Așa au botezat ziarele ieșene și bucureștene zilele de 13-14 august 1918, când cei trei deputați basarabeni, rând pe rând, se vor ridica la tribuna Parlamentului român, pentru a răspunde interpelărilor și a expune situația din Basarabia. Întâi Daniel Ciugureanu, așa cum am văzut în articolul precedent, la 13 august a luat cuvântul pentru a da explicație interpelării deputatului Mihail Văgăunescu, dar și unor afirmații făcute (în treacăt) de un alt deputat, N. Lupu Kostaki jr. Premisa de la care pornea fostul Prim-Director al RDM era legată de vizita marilor proprietari basarabeni la Iași și demersurile acestora împotriva modului în care Sfatul Țării preconiza să realizeze reforma agrară. În acest context a devenit cunoscut faptul că marii funciari doreau să se organizeze într-un partid – Partidul Progresist din Basarabia, apoi într-o „Uniune” sau „Sindicat”, idee la care s-a renunțat ulterior.
O completare importantă la discursul lui Daniel Ciugureanu a venit în
aceeași ședință din partea celui de-al doilea ministru basarabean, Ion Inculeț. În cele din urmă, „Zilele Basarabiei” au fost încoronate de discursul rostit, la 14 august 1918, de Ioan Pelivan, noul deputat al Parlamentului român, proaspăt delegat de alegerile parțiale, ținute în ajun la Iași.
Precizarea lui I. Inculeț este deosebit de prețioasă pentru înțelegerea transformărilor identitare care s-au produs în Basarabia în anii 1917-1918, mai ales în raport cu românii din Vechiul Regat. Acesta se întreba ce trebuie de făcut ca norodul basarabean, complet uitat de români și care a trăit o sută și mai bine de ani sub jugul străin, să nu se înstrăineze de mama lui, România? Și tot el răspundea prin prisma propriilor experiențe avute în ajun: „Când au venit trupele române în Basarabia, eu am ieșit înaintea dlui general Broșteanu. Întorcându-mă înapoi, am adunat pe reprezentanții regimentelor noastre naționale și le-am spus cine sunt românii care se apropie de Chișinău. Vă spun că pentru mine a fost o mare surprindere când am văzut cum deodată s-au schimbat sufletele soldaților noștri și cum ei, care trăiau bine cu bolșevicii, tot în noaptea aceea s-au sculat încontra bolșevicilor, prinzându-i pe străzile orașului și luându-le automobilele și alte bogății pe care bolșevicii vroiau le treacă peste Nistru. Iată cum degrabă s-a trezit sentimentul național în soldatul nostru național. Tot așa se poate trezi sufletul tuturor românilor basarabeni.
Eu am vizitat în timpul de pe urmă peste o sută douăzeci de sate și peste tot locul am aflat că dacă îi lămurești țăranului ce este românul și România, îi câștigi inima și sufletul. Dar numai trebuie să ne purtăm bine cu țăranul acesta. Noi trebuie să ne purtăm ca oamenii culți și anume aceasta lipsește. Am spus dlui Prim-Ministru că împotriva celor care nu se poartă bine în Basarabia să fie luate cele mai aspre măsuri. Acuma armata e retrasă de pe la sate, așa că primejdie din partea ei nu va mai fi. Din altă parte, ne-am înțeles ca în Basarabia să nu se mai facă rechiziții, care produceau cele mai mari nemulțumiri.
Într-un alt sat, Leușeni, m-am oprit și am vorbit cu țăranii, întrebându-i cum merge cu românii. Mi-au răspuns că merge bine, că românii sunt de-ai noștri și cu dânșii ne înțelegem bine. I-am întrebat ce nemulțumire au și am aflat următoarele: jandarmii scot în fiecare noapte câte zece țărani pentru gardă. Le-am spus jandarmilor să se poarte ca niște apostoli în Basarabia, de aceea au fost trimiși aici.
Dacă vreți ca Basarabia să fie o floare a neamului nostru, trebuie să nu îndepărtăm sufletul țăranului. Țărani au fost mai toți cei din Sfatul Țării care au votat Unirea..., dar trebuie să ne purtăm cu dânsul cât de bine, cât de moale, cât de blând și trebuie mai ales să nu-l înșelăm în chestiunea agrară. Chestiunea agrară la noi nu e atât o chestie socială, cât o chestiune națională”.
Ziarele de la București și de la Iași precizează că prim-ministrul a dat „un răspuns” la aceste două cuvântări. Era vorba de fapt de o „întrerupere”, de un comentariu făcut după cuvântările miniștrilor basarabeni.
