Vladimir Tismăneanu

Între cei implicați în afacerea de la Filosofie, în stigmatizarea și pedepsirea „exemplară” a colegilor învinuiți de discuții presupus dușmănoase, ba chiar și de o tentativă de lovitură de stat, s-a numărat colegul lor de facultate, Iosif Boda.

Acesta a fost între cei mai zeloși demascatori la acea serie de terifiante ședințe din toamna anului 1965 (repet, la câteva luni după Congresul al IX-lea, deci în plin așa-zis „dezgheț” ceaușist). Luând cuvântul, Boda a declarat că regreta faptul că i-a permis lui Stelian Văsar (acuzat că-l antipatizează pe Ceaușescu) să se întoarcă întreg de la Costinești, unde împărțiseră camera în tabăra studențească de vară.

Studenții exmatriculați în urma denunțurilor obținute de Securitate au fost insultați și maltratați pe scările rectoratului Universității din București de securiști în civil și, lucru și mai odios, dacă se poate, de „colegii indignați”. Atunci să fi învățat Iosif Boda metodele practicate ulterior de mineri și de securiștii deghizați în „oameni ai muncii” în timpul mineriadei din iunie 1990? Să nu uităm, în acea perioadă, Iosif Boda era unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Ion Iliescu.

La sinistrele demascări din 1965, Boda l-a acuzat pe Văsar că a fost liderul unui grup extremist format din indivizi care foloseau salutul hitlerist (la spălătorul din cămin!). Pentru Boda, era inacceptabil faptul că Văsar ar fi spus că „românii sunt un popor de turmă”. În plină campanie de etnicizare a partidului, pentru Boda, afirmațiile lui Văsar erau cu atât mai grave, cu cât acesta era bănuit a fi evreu.

Ceea ce îi deranja pe politruci era independența sa mentală. Într-un articol apărut în România liberă din 17 ianuarie 2006, sub semnătura lui Virgil Burla, se cita din „Jurnalul” lui Tudor Bugnariu, profesorul de materialism istoric care îndrăznise să mențină relații normale cu studenții acuzați de „fascism”.

Iată ce nota Tudor Bugnariu despre Văsar, pe atunci student în anul III: „...student foarte bun la carte, are toate examenele luate cu 10, este acuzat că a propus o manifestație în fața Ambasadei URSS și una în fața celei americane. A răspândit zvonuri false, a adus injurii conducătorilor de partid și de stat. A declarat că în țara noastră nu există libertăți. A afirmat că unii membri ai organizației de bază sunt staliniști și că marxismul este depășit”.

Între cei vizați de atacurile național-securismului în plină ascensiune erau mai mulți profesori apropiați de T. Bugnariu. Între aceștia, Iosif Cernea, autorul unei cărți despre tânărul Marx, originală pentru condițiile epocii, dar și fostul ultradogmatic Henri Uschersohn, care ținea cursul de materialism dialectic. Era vorba de un incipient conflict ideologic, perceput ca o șansă de unii dintre „tinerii lupi” de a lua locul vechilor staliniști care flirtau cu un fel de „umanism marxist”.

Partidul nu avea nevoie de niciun fel de dezbateri serioase despre marxism. Tezele secretarului general erau arhisuficiente. Din cercul lui Bugnariu făceau parte, între alții, Radu Florian și Ileana Ioanid.

Ședințele de demascare au fost cumplite. Scria Tudor Bugnariu: „...eram profund impresionat de modul în care s-a desfășurat ședința și pregătirea ei, care amintea de practicile anilor 1952–1954, 1958–1959, și știam că, în ce mă privește, ședința precedentă era numai începutul, căci nu-mi făceam iluzii că unii «tovarăși» nu se vor folosi de această împrejurare cu studenții ca să mă implice într-un fel sau altul în problema studenților sancționați”.

Ședințele au fost conduse de reprezentanții Comitetului Municipal de Partid București. În biroul rectorului Mihoc se aflau activiștii de la Capitală: Traian Dudaș, Marin Rădoi, Cornel Pacoste, Mihai Dulea, precum și inginerul Caragheorghe, responsabil pentru predarea științelor sociale.

Au fost chemați și studenții împricinați. Scria Octavian Nicolae: „S-a incriminat o lucrare de biologie, redactată de Traian Văsar, lucrare elaborată sub conducerea prof. Octavian Munteanu și premiată la concursul național al cercurilor studențești de la Sinaia. (...) Au luat cuvântul diverși oameni care nu se cunoșteau, de ex. acad. Vasile Maciu, istoric, care a vorbit de realizările poporului nostru, de exemplu combinatul siderurgic de la Hunedoara, deși n-am înțeles ce legătură avea asta cu noi. Deosebit de violenți au fost colegii noștri Colev, viitor activist al comitetului județean Brașov, și Iosif Boda. Acesta din urmă a declarat că, dacă ar fi știut că Traian Văsar era un asemenea dușman de clasă, l-ar fi sugrumat cu mâinile lui...”

Au mai luat cuvântul colegi și profesori. Unii, din păcate prea puțini, și-au mărturisit ulterior regretul pentru acele clipe de abjecție morală...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Pe 19 martie 1965, murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Succesorul său, Nicolae Ceaușescu, era cunoscut drept un înfocat stalinist. Antisovietic, se susținea printre cei informați, dar nu mai puțin dogmatic.

