1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Numeroși militari români proveneau din teritoriul ocupat. Ei se retrăseseră în Moldova la sfârșitul anului 1916, în cadrul trupelor combatante, odată cu evacuarea rezervelor, a unor instituții publice sau a unor întreprinderi private. Militarii demobilizați care doreau să treacă în teritoriul ocupat au putut să facă aceasta treptat, inclusiv în lunile de vară ale anului 1918.

În momentul demobilizării și plecării spre casă, militarii erau consultați medical și primeau un bilet de sănătate, dar și bilete de identitate și demobilizare. Biletul de demobilizare trebuia vizat, apoi urma îmbarcarea în cea mai apropiată gară. Cei bolnavi nu puteau pleca și oricum nu puteau trece în teritoriul ocupat. Gândul că urmau să-și revadă familiile, părinții, soțiile, copiii și prietenii, după ani care păruseră interminabili, devenise aproape obsesiv pentru mulți dintre soldații demobilizați în primăvara și vara anului 1918.

Nu au fost demobilizați doar cei care făcuseră parte din structurile combatante ale Armatei Române, ci și cei care fuseseră mobilizați în întreprinderi civile pentru a susține efortul de război și lucrau în fabrici și ateliere, în exploatările miniere și petroliere din județul Bacău, în administrație ș.a.m.d. Începând din martie 1918, cei care proveneau din teritoriul ocupat au primit ordinele de demobilizare și s-au întors la casele lor. Însă nu o puteau face decât dacă aveau permisiunea autorităților germane.

Demobilizații din Muntenia și Oltenia erau constituiți în „convoaie”, având numele județelor de origine, după care porneau spre sud. Spre exemplu, cei aflați la Iași mergeau cu trenul pe linia Vaslui-Tecuci, apoi spre Focșani sau Galați. Soldații erau încă o dată reuniți pe județe de către ofițerii care urmau să meargă cu ei în teritoriul ocupat. Unii demobilizați traversau linia de demarcație pe la Mărășești și ajungeau la Focșani și Buzău, unde erau trecuți prin carantină, tunși, deparazitați și îmbăiați. După câteva zile ei erau trimiși cu trenul spre județele lor sau spre București. Cei care ajungeau la Galați erau urcați pe șlepuri și transportați în amonte. Pe drum – spre exemplu în localitățile de pe malul Dunării – populația își manifesta deseori simpatia față de demobilizații români, inclusiv cu ovații („Ura!”, „Trăiască Armata Română!”), ceea ce îi nemulțumea pe germani. Demobilizații transportați pe Dunăre, odată ajunși la destinație, erau predați autorităților germane, trecuți pentru scurt timp prin carantină, unde erau îmbăiați și primeau hrană pe cheltuiala Ministerului de Război al României. Și ei erau îmbarcați în trenuri și trimiși spre județele lor. Potrivit procedurilor, a doua zi după sosirea la domiciliu, demobilizații trebuiau să se prezinte la komandatura locală germană pentru a primi un bilet de evidență.

Sosirea în teritoriul ocupat

Intrarea în localitățile lor a demobilizaților veniți din Moldova este bine documentată îndeosebi în privința Bucureștiului, ca urmare a publicării după război a câtorva jurnale cu informații consistente și în care a fost surprinsă atmosfera momentului. Însă există date fragmentare și cu privire la ceea ce s-a întâmplat în alte centre urbane din sudul României.

Încă din prima decadă a lunii martie 1918, mulțimi de civili așteptau în gări sosirea trenurilor cu demobilizați, în speranța reîntâlnirii cu cei despre care nu mai știau nimic de multă vreme. Crucea Roșie organizase în Gara de Nord, la București, o cantină, unde demobilizații primeau ceai și hrană rece. Unii soldați demobilizați purtau uniforme românești, alții uniforme rusești, cu căciuli căzăcești și cizme de pâslă. În vreme ce unii demobilizați aveau uniforme în bună stare, chiar noi, alții, îndeosebi soldați, dimpotrivă, aveau haine ponosite, mai degrabă niște zdrențe, iar în picioare cizme găurite. Nu erau puțini demobilizații care își purtau cu mândrie decorațiile românești, rusești și franceze.

În mod frecvent, demobilizații erau întrebați dacă știau ceva despre alți militari care plecaseră pe front în urmă cu mai bine de un an și jumătate. În București, soldații români încercau să meargă pe străzile lăturalnice. Pe Calea Griviței demobilizații erau așteptați de un număr mare de localnici, în pofida patrulelor militare germane. Din motive care țineau de prestigiu, de obiceiurile de promenadă antebelice, ofițerii voiau să ajungă pe Calea Victoriei. Curioși, civilii se adunaseră pe trotuare în șiruri lungi și îi priveau pe demobilizați; numeroase femei se uitau din balcoanele caselor. Trecătorii îi salutau prietenos pe ofițerii români, care răspundeau la fel. În anumite situații demobilizaților le-au fost oferite ori le-au fost aruncate flori în cale, s-au rostit vorbe încurajatoare, s-au auzit ovații. Femeile tinere își puseseră în piept cocarde cu tricolorul românesc.

Moral ridicat, mândrie ostentantivă

Ceea ce observau românii din teritoriul ocupat era moralul în general ridicat al demobilizaților, cu referire la cei care fuseseră pe front și luptaseră în bătăliile din vara anului 1917, în sudul Moldovei. Deși România se recunoscuse înfrântă în război, demobilizații aveau mai degrabă o atitudine de învingători. Erau mândri de armamentul pe care îl avuseseră în 1917-1918, spre deosebire de neîncrederea generală în dotarea din 1916. De asemenea, aveau încredere în comandanții lor. Și povesteau cu mândrie de luptele la care participaseră în anul precedent. Militarii români demobilizați aveau un puternic sentiment că nu fuseseră bătuți, ci doar se încheia o pace necesară. Unii ofițeri susțineau chiar că românii nu fuseseră înfrânți în luptă, că pacea separată era consecința unei trădări, trimitere la ieșirea din război a Rusiei. Mândria – uneori chiar ostentativ afișată – a celor care luptaseră pe front este confirmată și de sursele românești, și de cele germane. Demobilizații întorși din Moldova în teritoriul ocupat, cel puțin în București, au avut un rol important în stimularea mândriei naționale a celor de acasă, îndeosebi în rândurile publicului urban și educat.

Însă atitudinea demobilizaților care au plecat în teritoriul ocupat nu era unitară. Nu toți demobilizații arătau un moral puternic, forță și mândrie. Cei de la părțile sedentare ale unităților sau din serviciile din spatele frontului, ajunși mai târziu la București, au transmis mai degrabă demoralizare în momentul contactului cu populația civilă. Ei devoalau tarele administrației românești, moralul scăzut și jaful din spatele frontului. Experiențele personale sau de grup din timpul războiului erau diverse, deseori antagonice.

Unirea Basarabiei cu România a fost o acțiune politică realizată în doi pași, fapt în general cunoscut, doar că tratat diferențiat. Primul pas a fost Unirea condiționată de la 27 martie/9 aprilie 1918, care este considerată de fapt și unirea propriu-zisă a Basarabiei cu România. Un lucru care nu este întru totul adevărat. Istoria acestei ședințe este cunoscută, au fost publicate memorii, presa timpului a relatat-o pe larg și s-au făcut publice procesele verbale ale Sfatului Țării, care oferă împreună o perspectivă clară asupra evenimentului. Mai puțin clară, dar și mai puțin știută este perioadă ce a urmat după Unirea condiționată, dar mai ales cum s-a făcut cel de-al doilea pas în realizarea unirii, și anume votarea Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, pentru că odată cu acest vot se pierdea autonomia Basarabiei și era dizolvat Sfatul Țării.

Cu regret, istoricii români de pe ambele maluri ale Prutului, din varii motive, au trecut sub tăcere sau au tratat cu superficialitate tema votului din 27 noiembrie 1918. Unii din necunoaștere, alții din indiferență, iar majoritatea dintr-un patriotism mai mult sau mai puțin sincer, tocmai din considerentul că este un subiect sensibil și incomod. Acest fapt este regretabil în sine, pentru că această sarcină și-au asumat-o cei care au avut tot interesul politic și istoric de a contesta dreptul inalienabil al României asupra Basarabiei. Dincolo de agitația și propaganda sovietică, care au dat naștere unui curent istoriografic contestatar al actului Unirii în general și a celui din 27 noiembrie în mod special, această abordare tendențioasă a deciziei de Unire necondiționată mai continuă să genereze aderență în istoriografia rusă și cea „moldovenistă”, ambele cu insinuări asupra multiplelor nereguli existente în legătură cu lichidarea autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării.

