1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Chestiuni politice

Tratatul de pace reglementa și chestiunea cultelor religioase. Se prevedea recunoașterea cultelor romano-catolic, greco-catolic, protestant, musulman și mozaic, toate având aceeași libertate și protecție legală și administrativă precum cultul ortdox. Acestea puteau întemeia parohii sau comunități cultice, instituții de învățământ care aveau statut de școli particulare, neputând fi împiedicate în calea funcționării lor. Se avea în vedere ca elevii să fie obligați să participe la învățământul religios în școlile publice și particulare numai dacă predarea era făcută de profesori din confesiunea lor. Se prevedea ca deosebirea de religie și/sau confesiune să nu afecteze drepturile civile și religioase, cum se întâmplase până atunci în Regatul României, în special cu evreii.

Locuitorii României care nu aveau cetățenie, inclusiv evreii, priviți până atunci ca străini, aveau să fie împământeniți. O lege urma să fie emisă până la ratificarea tratatului de pace, în care avea să se prevadă ca toți locuitorii lipsiți de cetățenie, dar care luaseră parte la război, fie în serviciul militar activ, fie în cel auxiliar, precum și cei născuți și stabiliți în România, cu părinți născuți aici, să fie socotiți cetățeni români „deplin îndreptățiți” și înscriși la tribunale. Cetățenia română era dobândită și de soțiile legitime ale celor incluși în categoriile de mai sus și de copiii minori ai acestor persoane.

Semnatarii conveneau să acorde amnistie civililor din cealaltă parte, care în timpul conflagrației fuseseră internați ori li se fixase domiciliu obligatoriu, celor care încălcaseră legile excepționale vizându-i pe cetățenii statelor inamice. Colaboratorii români ai Centralilor – și dezertorii – erau amnistiați pentru cauzele de ordin politic, inclusiv pentru cele militare cu motivație politică. Aceasta fusese o chestiune rău privită de români, însă acceptată în cele din urmă ca urmare a presiunilor din partea Centralilor, în special a germanilor.

Propaganda care atenta la inviolabilitatea teritorială, ordinea legală, siguranța și ordinea publică urma să nu fie tolerată pe teritoriul vreuneia dintre părțile semnatare. Aceste clauze priveau mai ales relațiile Austro-Ungariei cu România. Asociațiilor și persoanelor aveau să le fie interzise activitățile în sensul celor amintite; trebuiau oprite strângerile de resurse sau acordarea unor subvenții în scop propagandistic, care lezau cealaltă parte; nu erau admise cărțile școlare sau alte materiale didactice care contraveneau celor stipulate; legislația fiecărei părți urma să fie pusă în acord, nu mai târziu de un an, cu prevederile antipropagandă; cererile de acordare a cetățeniei de către cetățenii celeilalte părți urmau să fie respinse, cu excepția cazurilor de „concediere” de către statul de origine.

Jurisdicția în teritoriul ocupat urma să fie preluată de tribunalele românești, cu excepția persoanelor care făceau parte din armata de ocupație, inclusiv în afacerile civile. Acțiunile penale împotriva armatei de ocupație țineau de jurisdicția acesteia.

Chestiuni economice

Potrivit tratatului de pace, părțile semnatare renunțau reciproc la despăgubirea cheltuielilor de război. Problemele economice între cele patru Puteri Centrale și România au fost reglementate prin convenții speciale, parte a tratatului de pace.

Și pagubele de război erau reglementate prin convenții speciale. În fapt, prevederile erau în favoarea Puterilor Centrale. Cetățenii acestora care fuseseră afectați în privința bunurilor și afacerilor lor primeau compensații din partea statului român. Cei care fuseseră internați, cărora le fusese fixat domiciliu obligatoriu erau despăgubiți de către autoritățile române.

Dreptul de rechiziții al armatei de ocupație era prezentat mai degrabă contradictoriu în tratatul de pace. Inițial se prevedea că trupele Centralilor nu aveau să mai aibă dreptul de a face rechiziiții, fie în bani, fie în natură după ratificarea tratatului de pace, însă ulterior erau prezentate excepțiile. Aceastea asigurau dreptul Comandamentului de căpetenie al armatei de ocupație de a face rechiziții de cereale, legume, nutreț, lână, vite și carne din produsele anului 1918, dar și lemne, petrol și derivatele acestuia, conform unui plan, asigurându-se și satisfacerea necesităților interne românești.

Prin convenții speciale, Germania și Austro-Ungaria monopolizau comercializarea produselor agricole, a cerealelor în primul rând. În România avea să se înființeze un oficiu germano-austro-ungar, care în următorii nouă ani urma să preia cerealele, animalele etc., la prețuri mai mici decât cele de pe piață. Cetățenii germani puteau arenda terenuri agricole în România pentru 90 de ani.

Petrolul românesc se dovedise esențial pentru Germania încă dinainte de izbucnirea războiului, iar desfășurarea acestuia nu făcuse decât să-i accentueze importanța. Guvernul de la Berlin a impus, printr-o convenție specială, controlarea extracției și distribuirii petrolului din România, prin concesionarea terenurilor petroliere – care aparțineau statului român – de către societăți comerciale germane, pentru 30 de ani, cu posibilitatea prelungirii până la 90 de ani. Statul român urma să primească anual doar 8% din valoarea țițeiului extras, în primii 30 de ani, în următoarele trei decade nivelul urcând la 9%, iar în ultimii 30 de ani la 10%. Bogată în zăcăminte de sare, România își vedea exploatată și această bogăție în bună măsură în favoarea Centralilor; exportul viza mai ales Bulgaria, deficitară în privința acestei resurse vitale. Lemnul din pădurile românești era controlat, tot printr-o convenție, de germani și austro-ungari.

Industria românească a fost lovită prin măsurile impuse în tratatul de pace, care le continuau pe cele din perioada ocupației (în sudul țării). O cantitate apreciabilă de utilaje a fost preluată de Centrali și dusă în afara granițelor României, îndeosebi în Bulgaria, dar și în Austro-Ungaria.

Sistemul de transport românesc, în mod special cel pe calea ferată și pe Dunăre, era controlat de Germania și Austro-Ungaria. Șantierul naval de la Turnu Severin era preluat de o companie austro-ungară, iar germanii obțineau concesiunea construirii unui șantier naval la Giurgiu. Căile ferate, poșta și telegraful din sudul țării rămâneau sub administrație militară până la retragerea trupelor Centralilor.

România era controlată și din punct de vedere financiar. Țara era obligată să retragă din circulație biletele de bancă emise de regimul de ocupație pentru plata produselor rechiziționate de trupele Centralilor care trecuseră prin România în timpul luptelor sau care staționaseră ori staționau aici, pentru plata funcționarilor aduși în Oltenia și Muntenia. Depozitele Băncii Naționale a României, depuse la Berlin dinainte de război, urmau să fie păstrate acolo drept garanție pentru achitarea datoriei publice față de cetățenii germani în răstimp de cinci ani, iar în caz de întârziere a plății cu o singură rată, acest termen avea să se prelungească la zece ani.

Cheltuielile pentru lucrări publice pe care Puterile Centrale le făcuseră cu mijloace proprii în teritoriul României, dar și întreprinderile industriale înființate în timpul ocupației, urmau să fie achitate de autoritățile române.

Epilog

După semnarea tratatului, Marghiloman i-a telegrafiat regelui Ferdinand, înștiințîndu-l că se obținuseră „unele modificări favorabile țării”. Regele avea să-i răspundă prim-ministrului, mulțumindu-i acestuia și echipei sale, „pentru munca grea și devotată ce ați depus în apărarea drepturilor noastre, în clipe dureroase”. Regele își arăta încrederea în viitorul poporului român, sub conducerea sa.

