Vladimir Tismăneanu

Vreme de decenii, ideologia comunistă a jucat rolul de substitut pentru valorile și simbolurile religioase. Etosul creștinismului a fost pus sub semnul întrebării de pretenția teleologică marxistă. Moralitatea însăși s-a definit în termeni de loialitate față de un sens suprem al transcendenței istorice.

Mai întâi leninismul, apoi stalinismul, au codificat acest tip de angajament total față de un scenariu apocaliptic menit să producă nu doar un nou tip de societate, ci și un nou tip uman. Marxism-leninismul poate fi privit, prin urmare, ca o formă de radicalism utopic: utopic, pentru că este orientat spre viitor și ignoră trăsăturile perene ale condiției umane; radical, pentru că își propune să transforme societatea și să stabilească o formă de organizare socială totalmente diferită de cele anterioare.

Conceput ca o filosofie anti-statistă, marxismul a culminat în apoteoza sovietică a partidului și mașinăriei de stat. Sub Lenin și sub Stalin, ideologia a reprezentat o sursă majoră de putere pentru elitele comuniste. Oamenii erau gata să îmbrățișeze cu entuziasm dogmele revoluționare. Promisiunile sociale ale noului regim au fost invocate drept argument împotriva acelora care deplângeau violența statului generată de puterea revoluționară. Mulți intelectuali, incluzând nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, André Malraux sau Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică. Câțiva dintre ei s-au simțit dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști; alții, precum Pablo Neruda sau Louis Aragon, au refuzat să renunțe la credința lor politică și au rămas atașați de răsuflatele teze comuniste. În țările bolșevizate, mintea umană a agonizat în captivitatea instaurată de poliția gândirii...

Principalul atac la adresa interpretării staliniste a marxismului a fost lansat de intelectuali care imersaseră adânc în cultura politică comunistă. „Revizionismul”, un termen propus de ortodoxiile neo-staliniste spre a stigmatiza curentele de gândire critice, a devenit principalul adversar al birocraților de la conducere, cum nu mai fusese un altul de pe vremea luptelor fratricide de la mijlocul și finalul anilor ’20. Năzuința spre reformarea morală a comunismului a fost principala motivație a renașterii neo-marxiste în Europa de Est după moartea lui Stalin.

Revolta intelectuală împotriva controlului totalitar asupra minții a reprezentat unul din cele mai mari pericole pe care le-au resimțit regimurile de tip sovietic. Acest lucru a fost valabil nu doar în Polonia, Ungaria, Iugoslavia și Cehoslovacia, ci și în Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, China și România. Legitimitatea îndoielnică a acestor guverne a fost chestionată de critici care nu puteau fi acuzați că ar aparține claselor sociale înfrânte. Ei au contribuit la erodarea aparent monoliticului consens. În societățile comuniste, intelectualii au oscilat între complicitate și rezistență în raport cu puterea politică. Mulți au ales prima alternativă pentru că nu implica niciun risc. Alții au imaginat căi de ieșire de sub tutela mirajului ideologic și s-au angajat într-o luptă de durată pentru autonomie politică și mentală.

### Vezi și... ###

La moartea lui Bukovski: dizidenții ruși și puterea

Dominația comunistă s-a bazat pe inerția socială, disprețul larg răspândit pentru politică și pesimismul moral. După primele faze ale comunismului, când un anumit sentiment al romantismului istoric fusese injectat în mase, sistemul a părut incapabil să mai inspire și mobilizeze largi grupuri umane. Toți cei care au trăit în comunism știu că devenise inept din punct de vedere etic și epuizat din punct de vedere intelectual. Vladimir Bukovski a spus cândva că primii comuniști autentici pe care i-a întâlnit au fost cei pe care i-a cunoscut după ce a părăsit Uniunea Sovietică...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Revizionismul neomarxist a fost unul dintre principalii agenți corozivi ai ideologiei oficiale în Europa Centrală comunizată. Mă gândesc la Leszek Kołakowski, Krzysztof Pomian, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, János Kis, Karel Kosík, dar și la grupul „Praxis” din Iugoslavia titoistă. Însuși György Konrád a plecat inițial din acea direcție.

