Vladimir Tismăneanu

Amintirea comunismului ne va bântui multă vreme, indiferent de felul în care l-am trăit. A fost un sistem aberant, care a creat însă reguli și norme ce păreau eterne. Era absurd, însă, prin contorsiuni logice, ne străduiam să-l vedem ca rațional.

Am citit cartea Celei Varlam, Să nu-mi luați temnița, la câteva zile după ce am devorat romanul lui Ismail Kadare, Succesorul (apărut la Polirom în același volum cu un alt roman al scriitorului albanez, Fiica lui Agamemnon). Kadare și Cela Varlam se ocupă de aceeași lume: înalta nomenclatură comunistă în regimuri staliniste autarhice, dominate de personalitatea monstruoasă a Conducătorului. Tranzitologia contemporană le numește totalitarisme de tip sultanist. Voi reveni poate la Succesorul într-un articol viitor.

Cela Varlam este pseudonimul literar al Luminiței Pană, fiica lui Gheorghe Pană, cândva membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), al Prezidiului Permanent, fost secretar al CC, președinte al sindicatelor, ministru al Muncii, primar al Capitalei și câte alte înalte demnități. Avem de-a face aici cu un roman de o veritabilă sensibilitate istorică și psihologică, născut din dorința de a înțelege și de a mărturisi. Trama epică se derulează pe baza unei reluări de relație (prietenie, iubire): ne aflăm la un deceniu și mai bine după prăbușirea dictaturii.

Povestitoarea (în carte se numește Lukiana) intră în corespondență cu Boris Blum, fost coleg de școală (la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți), de care fusese legată cândva printr-o neconsumată dragoste. Boris este acum chirurg în Israel, de unde îi scrie Lukianei epistole ce reiau, peste ani, propria sa experiență de emigrant. Lukiana, căsătorită și cu copii, este, evident, alter egoul Luminiței Pană. Își amintește de Congresul al X-lea, când, peste noapte, spre stupoarea generală, tatăl ei a fost propulsat în structura de vârf a sistemului, devenind unul dintre cei șapte (sau nouă, depinde de an) membri ai Prezidiului Permanent. Între timp, fostul adjunct de șef de secție la Propagandă, membru al grupului aparatului de partid (Verdeț, Patilineț, Berghianu, Mizil, etc.), fusese prim-secretar județean la Brașov.

Lukiana a crescut în Cartierul de Nord, într-o casă de pe Bulevardul Aviatorilor (până în 1962, Bulevardul Generalissim I. V. Stalin). A mers la grădinița CC-ului. Pe lângă certa ei valoare literară, ceea ce reușește Cela Varlam să ne dea în acest roman de o autentică și necesară sinceritate este prima carte de introspecție a unui vlăstar al înaltei aristocrații roșii din România. Trăiește cu durere propria ambiguitate existențială: o mamă evreică, pentru care evreitatea devine un subiect aproape tabu, întrucât este înainte de toate o devotată a ideologiei partidului (în tinerețe, soția lui Pană a fost secretara lui Leonte Răutu).

Un moment greu de uitat este cel în care mama încearcă să-și consoleze fiica oferindu-i dulceață de cireșe amare (am trăit proustian amintirea bunicii mele materne, care excela în a face această minunăție). Mama Lukianei (și a autoarei) moare de cancer la o vârstă relativ tânără. Bunicii pe linie maternă sunt o familie de modești evrei moldoveni, deveniți parte a unei lumi pe care o înțeleg prea puțin. Tatăl este activistul de origine rurală, creștin ortodox transfigurat în ideolog ateu. Scenele despre înaltul demnitar cioplind toiege de lemn, bucurându-se copilărește de natură, fericit că ajunge în URSS, ca și decrepitudinea finală, de după detenția la Jilava și procesul CPEx, sunt memorabile.

Aș menționa aici două momente remarcabile: tentativa de a vinde un album de timbre primit cadou de Pagu (Pană) din partea președintelui Republicii Togo și vizitarea ororii monumentale numită Casa Poporului. Lipsa de valoare a timbrelor splendid colorate este o metaforă a inanității puterii dictatoriale. Lukiana își amintește acea „sală mare pe care toți cetățenii țării o știau mai bine decât își știau propriile apartamente și în care oameni tineri și maturi se supuneau unui exercițiu dement, ridicându-se și așezându-se de sute de ori între crize prelungite de aplauze și scandări delirante”. În fine, plimbându-se pe lângă „palatul nebuniei”, ea pricepe că piramida menită să-l eternizeze pe „Celmare” (așa apare pomenit Ceaușescu în carte, iar Elena drept „Ceamare”) era de fapt „marele mormânt al comunismului european”.