Alexandru Marghiloman ar fi spus: „Dezbaterea aceasta a venit în fața D-voastră din lipsa de experiență parlamentară a tinerilor miniștri basarabeni (afirmația nu corespundea adevărului, ambii erau versați politic, mai ales Inculeț, care fusese membru al Sovietului din Petrograd și președinte al Sfatului Țării – n.a.). Trebuie să se știe că chestiunea basarabeană e foarte blândă. Cuvintele spuse aici sunt răstălmăcite. Nu trebuie să vedem în toți marii proprietari basarabeni răi români. Ei mi-au făcut impresia unor oameni inteligenți și mulți dintre ei știau românește. Că s-au arătat credincioși Țarului Rusiei era firesc; erau supuși ruși. Dar și la noi au fost români care s-au arătat credincioși Rusiei”.
La 14 august 1918, în ședința Camerei Deputaților lua cuvântul Ioan Pelivan, care de fapt era patriarhul mișcării de renaștere națională din Basarabia și cel mai ilustru reprezentant al Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Într-o cuvântare devenită celebră în epocă și îndelung ovaționată de întreg Parlamentul, fără deosebire politică, acesta venea în primul rând să mulțumească Iașului pentru faptul că prin majoritatea voturilor date la 13 august pentru candidatura sa, „a ținut cel mai frumos examen de maturitate națională și de conștiință adevărat românească”.
Pelivan ne dezvăluie subtilitățile ajungerii sale în Parlamentul român, la „gestul frumos din partea câtorva români inimoși și patrioți, care au luat inițiativa candidaturii mele și această candidatură a fost susținută de marea majoritate de voturi a Colegiului al III-lea din Iași”. Apoi printr-un gest de modestie, care l-a caracterizat întotdeauna, a precizat că fiind „basarabean și democrat, cum mă cred, niciodată n-am înțeles să-mi pun candidatura acolo unde norodul, poporul nu ne știe, nu ne cunoaște. Dar am crezut că deputăția în Sfatul Țării Românești nu prezintă niciun avantaj personal, am crezut întotdeauna că deputăția este o datorie, o povară și o răspundere, atât înaintea alegătorilor, cât și înaintea Țării și chiar înaintea întregului neam românesc”.
În cuvântarea sa, Ion Pelivan făcea o retrospectivă a politicii de deznaționalizare a Basarabiei întreprinsă de autoritățile țariste, care „a[u] stârpit graiul nostru românesc; când acest grai, prin care se exprimă sufletul nostru românesc, a fost dat afară din toate așezămintele Țării, din judecătorii, din administrație, din școale și biserici; când se urmăreau chiar și cântecele românești; când cuvântul „moldovean” era sinonim cu „berbec” și „cap de bou” și ajunsese cuvânt de batjocură și ocară; când rușii au întrebuințat toate mijloacele ca să schimbe chiar și numirile de familie, de orașe, de străzi; când în loc de strada Iașului și altele, care ne reaminteau de trecutul nostru românesc, ne-am pomenit cu străzile lui Pușkin, Jukovski, Gogol, Kutuzof și așa mai departe”.
„Odată cu Unirea, preciza Pelivan, au venit la Patria-mamă trei milioane de locuitori, dintre care mai bine de două milioane erau români adevărați, români neaoși, au venit cu această unire și peste 4 jum. milioane hectare de pământ, împreună cu atâtea cetăți cu cele mai strălucite nume, ca Hotinul, Soroca, Tighina și cetatea Albă, unde și azi se simte duhul nevăzut al marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”.
Declarând că nu este membru nici a unui partid sau a unei grupări politice, Pelivan anunța că va căuta să folosească din programele tuturor partidelor ceea ce va ajuta pentru binele românilor. Trei lucruri erau primordiale pentru fruntașul basarabean: realizarea reîntregirii neamului românesc de pretutindeni, democratizarea țării și chestiunea agrară, pe care o vedea realizată în tot spațiul românesc, nu doar în Basarabia. Venind în continuarea precizărilor lui Inculeț și parcă oferind o replică lui Marghiloman, Ion Pelivan declara că „în țara românească se află o clasă care e cea mai numeroasă și care totodată e și cea mai obijduită. Țărănimea românească, ca și la noi, până mai deunăzi, zace în cea mai mare beznă de sărăcie și de întuneric. Țărănimea românească, care niciodată nu a știut ce înseamnă a fi laș, trădător și dezertor, care prin fiii săi, ostașii noștri, a știut totdeauna să apere cu vitejie hotarele țării, această țărănime este izvorul tuturor forțelor noastre sufletești, a puterilor noastre materiale și spirituale, această țărănime trebuie odată și odată îndreptățită”.
Încheierea cuvântării lui Pelivan, deși puțin cunoscută în posteritate, rămâne antologică pentru înțelegerea acestui om politic: „Domnilor deputați, în Rusia am fost revoluționar, am fost în contra monarhiei rusești, dar, domnilor, de când Basarabia s-a făcut una cu patria română, strig în gura mare – să trăiască Regele Ferdinand al României, acest rege democrat”.
