea trece dintr-o parte în alta decât cu permisiunea acestora, după controale riguroase. Reîntoarcerea în teritoriul ocupat era posibilă doar în măsura în care guvernul român avea să asigure întreținerea celor întorși, prin importul alimentelor necesare din Moldova sau Basarabia.

Germania avea să mențină în teritoriul ocupat efectivele a șase divizii, la care se adăugau „formațiunile întrebuințate la exploatarea economică”. Costurile acestei forțe de ocupație, inclusiv rechizițiile, aveau să cadă în sarcina statului român. Potrivit calculelor era vorba de 700.000.000 de lei anual, cu mult peste bugetul României dinainte de război.

Chestiuni teritoriale

Asupra unor părți din teritoriul României emiteau pretenții Bulgaria și Austro-Ungaria. Prin tratatul din 24 aprilie/7 mai 1918, Bulgaria relua Cadrilaterul, pierdut prin pacea de la București, din 1913. De asemenea, vecinul de peste Dunăre avea să primească și o porțiune din sudul Dobrogei, situată între vechea frontieră din 1878 și până la circa 10-15 km de calea ferată Cernavodă-Constanța, practic de la Cochirleni până la Agigea. De asemenea, România ceda Puterilor Centrale teritoriul Dobrogei de la nord de noua frontieră până la Dunăre, pe brațul Sfântul Gheorghe. Centralii urmau să aibă „grijă” ca României să-i fie asigurată o cale comercială la Marea Neagră, pe linia Cernavodă-Constanța. România pierdea astfel în sud-est aproape 20.000 de km2, cu circa 700.000 de locuitori, extrem de diverși din punct de vedere al etniei și religiei.

Granița României cu Austro-Ungaria urma să sufere o „rectificare” în favoarea celei din urmă, în mai multe locuri de-a lungul traseului, începând de la Turnu Severin până la intrarea Prutului în România. „Rectificarea de frontieră” în favoarea Austro-Ungariei a dus la pierderea de către România mai ales a unor zone împădurite, inclusiv vârfurile muntoase Rarău, Ceahlău, Caraiman, Negoiu, Cozia, Parâng etc. Trecătorile din munți erau astfel controlate de Austro-Ungaria. Argumentul invocat era ca în special ultima să se poată astfel apăra ușor contra unei eventuale invazii dinspre sud și est. Teritoriul primit de Austro-Ungaria cuprindea după unele aprecieri aproape 6.000 de km2, cu 60 de sate, însă niciun oraș, în care locuiau peste 100.000 de oameni, în zdrobitoare majoritate etnici români.

Regimul Dunării se schimba, România urmând să încheie cu Puterile Centrale un nou Act de navigație pe fluviu. Centralii dobândeau dreptul pentru vasele lor de război să circule fără restricții pe întregul curs al fluviului. Fosta Comisie Europeană a Dunării își schimba numele în Comisia cu privire la gurile Dunării, din aceasta urmând să facă parte doar statele care erau situate pe Dunăre și cele de pe malul european al Mării Negre. Practic Centralii aveau să controleze fluviul de la izvoare până la mare.

În legătură cu prevederile Tratatului de pace, consilierul imperial german Iohannes Kriege i-a spus la un moment dat lui Alexandru Marghiloman, cu ceva timp înaintea semnării, că românii scăpau „ușor” în acel context. Existase un proiect prin care se urmărea împărțirea României. În mod expres, Rusia ar fi urmat să ia Moldova, iar Austria teritoriile din sud, Muntenia și Oltenia. Jocul cu hărțile era uzual în cancelariile puterilor mai mari sau mai mici, iar învinșii erau la discreția învingătorilor.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG