Vladimir Tismăneanu

Arthur Schlesinger Jr., unul din cei mai influenți istorici americani ai secolului XX, a încetat din viață pe 28 februarie 2007, la vârsta de 89 de ani. Contribuțiile sale sunt comparabile cu cele ale lui Richard Hofstadter (1916–1970) și C. Vann Woodward (1908–1999), autori ai unor lucrări clasice care și-au lăsat definitiv amprenta nu doar asupra istoriografiei americane, ci și asupra sferei publice din această țară.

Schlesinger a refuzat programatic postura pur academică și s-a pronunțat fără timiditate în privința treburilor ardente ale Cetății. A fost, într-adevăr, ceea ce se cheamă un intelectual public. Angajamentul său a fost unul deopotrivă intelectual și moral, opus oricărei forme de totalitarism ori de radicalism politic.

Schlesinger Jr. a fost autorul unor monumentale lucrări despre președinția americană, inclusiv biografii ale lui Andrew Jackson și Franklin D. Roosevelt (se spune că scria 5.000 de cuvinte zilnic!). A fost apropiat de președintele John Fitzgerald Kennedy, pentru care a lucrat la Casa Albă. Cartea sa, A Thousand Days, despre administrația Kennedy, a obținut în 1966 Premiul Pulitzer și Premiul Național al Cărții. A fost, de asemenea, apropiat de Robert Kennedy, a cărui biografie a scris-o prezentându-l pe acesta drept „cel mai mare creator om politic al timpurilor sale”.

Din opera lui Schlesinger trebuie neapărat menționată lucrarea The Vital Center, apărută în plin Război Rece. Nu întâmplător, ziaristul Peter Beinart, în monografia sa despre tradiția liberalismului anticomunist, The Good Fight, o așază între cele mai convingătoare pledoarii pentru reconstrucția consensului democratic în viața politică și spirituală americană, și o propune ca model pentru un necesar demers similar în zilele noastre.

Cartea lui Schlesinger, al cărei embrion a apărut inițial în 1948, ca eseu în New York Times Magazine, trasa liniamentele unei abordări lucide a condiției politice democratice în ceea ce s-a numit „era anxietății”: „Fundamentele civilizației noastre, ale certitudinii noastre, sunt în plină dezintegrare, iar instituții și idei familiare dispar pe măsură ce ne apropiem de ele, asemeni umbrelor în amurg”. În autobiografia sa elocvent intitulată A Life in the Twentieth Century, Schlesinger mărturisea că finalitatea cât se poate de actuală a acestei decisive lucrări de gândire politică era tocmai forjarea unei alianțe între liberalii și conservatorii care „cred profund în libertățile civile, în procesele constituționale și în determinarea democratică a strategiilor politice și economice”.

Opera lui Schlesinger a reprezentat o chemare la o luptă permanentă împotriva obscurantismului și autoritarismului, prefigurând mișcările pentru drepturile civile ale viitoarelor decenii și exprimând năzuința națională spre un nou tip de politică, debarasat de extremismul totalizant.

Insist asupra lucrării The Vital Center tocmai pentru că reprezintă un document crucial al literaturii liberalismului anticomunist. Este vorba de o direcție prea puțin cunoscută la noi, mai ales de către cei care se grăbesc să dea verdicte definitive privind conceptualizarea și metodologia analizei comunismului. Nu doresc să polemizez cu ei, ci doar le reamintesc (irepresibil reflex pedagogic)—ignorantia non est argumentum.

Fără îndoială, Centrul Vital a intrat în acel curriculum obligatoriu al gândirii antitotalitare, alături de 1984, Originile totalitarismului de Hannah Arendt, Gândirea captivă de Miłosz ori Democrație și totalitarism de Raymond Aron. Ideea însăși de „centru vital” a fost îmbrățișată de politicienii Partidului Democrat de-a lungul ultimelor decenii, de la Adlai Stevenson și până la Bill Clinton. Merită amintit faptul că tocmai pentru că a susținut sinteza dintre idealismul și realismul politic, Schlesinger nu s-a ferit de implicare în acțiuni concrete.

El a fost fondatorul mișcării „Americanii pentru Acțiune Democratică” și a luat atitudine, când a fost nevoie, împotriva manifestărilor a ceea ce prietenul său Hofstadter a definit drept „stilul paranoic în politica americană”. Atunci când a fost să rostească adevărul în fața Puterii, Schlesinger a făcut-o, chiar dacă nu s-a manifestat întotdeauna public: a criticat, din interiorul Administrației, invazia Cubei, iar mai târziu a fost printre primii care și-au exprimat îndoiala față de șansele de succes ale intervenției din Vietnam.

Au existat voci care i-au reproșat lui Schlesinger proximitatea excesivă față de subiecții scrierilor sale, unii numindu-l chiar „istoricul de curte” al familiei Kennedy. În fapt, a fost vorba despre un intelectual care a înțeles că, într-o vreme a atâtor riscuri și fracturi istorice, rolul său este să-l consilieze pe Prinț, cu alte cuvinte, să-l facă să înțeleagă semnificația uriașă a asumării a ceea ce Max Weber a numit „etica responsabilității”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Între cei implicați în afacerea de la Filosofie, în stigmatizarea și pedepsirea „exemplară” a colegilor învinuiți de discuții presupus dușmănoase, ba chiar și de o tentativă de lovitură de stat, s-a numărat colegul lor de facultate, Iosif Boda.