Mulți – din toate taberele – erau nemulțumită de încheierea tratatului de pace de la București. Unii dintre români au resimțit tratatul ca pe o umilință, în vreme ce alții au văzut pacea ca pe o ieșire dintr-o situație imposibilă. Reacțiile în unele cercuri germane au fost dure la adresa lui Kühlmann. Acestuia i s-a imputat că a fost prea blând cu România, că jocurile le făcuseră austro-ungarii, în plus el fiind acuzat pentru comportament imoral la București. Kühlmann a reacționat, scoțând în evidență avantajele pentru Germania ale păcii cu România. Bulgarii erau nemulțumiți pentru că nu primiseră toată Dobrogea, cum speraseră atât politicienii de la Sofia, cât și opinia publică de dincolo de Dunăre.

După semnarea tratatului păcii separate între România și Puterile Centrale, reprezentanții diplomatici ai Antantei pe lângă guvernul de la Iași au protestat printr-o scrisoare comună contra acestui act. Tratatul era declarat nul și neavenit, contrar principiilor pentru care Antanta declara că luptă. Guvernul Marghiloman a răspuns insistând pe faptul că România fusese „părăsită”, iar pacea era „definitivă” și avea să fie respectată.

Potrivit prevederilor finale, tratatul urma să intre în vigoare în momentul ratificării de către puterile implicate. Bunăoară, Germania l-a ratificat prin cele două camere ale Parlamentului, în Bundesrat la 4 iunie 1918 (pe stil vechi 22 mai) și în Reichstag la 3 iulie 1918 (20 iunie pe stil vechi). Cât privește România, Parlamentul acesteia l-a ratificat la 15/28 iunie 1918 (Camera Deputaților) și 21 iunie/4 iulie 1918 (Senatul). Regele Ferdinand a tergiversat promulgarea tratatului de pace, folosindu-se de o prevedere constituțională, ceea ce, potrivit unei interpretări preponderente în mediile politice ale timpului și în cele istoriografice românești, l-ar fi lipsit de valoare juridică.

Însă tratatul începuse să-și producă efectele din punct de vedere politic, militar, teritorial și economic imediat după semnare. Armata Română a fost demobilizată în mare parte în primăvara-vara anului 1918, teritoriile anexate de vecinii de la nord-vest și sud aveau deja administrație austro-ungară și bulgară, Muntenia, Oltenia și colțul sud-vestic al Moldovei erau administrate și exploatate economic de Centrali, în special de germani.

***

Pentru mai multe informații sau pentru puncte de vedere uneori diferite privind încheierea tratatului de pace dintre România și Puterile Centrale, precum și despre consecințele acestuia pot fi consultate lucrări din genuri diverse. Dintre însemnările oamenilor politici români din perioadă, cele mai importante sunt cele ale lui Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927. Pentru o perspectivă a opoziției liberale pot fi consultate volumele lui Vintilă I. Brătianu, Pacea de robire, Bucureşti, Imprimeria Independenţa, 1919, și Constantin Hălăceanu, Pacea dela Bucureşti şi chestiunea petrolului, București, Imprimeria „Independența”, 1919. Lucrările generale sau speciale mai vechi sau mai noi conțin informații utile: Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [ediția originală – 1921]; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979; R.W. Seton-Watson, O istorie a românilor. Din perioada romană până la desăvârșirea unității naționale, Traducere, introducere și note explicative de Constantin Ardeleanu, Cu un cuvânt înainte de Dennis Deletant, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2009 [ediția originală în limba engleză – 1934]; Dumitru Seserman, Limitări militare impuse României prin pacea de la Bucureşti (24 aprilie/07 mai 1918) şi reluarea acţiunilor armatei române în Bucovina, Basarabia şi Pocuţia, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2012.

Partea întâi a discursului lui Ion Inculeț a generat o dispută acerbă în Parlamentul român, dar discuția privind oportunitatea Unirii Basarabiei cu România la începutul anului 1918, atunci când Alexandru Averescu a preluat puterea de la liberali, nu era o noutate politică a momentului. Inedit era faptul că acest subiect a devenit unul intens dezbătut între taberele adverse în cadrul Parlamentului, ceea ce oferă o posibilitate unică de a înțelege contextul timpului și implicarea actorilor politici de peste Prut în realizarea reîntregirii.

