Vladimir Tismăneanu

Andrei Oișteanu nu este doar un excelent istoric al religiilor și expert în folclorul românesc, ci și un intelectual critic activ, care se opune ideologiilor și politicilor excluzive. Cartea lui superb documentată, Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, demonstrează fără putință de tăgadă că avatarurile naționalismului și xenofobiei rămân un subiect durabil pentru studiile românești și est-europene.

În introducerea sa, filosoful Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim insistă asupra legăturilor profunde dintre popularele stereotipuri antisemite și unele din cele mai influente texte toxice ale extremei-dreapta românești interbelice, precum și asupra metamorfozelor contemporane, post-comuniste. Altfel spus, subiectul antisemitismului n-a dispărut, în pofida declinului demografic marcant al evreilor din România. A rămas o chestiune explozivă, așa cum o demonstrează destule dezbateri publice legate de responsabilitățile pentru Holocaust, rolul dictatorului fascist Ion Antonescu și impactul comuniștilor evrei în perioada stalinizării țării (după cum în Polonia sau Ungaria există o obsesie, deopotrivă la dreapta și la stânga extremă, pentru Żydokomuna, comunismul evreiesc).

În ultimii 30 de ani, mulți cercetători internaționali au început să se uite la istoria culturală a României moderne. Este un fenomen care n-ar trebui să ne surprindă, date fiind particularitățile acestei țări est-europene, prezentată adesea drept „o oază de latinitate într-o mare de națiuni slave”. Până în zilele noastre, manualele standard descriu România drept țara în care, încă din timpuri imemoriale, diferite grupuri etnice (români, maghiari, germani, evrei sau rroma) și diferite denominații creștine (ortodocși răsăriteni, romano-catolici, luterani și calviniști) au coexistat pașnic.

Și totuși, detaliile cruciale ale unui trecut nu atât de îndepărtat nu confirmă întotdeauna asemenea descrieri auto-flatante. În pofida valorilor ei tradiționale, bogăției literare și creativității intelectuale, România a fost martora unor momente tragice marcate de violență, fanatism și un virulent, chiar criminal, antisemitism. Perioada interbelică se distinge ca una importantă din acest punct de vedere.

Situația i-a determinat pe unii ca Irina Livezeanu, Keith Hitchins sau Leon Volovici să portretizeze cu și mai mare finețe intensele conflicte ideologice care au definit viața publică din România după Primul Război Mondial. A fost, cu adevărat, o perioadă caracterizată de tensiuni recurente între partizanii modernizării radicale și campionii tradiționalismului. Pentru două decenii (sau mai bine), intelectualii au jucat un rol covârșitor, opiniile lor având un impact atât asupra marelui public, cât și asupra elitei politice.

Pe acest fundal s-au oprit și Mac Linscott Ricketts și Florin Țurcanu asupra biografiei lui Mircea Eliade (1907–1986), una care a fost marcată de o impresionantă tendință către cunoașterea enciclopedică și flirturile periculoase, deși temporare, cu radicalismul de extremă-dreaptă. Philip Vanhaelemeersch a studiat noțiunile de „experiență” și „autenticitate” teoretizate de către diferiți artiști, jurnaliști, istorici și poeți în perioada 1927–1934.

Maria Bucur și Marius Turda s-au aplecat asupra practicilor instituționalizate ale eugeniei în România interbelică. Marta Petreu și Leon Volovici au investigat în detaliu impactul ademenitor al filosofului Nae Ionescu asupra revoluționarilor mistici interbelici, tribulațiile lui Mihail Sebastian (născut Iosif Hechter, 1907–1945) și isteria fascistă a tânărului Emil Cioran (1911–1995). Roland Clark și Ionuț Biliuță, printre alții, au studiat relația dintre universalismul creștin și naționalismul etnic în operele a doi mari teologi: Dumitru Stăniloae (1903–1993) și Nichifor Crainic (1889–1972). La rândul lor, Radu Ioanid, Dennis Deletant și Vladimir Solonari au explorat istoria Holocaustului în România...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Pentru cetățenii fostului Bloc sovietic, numele lui Robert Conquest este cu adevărat unul legendar. Îmi amintesc și acum prima mea experiență legată de parcurgerea capodoperei istorice a lui Conquest, The Great Terror. Eram încă în România lui Nicolae Ceaușescu, pe la mijlocul anilor 1970, atunci când am primit acest volum în dar de la soția unui faimos disident. El decisese să rămână în Franța și își îndemnase soția să-i ofere cărțile câtorva prieteni și cunoștințe. Am fost norocos să mă număr printre ei.