Acesta a fost între cei mai zeloși demascatori la acea serie de terifiante ședințe din toamna anului 1965 (repet, la câteva luni după Congresul al IX-lea, deci în plin așa-zis „dezgheț” ceaușist). Luând cuvântul, Boda a declarat că regreta faptul că i-a permis lui Stelian Văsar (acuzat că-l antipatizează pe Ceaușescu) să se întoarcă întreg de la Costinești, unde împărțiseră camera în tabăra studențească de vară.

Studenții exmatriculați în urma denunțurilor obținute de Securitate au fost insultați și maltratați pe scările rectoratului Universității din București de securiști în civil și, lucru și mai odios, dacă se poate, de „colegii indignați”. Atunci să fi învățat Iosif Boda metodele practicate ulterior de mineri și de securiștii deghizați în „oameni ai muncii” în timpul mineriadei din iunie 1990? Să nu uităm, în acea perioadă, Iosif Boda era unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Ion Iliescu.

La sinistrele demascări din 1965, Boda l-a acuzat pe Văsar că a fost liderul unui grup extremist format din indivizi care foloseau salutul hitlerist (la spălătorul din cămin!). Pentru Boda, era inacceptabil faptul că Văsar ar fi spus că „românii sunt un popor de turmă”. În plină campanie de etnicizare a partidului, pentru Boda, afirmațiile lui Văsar erau cu atât mai grave, cu cât acesta era bănuit a fi evreu.

Ceea ce îi deranja pe politruci era independența sa mentală. Într-un articol apărut în România liberă din 17 ianuarie 2006, sub semnătura lui Virgil Burla, se cita din „Jurnalul” lui Tudor Bugnariu, profesorul de materialism istoric care îndrăznise să mențină relații normale cu studenții acuzați de „fascism”.

Iată ce nota Tudor Bugnariu despre Văsar, pe atunci student în anul III: „...student foarte bun la carte, are toate examenele luate cu 10, este acuzat că a propus o manifestație în fața Ambasadei URSS și una în fața celei americane. A răspândit zvonuri false, a adus injurii conducătorilor de partid și de stat. A declarat că în țara noastră nu există libertăți. A afirmat că unii membri ai organizației de bază sunt staliniști și că marxismul este depășit”.

Între cei vizați de atacurile național-securismului în plină ascensiune erau mai mulți profesori apropiați de T. Bugnariu. Între aceștia, Iosif Cernea, autorul unei cărți despre tânărul Marx, originală pentru condițiile epocii, dar și fostul ultradogmatic Henri Uschersohn, care ținea cursul de materialism dialectic. Era vorba de un incipient conflict ideologic, perceput ca o șansă de unii dintre „tinerii lupi” de a lua locul vechilor staliniști care flirtau cu un fel de „umanism marxist”.

Partidul nu avea nevoie de niciun fel de dezbateri serioase despre marxism. Tezele secretarului general erau arhisuficiente. Din cercul lui Bugnariu făceau parte, între alții, Radu Florian și Ileana Ioanid.

Ședințele de demascare au fost cumplite. Scria Tudor Bugnariu: „...eram profund impresionat de modul în care s-a desfășurat ședința și pregătirea ei, care amintea de practicile anilor 1952–1954, 1958–1959, și știam că, în ce mă privește, ședința precedentă era numai începutul, căci nu-mi făceam iluzii că unii «tovarăși» nu se vor folosi de această împrejurare cu studenții ca să mă implice într-un fel sau altul în problema studenților sancționați”.

Ședințele au fost conduse de reprezentanții Comitetului Municipal de Partid București. În biroul rectorului Mihoc se aflau activiștii de la Capitală: Traian Dudaș, Marin Rădoi, Cornel Pacoste, Mihai Dulea, precum și inginerul Caragheorghe, responsabil pentru predarea științelor sociale.

Au fost chemați și studenții împricinați. Scria Octavian Nicolae: „S-a incriminat o lucrare de biologie, redactată de Traian Văsar, lucrare elaborată sub conducerea prof. Octavian Munteanu și premiată la concursul național al cercurilor studențești de la Sinaia. (...) Au luat cuvântul diverși oameni care nu se cunoșteau, de ex. acad. Vasile Maciu, istoric, care a vorbit de realizările poporului nostru, de exemplu combinatul siderurgic de la Hunedoara, deși n-am înțeles ce legătură avea asta cu noi. Deosebit de violenți au fost colegii noștri Colev, viitor activist al comitetului județean Brașov, și Iosif Boda. Acesta din urmă a declarat că, dacă ar fi știut că Traian Văsar era un asemenea dușman de clasă, l-ar fi sugrumat cu mâinile lui...”

Au mai luat cuvântul colegi și profesori. Unii, din păcate prea puțini, și-au mărturisit ulterior regretul pentru acele clipe de abjecție morală...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.