Vladimir Tismăneanu

Revizionismul neomarxist a fost unul dintre principalii agenți corozivi ai ideologiei oficiale în Europa Centrală comunizată. Mă gândesc la Leszek Kołakowski, Krzysztof Pomian, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, János Kis, Karel Kosík, dar și la grupul „Praxis” din Iugoslavia titoistă. Însuși György Konrád a plecat inițial din acea direcție.

Avem, în sfârșit, publicată în românește, la Curtea Veche, trilogia lui Kołakowski despre marile curente ale marxismului. Când am plecat din România, eram încă neomarxist, sedus de ideile dialecticii negativității formulate de Școala de la Frankfurt. Primul meu articol în engleză a apărut în 1983 sub titlul „Critical Marxism and Eastern Europe” în revista Praxis International. M-am apropiat ulterior de ideile liberalismului civic, mă definesc astăzi ca gânditor liberal, dar păstrez în zestrea mea culturală multe dintre ideile stângii critic-marxiste.

Se uită adeseori că unele dintre cele mai pătrunzătoare și devastatoare analize ale sistemelor comuniste au venit de la gânditorii stângii democratice (Boris Souvarine, George Orwell, Milovan Djilas, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Miklós Haraszti, G.M. Tamás, Karel Kosík, Lev Kopelev și o mare parte a literaturii samizdat). Nu mai insist asupra faptului că printre cei dintâi care au demascat crimele și impostura bolșevismului au fost menșevicii și anarhiștii. De altfel, ei s-au numărat și printre primele victime a ceea ce s-a numit „utopia la putere”.

Gândirea marxistă și post-marxistă este nu o dată tratată condescendent ironic, fără a se ține cont de fenomenologia adeziunii, a deșteptării și a apostaziei. Aștept cu nerăbdare publicarea în românește a memoriilor lui Arthur Koestler. A apărut totuși la Humanitas Zeul care a dat greș, care cuprinde scrierile despre deziluzie ale unor Stephen Spender, Koestler, André Gide, Richard Wright și Ignazio Silone.

Dreapta radicală nu a generat fenomene de erezie comparabile în vreun fel cu ceea ce s-a întâmplat în spațiul marxismului critic. A desființa, prin decret de degradare axiologică, întreaga tradiție a stângii democratice este o eroare născută din necunoaștere. Marxismul a fost o teleologie totalizantă, un determinism soteriologic care a capotat în multe privințe. Derrida, Žižek, Badiou sau Balibar nu se înșală însă atunci când găsesc teme de reflecție în ideile lui Marx, mai cu seamă cele legate de alienarea birocratic-etatistă.

După mine, intelectualii trebuie să fie conștienți de dreptul lor de a propune modele mentale și etice în vremuri atât de descumpănitoare (Hannah Arendt ar fi spus „întunecate”) precum cele pe care le trăim. Nu cred însă că stânga democratică se poate limita la un proiect ideologic unidimensional (cum nu o poate face nici dreapta democratică). Timpul „ideologiilor monolitice” (al marilor narațiuni de tip hegelian) a trecut, cel puțin în plan secular. Ne întâlnim cu primejdia noilor fundamentalisme, care preiau din vechile mituri nu conținutul, ci tehnicile de mobilizare și fanatizare.

Asemeni lui Kołakowski, mă simt atras mai degrabă de un eclectism prudent, nu însă timid. Când sunt întrebat la ce formulă ideologică ader, declar, în consens cu marele filosof polonez, că sunt un liberal conservator socialist anticomunist. Îmi propun să continuăm discuția pe această temă a necesității depășirii formulelor intelectuale încremenite în polarizări sclerozate. Sunt de acord, astfel, cu Andrei Pleșu, care a vorbit adeseori despre riscurile căderii în „capcana ideologiilor”. Václav Havel, încă din anii disidenței, a arătat că ideologiile sunt în ultimă instanță forme de schilodire a libertății spiritului. Probabil că nu putem trăi complet fără ele, însă rolul intelectualilor este să le demistifice, să le critice mereu și fără inutile rețineri.

În cazul concret al României de azi, intelectualii critici sunt tocmai cei care pot spune „nu” diverselor conformisme și oportunisme care subminează capitalul de încredere al societății. Nu este vorba de a pactiza cu puterea, ci pur și simplu despre vocația etică a gânditorilor democrați. Când ne întâlnim cu viraje aiuritoare către formule mentale și politice ce nu pot decât corupe spațiul public (cinism oligarhic, refuzul decomunizării reale, idealizarea trecutului totalitar), tăcerea intelectualilor indică un deficit de onoare și demnitate.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Se scrie mult despre potentații regimului, însă nu se analizează încă suficient rolul diverselor soții, fiice, „tovarășe” aparținând acelei caste pe care ziarista franceză Dominique Desanti (1914–2011) a numit-o „înalta aristocrație comunistă”. Dezvolt aici câteva idei ce mi se par revelatoare pentru a sesiza atmosfera din universul atât de opac al vieții de familie de la vârful piramidei.

În perioada de după luarea puterii de către PCR/PMR, comportamentul dominant îl imită, până la copiere totală, pe cel sovietic. Uneori, soțiile liderilor erau active în politică, însă se menținea o discreție absolută privind viața personală a atotputernicilor regimului. Despre Constanța Crăciun, de pildă, se știa că era membră a CC și șefa culturii pe linia guvernului, dar foarte puțini erau la curent cu faptul că era căsătorită cu Ion Vincze, unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. În cazul lui Gheorghiu-Dej, nu era vorba de o austeritate personală (chiar dimpotrivă), ci de construcția unei imagini de devotament total pentru cauza poporului.

Dictatorul apărea ca lipsit de viață privată, dedicat trup și suflet construcției socialismului. În același timp însă, se organizau (de către Gospodăria de Partid condusă de Simion Babenco), ospețe fără sfârșit, la București (în propria vilă și la Ștrandul CC), la Snagov, Timișul de Jos, Predeal, Eforia-Nord, etc.

După divorțul din anii ’30 (cerut de soția lui în urma procesului ceferiștilor), Dej nu s-a recăsătorit. A avut, după 1944, câteva legături relativ bine documentate. Inițial, „partidul” a vrut să-l combine cu Maria Sârbu (specialistă în geografia URSS), sora „eroinei” Elena Pavel și cumnata lui Foriș. Dej a respins această intruziune în viața sa personală. A fost extrem de atașat de fiica lui cea mare, Lica. Aceasta a fost căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Bodnăraș, ministrul comerțului exterior în anii ’50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe și Mândra).

S-a vorbit totodată în epocă și despre legăturile lui Dej cu Elvira Godeanu și cu Dina Cocea. Fără urmă de vocație artistică, orgolioasă și impulsivă, Lica a folosit slăbiciunea tatălui ei și obediența funcționarilor ideologici pentru a face carieră în cinematografia românească. Al doilea soț a fost Gheorghe Rădoi, fost director la uzinele „Steagul Roșu” din Brașov, ministru și vicepremier sub Dej. După 1965, Ceaușescu i-a eliminat complet din viața publică românească.

Trebuie amintită aici Ana Pauker, ea însăși demnitară de vârf: membră a Biroului Politic și a Secretariatului, ministru de externe și vicepremier până la mazilirea din 1952. A fost, de fapt, numărul doi în partid și în guvern (un scurt timp, chiar numărul unu neoficial). Avusese două legături faimoase: căsătoria cu Marcel Pauker (executat în URSS) și relația cu Eugen Fried (un militant slovac mort în Belgia în anii războiului). Dincolo de retorica egalitaristă, clanul Pauker, ca și cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.

Apropo de epurări, merită știut că, după căderea așa-zișilor deviatori de dreapta, Elisabeta, nevasta lui Luca, fostă funcționară la Spitalul Brigăzilor Internaționale din Spania și, după 1948, pseudoscriitoare, a fost arestată și ținută câțiva ani în regim de detenție solitară. În cazul Liubei Chișinevschi (o perioadă, numărul doi al sindicatelor), se pare că Dej i-a promis rămânerea în politică cu condiția divorțului de „tovarășul Ioșka”, căzut în dizgrație în anul 1957. De altfel, Iosif adoptase numele ei de familie în 1945.

În anturajul liderilor partidului contau mult nevestele. În primii ani, era vorba de ilegaliste pentru care devotamentul „revoluționar” se situa deasupra oricărei pasiuni personale. Chivu Stoica, cunoscut prin stupiditate, era căsătorit cu Ecaterina Micu-Chivu, născută Klein, o activistă cinică și abilă. Soția lui Moghioroș, Stela (născută Radosovetkaia), era o persoană glacială, o propagandistă fanatică. S-ar mai putea vorbi despre Sanda Rangheț, Ecaterina Borilă, Florica Bodnăraș, Martha Cziko-Drăghici, Melita Apostol. Elena Maurer, provenită dintr-o cu totul altă zonă socială, nu a fost niciodată acceptată în cercul intim al ilegalistelor.

Soții erau văzuți ca un fel de semizei: Stela i se adresa soțului spunându-i „tovarășe Moghioroș”. Ca și Krupskaia (nevasta lui Lenin), ele erau „tovarășe de luptă și de viață”. Confidențele și intrigile se făceau prin aluzii vagi, în șoaptă. Linia oficială nu era comentată decât în termeni ditirambici. Ilegalistă periferică, afișând modestia și cultivând relațiile cu veteranele partidului, Elena Ceaușescu a reușit să le obțină încrederea. Le-a răsplătit ulterior cu înalte decorații.

După 1965, a devenit ea însăși principala colaboratoare și complice a secretarului general. În anii ’80, „Cabinetul doi” s-a transformat în egalul „Cabinetului unu”. Adoptând modelul conducerii bicefale, cu delfinul Nicu în plină ascensiune, dictatura comunistă intrase în faza ei grotesc-dinastică.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.