Am citit cartea lui Conquest în doar câteva zile (și nopți). A fost o experiență cu adevărat transformatoare, la fel de devastator de iluminantă precum fusese lectura Întunericului la amiază de Arthur Koestler, 1984 de George Orwell sau a Arhipelagului Gulag de Aleksandr Soljenițîn. De fapt, auzisem pentru prima oară de analizele deschizătoare de drumuri ale lui Robert Conquest la Radio Europa Liberă, în timpul acelor memorabile transmisii ale intelectualilor democrați care au fost Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

Era, oricum, un moment de neuitat să citesc acea enciclopedie a distrugerii comuniste pe care Conquest a reușit să o pună laolaltă în pofida lipsei de acces la arhive, martorilor greu de intervievat și a tuturor celorlalte obstacole create de re-stalinizarea Uniunii Sovietice după căderea lui Hrușciov din 1964. Cartea era, dacă vreți, un monument cu adevărat istoric, superb documentată, un exemplu de cercetare academică inspirată de o empatie reală pentru victime.

Născut într-o familie de foști veterani ai Războiului civil spaniol care își petrecuseră anii războiului în Uniunea Sovietică, credeam că știu destul despre magnitudinea regimului de teroare al lui Stalin. Mă înșelam: cartea lui Conquest m-a făcut să înțeleg criminalitatea intrinsecă a regimului, logica lui nihilistă irezistibilă, pornirea diabolică de a omogeniza încontinuu societatea și de a elimina orice ar fi duhnit a diferență, toți „dușmanii poporului”, „obiectivi” și „subiectivi”.

Dacă ar fi să numesc cărțile despre stalinism pe care le consider de nedepășit în termenii puterii lor analitice, explicative și interpretative, aș număra The Great Terror printre ele, alături de contribuțiile unor Robert C. Tucker, Richard Pipes, Martin Malia, Leonard Shapiro, Boris Souvarine, Alain Besançon și Adam Ulam. Nu e de mirare că școala revizionistă i-a vizat pe câțiva dintre acești autori (mai ales pe Conquest, Malia și Pipes) ca principali susținători ai anticomunismului liberal, presupusa paradigmă intelectuală determinată de Războiul Rece. Era chiar normal pentru anti-anticomuniștii erei Brejnev să-i displacă pe cei care vedeau sistemul ca fundamental criminal și care chestionau aplicabilitatea conceptelor de tipul „mobilitate socială” în examinarea masacrelor intra-elite.

În calitate de editor, distinsul sociolog Paul Hollander a reușit să publice în 2008, la Palgrave Macmillan, o superbă carte în onoarea lui Robert Conquest. Political Violence. Belief, Behavior, and Legitimation s-a dovedit a fi un foarte meritat, divers și non-encomiastic volum.

Născut în 1917, poet, gânditor politic, diplomat, istoric, un adevărat polihistor, Conquest a lăsat în urma sa o operă durabilă care a influențat generații de studenți ai afacerilor sovietice, marxiste și general revoluționare. Cartea lui Martin Amis, Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million, apărută în 2002 la Hyperion, începe cu următorul citat din lucrarea lui Conquest, The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine: „Poate am putea pune lucrurile în perspectivă și spune că acțiunile consemnate aici despre douăzeci de vieți umane au fost pierdute nu pentru fiecare cuvânt, ci pentru fiecare literă din această carte”. Iar Amis adaugă ironic: „Acea frază reprezintă 3,040 de vieți. Cartea are 411 pagini...”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.