Însumând aceste contestări din diferite tabere și epoci, care nu erau neapărat și în totalitate sovietice sau ruse, din contra, unele erau făcute chiar de fruntașii basarabeni ai timpului, vom indica cele mai importante controverse din jurul actului din 27 noiembrie 1918:

1. percepțiile diferențiate asupra momentului de dizolvare a Sfatului Țării, unii considerând că acesta încetase să mai existe încă din mai 1918, iar ședința din 27 noiembrie a fost una formală, alții cred că el și-a dus rolul până la capăt;

2. contestarea faptului că Basarabia a avut în general autonomie după 27 martie 1918, ea fiind mai degrabă la discreția autorităților civile și militare românești, care sfidau reprezentativitatea instituțiilor basarabene;

3. discuțiile din jurul Memorandumului de protest din 20 noiembrie 1918, când mai mulți fruntași basarabeni s-au opus direct încercării de lichidare a condițiilor Unirii din 27 martie;

4. invocarea modului fraudulos și nedemocratic de convocare a Sfatului Țării pentru ședința din 26-27 noiembrie;

5. contestarea reprezentativității acelei ședințe și a deciziei votate, deopotrivă cu polemicile din jurul numărului deputaților participanți și a legalității statutului de deputat pentru mulți dintre cei prezenți la ultima ședință a Sfatului Țării;

6. în cele din urmă, dezbaterile referitoare la natura schimbătoare a contextului intern românesc, legată de Unirea Transilvaniei și Bucovinei, dar și a celui extern, determinată de sfârșitul războiului și apropiatele discuții de la Conferința de Pace.

Aceste polemici se referă nu doar la taberele adverse ideologic și politic, dar chiar la istoricii care se află de aceeași parte a baricadei, cum este cazul scrierilor lui Gheorghe Cojocaru (Sfatul Țării. Itinerar, Chișinău, 1998), care consideră drept legitimă dizolvarea autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării, ele fiind în corespundere cu transformările produse în spațiul românesc și regional, și cele ale lui Ion Țurcanu (Sfatul Țării, Chișinău, 2018), care vede critic și cu numeroase abateri, atât funcționarea autonomiei Basarabiei după 27 martie, cât și felul în care s-a produs abolirea acesteia și a Sfatului Țării, prin votul din 27 noiembrie 1918.

Prin urmare, așezând discuția pe terenul unui drept istoric și etnic incontestabil al României asupra Basarabiei, vom încerca în blocul de articole ce urmează, să aducem mai multă lumină asupra momentului 27 noiembrie 1918, fără pretenția unui studiu exhaustiv, dar cu speranța unei viziuni critice, care să predispună cititorul nostru la reflecție.

Am încercat și în publicațiile anterioare să arătăm dificultățile actului de reîntregire a Basarabiei și României după 27 martie 1918, mai ales relațiile tensionate dintre autoritățile moldovenești, reprezentate de Sfatul Țării și guvernul RDM, pe de o parte, și autoritățile civile și militare române, pe de alta; problema rechizițiilor militare; comportamentul deseori abuziv al armatei și jandarmeriei române; diferența de mentalitate și reminiscențele regimului țarist; discrepanțele și disfuncționalitățile de administrare; complicațiile acțiunii subversive sovietice, dar și multe alte probleme ale relațiilor dintre Chișinău și Iași, care au tensionat situația politică în Basarabia și în România. Prin acest articol încercăm schițarea unei situații din Basarabia cu referință explicită la funcționarea autonomiei și a instituțiilor din provincie, în mod special a Sfatului Țării, dar și la viziunile clasei politice de la Chișinău față de viitorul provinciei în cadrul statului românesc.

Dintr-o pornire de acurateță academică, precizăm că administrația Basarabie se afla într-o dualitate de putere, existând pe de o parte Sfatul Țării (instituție legislativă) și Guvernul (Directoratul General) Republicii Democratice Moldovenești, iar pe de altă parte Guvernul și Parlamentul României, în care, așa cum am văzut au intrat trei deputați basarabeni (doi dintre ei erau și miniștri în guvernul Marghiloman).

Sarcina de armonizare a procesului de reîntregire era realizată de Arthur Văitoianu, Guvernatorul General al Basarabiei, care reprezenta și promova politicile statului român în provincie.

După alegerea guvernului RDM în frunte cu Petre Cazacu, la începutul lunii aprilie și numirea lui Constantin Stere în calitate de președinte al Sfatului Țării, de la 14 aprilie până la 2 mai, deputații au fost în vacanța de Paște. La ordinea zilei în ședința din 2 mai au fost mai multe probleme: cazurile de abuz din partea marilor proprietari și de agresare a țăranilor de către unele posturi de jandarmi; imixtiunea unor autorități militare în treburile administrației locale; deficiențele organizării campaniei de rechiziții militare la prețuri inechitabile; problema reglementării urgente a cursului leu-rublă și eliminare din circulație a banilor rusești, pentru a nu prejudicia capacitatea de cumpărare a populației.

La 11 mai, la propunerea Fracțiunii Țărănești Sfatul Țării a acceptat să ofere proletariatului basarabean organizat o mai largă reprezentativitate în Parlament, oferind acestora suplimentar cinci mandate de deputați, dintre care trei urmau a fi acordate muncitorilor moldoveni.