Un grup de studenți din anul doi la Filosofie, între care cei mai activi erau Stelian Traian Văsar, Octavian Nicolae, Mihai Turcu și Iulian Bădin (tatăl ziaristului Andrei Bădin), vorbeau multe, puneau întrebări în seminar, erau liderii informali ai unei studențimi tăcute și timorate.

Într-adevăr, menținerea falsei conștiințe prin anestezie morală nu servește nimănui. Au existat călăi, dar și eroi. Să nu-i confundăm. S-a vorbit în anii din urmă despre capitularea unor profesori, ca și despre culpabilele lor tăceri din anii mai recenți, când nu i-a împiedicat nimeni și nimic să vorbească, să depună mărturie pentru oroarea din 1965 (și nu numai). Între aceștia, Ion Ianoși (1928–2016).

Nu știm exact ce rol a jucat. Probabil, unul pasiv, de spectator înspăimântat. Însă, să fie clar, aceea nu era o „reuniune”, ci o înscenare odioasă. Pe de altă parte, când mă gândesc cum a fost tratat Mircea Mihăieș pentru că a îndrăznit să spună câteva adevăruri factuale despre dl. Ianoși, încă mă cutremur. Dl. Ianoși s-a dus dintre noi, dar ca fost activist la secția cultură a CC al PMR (1955–1965), ar fi trebuit să iasă după 1989 să spună ce s-a întâmplat atunci. Ce motive a avut să-și mențină ciudata tăcere până la finalul vieții?

Din câte știu, în prima fază, Ianoși a fost de partea studenților, apoi a capitulat. Cât de mult? Cu ce preț? Unde mai sunt foștii colegi ai victimelor, poate și din ani mai mari, unii dintre ei figuri publice în România postcomunistă? De ce au tăcut și tac (cei care mai sunt în viață)?

Decan al facultății era Tudor Bugnariu, ilegalist faimos, vedetă, împreună cu sora sa Zoe, a unui proces al antifasciștilor în anii ’30, la Cluj, iar secretar de partid pe facultate, Constantin Nicuță, proaspăt reîntors de la Paris, unde fusese ambasador și condusese acțiunea de privare a lui Vintilă Horia de Premiul Goncourt. Ieșean, specialist în Max Weber, avea pete în dosar.

Conferențiase pe frontul de răsărit. Devenise mai catolic decât Papa. Drept care a ajuns militant activ în ARLUS, ministru adjunct al învățământului, diplomat comunist. Bugnariu era cunoscut pentru deschiderea sa către studenți. Era căsătorit cu Dorli, fiica lui Lucian Blaga. Pentru partid, era un personaj incomod. Tot incomod s-a dovedit a fi și secretarul de partid pe universitate, Haralambie Niculescu.

Mi-a scris la un moment dat, din Germania, Octavian Nicolae, supraviețuitor al grupului de studenți incriminați în oribilul proces din toamna anului 1965, construit de partid și de Securitate, cu sprijinul entuziast al UASR și al Ministerului Învățământului. S-au remarcat prin agresivitate unii colegi ai acuzaților, între care Iosif Boda.

Acțiunea a început în aprilie 1965, exact atunci când Ceaușescu îl înlocuia pe Drăghici de la conducerea Ministerului de Interne. Mai mulți studenți au fost invitați prin cărți poștale, trimise pe adresa căminului Grozăvești, să se prezinte la Miliția Capitalei (notați legătura dintre Miliție și Securitate). De acolo, au fost duși la diverse adrese din București.

Octavian Nicolae a fost dus la sediul Securității din strada Ștefan Furtună, colț cu Calea Plevnei. Anchetatorul lui s-a prezentat cu numele Goran, spunând că este văr cu fotbalistul Goran de la Brașov, pe atunci faimos.

Anchetele au durat din aprilie până în iunie 1965. Investigațiile au continuat și în perioada examenelor. Noaptea, aveau loc discuții, dimineața, studenții mergeau la examene. Se cercetau reacțiile studenților la declarația prin care PMR pretindea că se rupsese de Kremlin.

Declarația fusese urmată de lungi dezbateri, mai întâi cu activul de partid din Capitală, apoi cu colective din ministere, edituri, institute de cercetare. „Prelucrările” au fost conduse de activiști influenți, între care Alexandru Moghioroș, Emil Bodnăraș, Leonte Răutu și Ceaușescu.

Iată ce mi-a scris Octavian Nicolae: „Toate aceste ședințe de desovietizare s-au ținut în Aula Facultății de Drept, local în care își avea sediul și Facultatea de Filozofie, ceea ce ne-a permis să asistăm la multe dintre aceste dezbateri, ușile de la balcon fiind mereu deschise”.

Printre profesori se număra și Gh. Dolgu, economist important al regimului, unul dintre cei trei editori ai revistei Viața economică, în care s-a publicat răspunsul românesc la Planul Valev de întemeiere a unui complex economic suprastatal. Reacțiile eretice din 1964 erau astfel pedepsite în 1965.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.