În două ședințe consecutive, din 13 și 14 iunie 1918, Constantin C. Arion, Ministru de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, declara tranșant că lui Averescu „i s-a oferit Basarabia de către Austro-Ungaria, de către Germania. E exact. Dar d-sa n-a vrut s-o primească: „cuib de bolșevism, care nu trebuie să se unească cu trupul sănătos al României”. Așa a răspuns dnul general Averescu”. „Mă adresez dlui general Averescu, continua Arion, ca să-mi răspundă: de ce a recunoscut dreptul Rusia asupra Basarabiei prin intermediul lui Racovski? (aluzie la tratatul Averescu-Racovski din 5 martie 1918 – n.a.). Nu vrem să fim provocați, dar am fost provocați, e o datorie să facem lumină deplină, cine a vrut Basarabia și cine nu a vrut”.

În ședința din 14 iunie, Alexandru Marghiloman continua

atacurile declanșate de Arion asupra opoziției, susținând că „de Basarabia pot vorbi toți în țara românească. Sunt însă două grupări care nu trebuie să se atingă de această taină sfântă. Este partidul liberal și gruparea care urmează pe generalul Averescu”. Primii, considera prim-ministrul României, prin alianță cu rușii și „în hipnoza Transilvaniei”, renunțase la Basarabia, prin urmare „să nu mai vorbească de Basarabia, să se pocăiască”. Cei din urmă, în special generalul Averescu, nu erau îndreptățiți să se amestece în chestiunea Basarabiei, deoarece în discuțiile cu plenipotențiarii Puterilor Centrale ar fi spus: „depărtați de la buzele mele acest caliciu de otravă; Basarabia este cultură de bolșevism, cu care nimeni nu vrea să otrăvească corpul sănătos al României”.

Interpelarea lui Alexandru Averescu din 23 iunie 1918, aduce la rândul său mai multe aspecte necunoscute ale politicii și diplomației sale din perioada guvernării. În privința acordului cu Racovski, recunoștea că a intrat în tratative din motive de ordin extern și din motive de ordin intern, de ordin umanitar. Acordul cu bolșevicii a avut rolul de a asigura spatele rezistenței românești contra Puterilor Centrale, deoarece „ne-am fi pomenit cu un dușman în spate. Am vrut să înlătur acest dușman”. Al doilea motiv era de a salva parlamentarii români aflați la Odesa, cât și familiile lor, care se aflau captivi „pe mâinile unor inconștienți”. Dar chiar și în aceste condiții, generalul Averescu declara că acordul cu Racovski nu prevedea evacuarea Basarabiei, fiindcă acesta acceptase explicit toate condițiile, cu excepția primului punct, „adică admit totul, afară de evacuare”.

În continuare generalul Averescu avea să se refere la chestiunea unirii cu Basarabia la începutul anului 1918, care a fost începută „sub guvernul Brătianu și a fost începută din considerente pur militare”. Acesta recunoștea că a fost împotriva hotărârii de a trimite armatele în Basarabia, considerând că în acele circumstanțe, un amestec militar putea crea mai multe dificultăți, un lucru pe care-l împărtășea și Ionel I. C. Brătianu, care considera că „pasul pe care-l vom face ne va crea dificultăți și la Petrograd, și la Viena, și la Berlin”.

În calitate de prim-ministru, Averescu a avut contact cu mulți basarabeni „și vedeam că chestiunea unirii era pe calea cea bună, totul era numai de a o face în așa condițiuni, ca să nu fie legată de viitoare complicațiuni”. La întrevederea cu Czernin, ministrul austriac de Externe, și cu Kulhmann, omologul său german, lui Averescu i s-a vorbit de cedarea Dobrogei: „puteți să aveți o compensațiune în Basarabia și suntem dispuși să vă ajutăm în acest sens”. Printr-o sinceritate de militar, Averescu recunoștea că „am intrat în Basarabia din considerațiuni curat militare și nu urmărim niciun scop imediat politic”, după care a spus: „De altminteri, Basarabia este astăzi contaminată de bolșevism și alipirea ei la regatul nostru ar constitui o primejdie”. La care plenipotențiarii Puterilor Centrale ar fi răspuns: „N-aveți decât să împușcați unul din zece și restabiliți ordinea”.