La 23 mai, Ion Inculeț venea în fața deputaților din Sfatul Țării, unde reitera necesitatea consolidării autonomiei Basarabiei și stabilirea limitelor acestei autonomii. În opinia sa, realizările politice ale provinciei trebuiau menținute sub forma autonomiei regionale pentru ca „România să meargă după noi și nu invers”. În realitate, lucrurile stăteau altfel, ceea ce demonstrează că Inculeț nu fusese consultat în privința acțiunilor întreprinse de clasa politică de la Iași față de Basarabia. La 22 mai 1918, regele Ferdinand I semnase, la cererea lui Alexandru Marghiloman, un decret care anunța „încheierea sesiunii” Sfatului Țării. Acest lucru a fost făcut public de Constantin Stere, reapărut la Chișinău după două luni de absență, la 28 mai, când într-o ședință neprogramată a anunțat deputații basarabeni despre sistarea activității parlamentului. De la această ședință au lipsit deputații Fracțiunii Țărănești, care din câte se pare, au cunoscut din timp decizia și intuiau deznodământul dizolvării.

Următoarea sesiune a Sfatului Țării „ultima înainte de Adunarea Constituantă din România, care cu participarea deputaților și senatorilor din Basarabia se va ocupa de rezolvarea principalelor probleme care-și așteaptă rândul atât în Basarabia, cât și în toată țara”, urma să fie anunțată printr-un nou decret regal.

Discursurile Centenarului: Deputatul Nicolae Alexandri despre necesitatea păstrării autonomiei Basarabiei (octombrie 1918)

Discursurile Centenarului: Deputatul Nicolae Alexandri despre necesitatea păstrării autonomiei Basarabiei (octombrie 1918)

„Noi, cei care ne-am smuls din labele tenace ale rușilor, noi cei care am învățat dintr-o experiență amară, deloc nu putem înțelege psihologia acelor oameni care vor ca vasul rămas întreg să-l dea din nou pe alte mâini, poate încă mai rapace și mai asiatice.

După convingerea mea profundă, psihologia acestor oameni este psihologia sclavilor care au pierdut capacitatea de a trăi o viață liberă.

Dacă nu ne vom apăra dreptul de a fi stăpâni în casa noastră, dacă rânduielile din România care se introduc în grabă în ținutul nostru se vor păstra, vom face un salt îndărăt cu o sută de ani. Vom fi pierduți. Nu vom avea ce face. Atunci nu ne va rămâne decât să așteptăm ca soarta noastră să o decidă alții”.

Confruntarea documentelor de arhivă, a memoriilor, discursurilor publice și a relatărilor presei vremii ne arată evident o situație conflictuală între factorii politici decidenți de la Chișinău, susținuți, așa cum am văzut și în articolele precedente, de cei trei deputați basarabeni din Parlamentul României, care doreau cu orice preț menținerea autonomiei, a Sfatului Țării și a condițiilor Unirii de la 27 martie, și clasa politică românească, care dorea retezarea acestor veleități de autonomie din mai multe motive. Cauza principală erau chiar diferențele de viziuni asupra viitorului stat românesc, pe care politicienii români îl vedeau o construcție național-unitară, iar basarabenii insistau asupra unei forme de autonomii regionale. Acest fapt putea trezi la un moment dat discuții asupra conceptului de federalizare nu doar din partea deputaților opoziției (cum era spre exemplu A.C. Cuza), dar și din partea unor viitoare teritorii românești alipite la noul stat. Problematică era funcționarea acestei autonomii și din perspectiva securității la Nistru și a acțiunilor subversive sovietice, care impunea menținerea unui regim coercitiv, cu puternice accente militare, care displăcea populației basarabene și clasei ei conducătoare. Nu mai puțin dificilă era și problema relațiilor dintre instituțiile de la Iași și cele provinciale, primele fiind considerate prea centralizate și abuzive, iar cele din urmă ineficiente și neorganizate.

Aparent, în perioada de până la 27 noiembrie, a continuat să activeze Prezidiul Sfatului Țării și cele două Comisii - Agrară și Constituțională, care, după numeroase dezbateri, au reușit să elaboreze proiectul legii privind reforma agrară în Basarabia și proiectul unei Constituții locale (un proiect din mai multe puncte de vedere utopic).

În realitate, pragmatic vorbind, închiderea sesiunii Sfatului Țării la 28 mai a însemnat, de fapt, încheierea activității plenare a legislativului basarabean, care va fi convocat într-un mod absolut neordinar, doar pentru două ședințe din 26-27 noiembrie 1918, după care va fi dizolvat definitiv.