Legătura cu Boris a fost oprită de mama Lukianei, ca urmare a unei porunci venită din partea supremei autorități. Nu conta pentru Ceaușescu faptul că era ea însăși evreică (cum era și propria sa cumnată, Adela, soția lui Gheorghe Petrescu, fratele Elenei). Intervenea în relația dintre doi adolescenți ideologia autohtonismului rasist al ceaușismului. Cu ani în urmă, familia Ceaușescu se opusese (fără succes) căsătoriei lui Valentin cu fiica lui Petre Borilă, probabil din rațiuni asemănătoare (chestiunea era notorie în cercurile ilegaliste și nomenclaturiste). Argumentul era îndatorat lui Stalin: „obiectiv” vorbind, toți evreii sunt sioniști, deci Boris va emigra în Israel. Încărcată de o melancolie lipsită de autocompătimire, cartea Celei Varlam ne oferă o fascinantă incursiune în ceea ce a fost Olimpul comunist din România, cu ale sale nevroze, superstiții, privilegii, himere și infinite intrigi.

Regretatul istoric Robert Conquest (1917–2015), unul dintre sovietologii de vârf ai lumii, a primit în 2005 medalia prezidențială pentru libertate, cea mai înaltă distincție civilă americană. Era astfel onorat, alături de alte personalități marcante ale lumii contemporane, un cărturar care nu a ezitat vreodată să rostească, în chip demn și competent, adevărul despre sistemul totalitar comunist într-o vreme când stânga colaboraționistă domina piața intelectual-occidentală.

Am citit cartea lui Conquest despre Marea Teroare stalinistă (apărută în 1968) după terminarea Facultății de Filosofie, secția de sociologie, în 1974. Mi-o dăruise Mona Țepeneag, împreună cu alte cărți pe teme marxologic-kremlinologice aduse în țară de soțul ei, Dumitru Țepeneag (acesta rămăsese la Paris, unde edita revista Cahiers de l’Est). Am fost cutremurat de ceea ce pentru mine era demonstrația fundamentală a naturii criminale a sistemului comunist. Cu minuție, dar și cu o nesfârșită empatie pentru victimele lui Stalin, Conquest a reconstituit în acea capodoperă universul terorii permanente, al proceselor-spectacol și al Gulagului. Îmi amintesc despre discuțiile purtate pe atunci pe tema acestei cărți cu prieteni interesați ca și mine să priceapă „de ce”-ul lumii aberante în care ne era sortit să trăim. Îmi aduc aminte că într-o asemenea discuție spuneam că, dacă Hegel ar fi trăit în vremurile noastre, ar fi folosit cartea lui Conquest pentru a scrie un nou capitol despre viclenia non-rațiunii, în a sa Filosofie a istoriei.

Volumul lui Conquest a devenit un document esențial privind natura—intrinsec și incurabil inumană—a stalinismului. În alte cărți, Conquest a luminat legăturile profunde dintre stalinism și cultura politică a bolșevismului originar. Ceea ce a fost notabil în cazul acestui poet și istoric britanic, devenit unul dintre influenții intelectuali publici americani, a fost curajul de a respinge tentativele justificatoare ale diverșilor „tovarăși de drum” și istorici revizioniști pentru care stalinismul a fost o deviație de la un model leninist presupus democratic.

Să amintesc aici și alte cărți de Conquest. În primul rând, mă gândesc la Harvest of Sorrow (Recolta durerii), apărută în 1986, o radiografie a colectivizării forțate în URSS și a terorii-foamete organizată în chip diabolic de Stalin și clica lui de gangsteri fanatizați. În acea carte, Conquest a demonstrat că numărul victimelor „deschiaburirii”, ale colectivizării și ale masacrului prin înfometare îl depășea pe acela al morților din Primul Război Mondial.

O mare parte a operei lui Conquest a apărut înaintea spectaculoaselor dezvăluiri din perioada Gorbaciov. A fost meritul acestui consecvent apărător al adevărului de a fi menținut viu interesul pentru ceea ce aparatele de propagandă comuniste făceau tot posibilul să mistifice și să nege. Una dintre cărțile sale, o colecție de eseuri scrise de-a lungul deceniilor șase și șapte ale secolului trecut, se intitulează Tirani și mașini de scris. Comunicate din lupta pentru adevăr (1989). Primul eseu este închinat lui Arthur Koestler, după care urmează studii despre Saharov, Soljenițîn, Orwell, Vasili Grossman, Imre Nagy, Milovan Djilas, precum și textele polemice la adresa pseudoistoricilor revizioniști.

Una dintre cărțile mai târzii ale lui Conquest, Reflecții despre un secol devastat, propunea o pătrunzătoare analiză a ceea ce a însemnat totalitarismul ca transpunere în practică a preceptelor unei religii politice apocaliptice. Scria Conquest: „Totalitarismul poate fi privit ca o formă extremă de subiectivism ideologic, în care mașinăria statului este, mai presus de orice, un mijloc de a impune Ideile conducătorului ori ale grupului conducător asupra unei societăți recalcitrante sau refractare”.

Robert Conquest a scris studii devenite clasice despre lagărele staliniste ale morții, despre „afacerea Pasternak”, despre Stalin și misterul asasinării lui Kirov în 1934. Ca membru al grupului select de cercetători de la Hoover Institution (Universitatea Stanford), el a continuat să fie prezent pe parcursul vieții în marile dezbateri istorice și politice contemporane. Scrisă cu devotament pentru valorile libertății, opera lui Conquest ne ajută să pricepem originile, dinamica și efectele dezastruoase ale ceea ce el a numit „frenezia ideologică a secolului al XX-lea”.