Atunci Averescu anunța planul său de reunificare cu Basarabia: „Dorința noastră era să ajutăm consolidarea Republicii Moldovenești, să așteptăm ca imposibilitatea realizării practice a utopiilor bolșeviste să intre în conștiința maselor și atunci se va putea, se va face alipirea prin voința proprie a Republicii la România”.

Generalul mai explica ezitarea sa de a realiza Unirea cu Basarabia prin două argumente de politică externă. În primul rând, „nu voiam să mi se ofere Basarabia ca o compensație pentru pierderea Dobrogei. Voiam ca aceste două chestiuni să rămâie distincte”. În al doilea rând, „Rusia era bolnavă, incontestabil că e bolnavă; dar Rusia n-a pierit și se va însănătoși. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de această stare de paralizie în care se găsește un vecin al nostru. Suntem înconjurați de bulgari, de unguri și de ruși. Nu avem niciun interes, din contra ar fi o politică nechibzuită de a căuta să ne punem rău cu toții”.

În încheierea acestui subiect, cu referință și la reflecțiile lui Dorin Dobrincu privind Pacea de la București, Averescu considera că „a fost prematură unirea Basarabiei cu România înainte de încheierea semnării tratatului de pace; astăzi dacă s-ar fi făcut unirea, ar fi avut o altă valoare”.

Această ezitare a generalului va fi puternic taxată de Arion, care imediat a urcat la tribună, pentru a-l interoga: „d-sa vrea să contribuiască să se formeze un stat nou, o Republică Moldovenească recunoscută de Puteri și când va fi recunoscută de Puteri, atunci să vie se trateze statul cel nou – știu și eu pe ce bază? A unui fel de uniune personală...dar cât timp era să așteptăm, domnule Averescu? Un an, zece? Ne amânați cu Unirea Basarabiei pentru zece ani și mai mult chiar, sunteți român basarabean. Unirea să se facă imediat, nu peste zece ani. Și noi tocmai asta am făcut”.

„Credeți d-voastră că Ucraina aștepta? – se întreba Arion – Ucraina a protestat contra unirii Basarabiei, iar nota ucraineană pretindea și ea că trebuie să așteptăm să existe un stat constituit... Credeți că biata Basarabie, cu un popor de două milioane de moldoveni și un milion de alte naționalități, ar fi putut să reziste unei presiuni dârze a Ucrainei, cu un popor de 45 milioane?”. Diplomații Puterilor Centrale i-au zis generalului Averescu „puteți lua Basarabia ca o compensațiune pentru Dobrogea”, iar acesta a răspuns: „Nu vreau ca o compensație Basarabia”. „Așa am răspuns și noi, declara Arion, dar Basarabia e un drept al nostru și am primit-o pentru că este a noastră, nu în compensațiune pentru Dobrogea, pentru munți. D-voastră n-ați primit compensațiunea, dar n-ați primit nici Basarabia”.