Avem, în sfârșit, publicată în românește, la Curtea Veche, trilogia lui Kołakowski despre marile curente ale marxismului. Când am plecat din România, eram încă neomarxist, sedus de ideile dialecticii negativității formulate de Școala de la Frankfurt. Primul meu articol în engleză a apărut în 1983 sub titlul „Critical Marxism and Eastern Europe” în revista Praxis International. M-am apropiat ulterior de ideile liberalismului civic, mă definesc astăzi ca gânditor liberal, dar păstrez în zestrea mea culturală multe dintre ideile stângii critic-marxiste.

Se uită adeseori că unele dintre cele mai pătrunzătoare și devastatoare analize ale sistemelor comuniste au venit de la gânditorii stângii democratice (Boris Souvarine, George Orwell, Milovan Djilas, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Miklós Haraszti, G.M. Tamás, Karel Kosík, Lev Kopelev și o mare parte a literaturii samizdat). Nu mai insist asupra faptului că printre cei dintâi care au demascat crimele și impostura bolșevismului au fost menșevicii și anarhiștii. De altfel, ei s-au numărat și printre primele victime a ceea ce s-a numit „utopia la putere”.

Gândirea marxistă și post-marxistă este nu o dată tratată condescendent ironic, fără a se ține cont de fenomenologia adeziunii, a deșteptării și a apostaziei. Aștept cu nerăbdare publicarea în românește a memoriilor lui Arthur Koestler. A apărut totuși la Humanitas Zeul care a dat greș, care cuprinde scrierile despre deziluzie ale unor Stephen Spender, Koestler, André Gide, Richard Wright și Ignazio Silone.

Dreapta radicală nu a generat fenomene de erezie comparabile în vreun fel cu ceea ce s-a întâmplat în spațiul marxismului critic. A desființa, prin decret de degradare axiologică, întreaga tradiție a stângii democratice este o eroare născută din necunoaștere. Marxismul a fost o teleologie totalizantă, un determinism soteriologic care a capotat în multe privințe. Derrida, Žižek, Badiou sau Balibar nu se înșală însă atunci când găsesc teme de reflecție în ideile lui Marx, mai cu seamă cele legate de alienarea birocratic-etatistă.

După mine, intelectualii trebuie să fie conștienți de dreptul lor de a propune modele mentale și etice în vremuri atât de descumpănitoare (Hannah Arendt ar fi spus „întunecate”) precum cele pe care le trăim. Nu cred însă că stânga democratică se poate limita la un proiect ideologic unidimensional (cum nu o poate face nici dreapta democratică). Timpul „ideologiilor monolitice” (al marilor narațiuni de tip hegelian) a trecut, cel puțin în plan secular. Ne întâlnim cu primejdia noilor fundamentalisme, care preiau din vechile mituri nu conținutul, ci tehnicile de mobilizare și fanatizare.

Asemeni lui Kołakowski, mă simt atras mai degrabă de un eclectism prudent, nu însă timid. Când sunt întrebat la ce formulă ideologică ader, declar, în consens cu marele filosof polonez, că sunt un liberal conservator socialist anticomunist. Îmi propun să continuăm discuția pe această temă a necesității depășirii formulelor intelectuale încremenite în polarizări sclerozate. Sunt de acord, astfel, cu Andrei Pleșu, care a vorbit adeseori despre riscurile căderii în „capcana ideologiilor”. Václav Havel, încă din anii disidenței, a arătat că ideologiile sunt în ultimă instanță forme de schilodire a libertății spiritului. Probabil că nu putem trăi complet fără ele, însă rolul intelectualilor este să le demistifice, să le critice mereu și fără inutile rețineri.

În cazul concret al României de azi, intelectualii critici sunt tocmai cei care pot spune „nu” diverselor conformisme și oportunisme care subminează capitalul de încredere al societății. Nu este vorba de a pactiza cu puterea, ci pur și simplu despre vocația etică a gânditorilor democrați. Când ne întâlnim cu viraje aiuritoare către formule mentale și politice ce nu pot decât corupe spațiul public (cinism oligarhic, refuzul decomunizării reale, idealizarea trecutului totalitar), tăcerea intelectualilor indică un deficit de onoare și demnitate.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.