Cea de-a doua parte a discursului lui Ion Inculeț din 26 iunie 1918 era dedicată chestiunii autonomiei Basarabiei. Deputatul constata că „unindu-ne, ne-am cerut autonomia. De ce, domnilor, ne-am cerut autonomia? Nu de aceea că noi eram răi români, dnul Arion considera chiar că noi suntem mai buni români ca dumnealor”. Două motive au determinat, în opinia lui Inculeț, dorința basarabenilor de autonomie, unul de ordin extern, altul de ordin intern. Din punct de vedere internațional, autonomia s-a adoptat pentru a face față presiunilor Ucrainei, care cerea „nici mai mult, nici mai puțin decât să încorporeze Basarabia, ca să-i păstreze autonomia...dar noi suntem convinși că mai bine ne-a păstra autonomia noastră România”. Motivele de ordin intern dezvăluie o complexitate a diferențelor dintre Basarabia și România, pe care Inculeț a dorit să le accentueze, tocmai pentru a justifica autonomia și a o menține: „noi fiind sub jugul rusesc, foarte severe, foarte greu, fiindcă o sută și mai bine de ani am trăit în alte condițiuni, în alte împrejurări, avem multe deosebiri. Și fiind multe osebirile astea, nu putem să ne unificăm deodată. Osebirile astea pot fi șterse încetul cu încetul. Pentru aceasta domniile voastre trebuie să vă apropiați de Basarabia și cred că domniile voastre mai mulți pași aveți să faceți către Basarabia, decât Basarabia către domniile voastre”.

Una din deosebirile cele mai importante era descentralizarea, iar Inculeț prezenta drept exemplu instituția Zemstvei, care după părerea sa trebuia menținută în Basarabia. Altă deosebire era votul universal, direct, secret, egal, cu reprezentarea minorităților, aplicat pentru prima oară în Basarabia la alegerile pentru Constituanta rusească din decembrie 1917. A treia deosebire era chestiunea agrară, care avea în Basarabia un specific aparte față de România, în mod special datorită caracterului de proprietate, dar și din considerentul originilor străine ale proprietarilor, în cea mai mare parte neromâni. Prin urmare, considera Inculeț, țăranul a meritat să-i dăm reforma agrară cea mai largă, reforma se lucrează în Sfatul Țării, iar aceasta „intră în condițiunile Unirii, ca chestiunea agrară să fie lucrată, hotărâtă de Sfatul Țării”.

Ultima parte a discursului lui I. Inculeț se referă la situația actuală din Basarabia, unde constata existența mai multor nemulțumiri, care nu „erau din vina noastră, a basarabenilor, nici a domniilor voastre, românilor de peste Prut, ci a timpurilor grele ce ne sunt date să le trăim”. Nemulțumirile țăranilor erau determinate de rechizițiile militare, dar ele „trebuia să le facem, căci trebuia hrănită armata, trebuiau hrănite orașele. Dar acest lucru trebuie de explicat, iar vinovați de cele mai multe ori sunt cei mici, cei care execută, care se duc la țară și fac rechiziții cu bătăi și silnicii”. La această remarcă cineva din sală a constat: „Ca la noi în țară. Armata e armată”. La care Inculeț a replicat: „Armata există ca să facă război și să nu facă administrație. Așa încât trebuie să străduim ca rechizițiile să se facă în modul cel mai prietenos și omenos cu țăranii”.

Nemulțumirea funcționarilor față de administrația românească Inculeț o explica prin faptul că nu cunosc limba, nu pentru că ar fi contra românilor. „De ați ști cum așteptau ei trupele române la sfârșitul lui decembrie și începutul lui ianuarie, constata deputatul, le așteptau ca pe Dumnezeu... acum unii vor învăța limba și vor rămâne în Basarabia, alții vor trebui să se ducă peste Nistru”.

Mai rămânea pătura proprietarilor, care potrivit lui Inculeț a așteptat armatele române „cu cea mai mare speranță, ca să restabilească tot cum era înainte și s-au înșelat, că trupele române în aceasta nu s-au amestecat”. Dar nu doar aceasta era motivul nemulțumirii, ci mai ales faptul că „cea mai mare parte dintre ei sunt streini și în sufletul lor trăiește încă o grandomanie rusească”. La această constatare, ministrul Arion adăuga că „sunt proprietari ruși și rusificați, care au trimis petiții și delegați la Kiev, cerând ajutor Ucrainei în contra României”.

În încheierea discursului său, Inculeț sugera deputaților români, „pentru ca unirea să fie deplină, să ne cunoaștem mai bine unii pe alții. De aceea trebuie ca domniile voastre mai adeseori să vă duceți în Basarabia și basarabenii mai deseori să vină aici”.