Vladimir Tismăneanu

Pe 19 martie 1965, murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Succesorul său, Nicolae Ceaușescu, era cunoscut drept un înfocat stalinist. Antisovietic, se susținea printre cei informați, dar nu mai puțin dogmatic.

Un grup de studenți din anul doi la Filosofie, între care cei mai activi erau Stelian Traian Văsar, Octavian Nicolae, Mihai Turcu și Iulian Bădin (tatăl ziaristului Andrei Bădin), vorbeau multe, puneau întrebări în seminar, erau liderii informali ai unei studențimi tăcute și timorate.

Într-adevăr, menținerea falsei conștiințe prin anestezie morală nu servește nimănui. Au existat călăi, dar și eroi. Să nu-i confundăm. S-a vorbit în anii din urmă despre capitularea unor profesori, ca și despre culpabilele lor tăceri din anii mai recenți, când nu i-a împiedicat nimeni și nimic să vorbească, să depună mărturie pentru oroarea din 1965 (și nu numai). Între aceștia, Ion Ianoși (1928–2016).

Nu știm exact ce rol a jucat. Probabil, unul pasiv, de spectator înspăimântat. Însă, să fie clar, aceea nu era o „reuniune”, ci o înscenare odioasă. Pe de altă parte, când mă gândesc cum a fost tratat Mircea Mihăieș pentru că a îndrăznit să spună câteva adevăruri factuale despre dl. Ianoși, încă mă cutremur. Dl. Ianoși s-a dus dintre noi, dar ca fost activist la secția cultură a CC al PMR (1955–1965), ar fi trebuit să iasă după 1989 să spună ce s-a întâmplat atunci. Ce motive a avut să-și mențină ciudata tăcere până la finalul vieții?

Din câte știu, în prima fază, Ianoși a fost de partea studenților, apoi a capitulat. Cât de mult? Cu ce preț? Unde mai sunt foștii colegi ai victimelor, poate și din ani mai mari, unii dintre ei figuri publice în România postcomunistă? De ce au tăcut și tac (cei care mai sunt în viață)?

Decan al facultății era Tudor Bugnariu, ilegalist faimos, vedetă, împreună cu sora sa Zoe, a unui proces al antifasciștilor în anii ’30, la Cluj, iar secretar de partid pe facultate, Constantin Nicuță, proaspăt reîntors de la Paris, unde fusese ambasador și condusese acțiunea de privare a lui Vintilă Horia de Premiul Goncourt. Ieșean, specialist în Max Weber, avea pete în dosar.

Conferențiase pe frontul de răsărit. Devenise mai catolic decât Papa. Drept care a ajuns militant activ în ARLUS, ministru adjunct al învățământului, diplomat comunist. Bugnariu era cunoscut pentru deschiderea sa către studenți. Era căsătorit cu Dorli, fiica lui Lucian Blaga. Pentru partid, era un personaj incomod. Tot incomod s-a dovedit a fi și secretarul de partid pe universitate, Haralambie Niculescu.

Mi-a scris la un moment dat, din Germania, Octavian Nicolae, supraviețuitor al grupului de studenți incriminați în oribilul proces din toamna anului 1965, construit de partid și de Securitate, cu sprijinul entuziast al UASR și al Ministerului Învățământului. S-au remarcat prin agresivitate unii colegi ai acuzaților, între care Iosif Boda.

Acțiunea a început în aprilie 1965, exact atunci când Ceaușescu îl înlocuia pe Drăghici de la conducerea Ministerului de Interne. Mai mulți studenți au fost invitați prin cărți poștale, trimise pe adresa căminului Grozăvești, să se prezinte la Miliția Capitalei (notați legătura dintre Miliție și Securitate). De acolo, au fost duși la diverse adrese din București.

Octavian Nicolae a fost dus la sediul Securității din strada Ștefan Furtună, colț cu Calea Plevnei. Anchetatorul lui s-a prezentat cu numele Goran, spunând că este văr cu fotbalistul Goran de la Brașov, pe atunci faimos.

Anchetele au durat din aprilie până în iunie 1965. Investigațiile au continuat și în perioada examenelor. Noaptea, aveau loc discuții, dimineața, studenții mergeau la examene. Se cercetau reacțiile studenților la declarația prin care PMR pretindea că se rupsese de Kremlin.

Declarația fusese urmată de lungi dezbateri, mai întâi cu activul de partid din Capitală, apoi cu colective din ministere, edituri, institute de cercetare. „Prelucrările” au fost conduse de activiști influenți, între care Alexandru Moghioroș, Emil Bodnăraș, Leonte Răutu și Ceaușescu.

Iată ce mi-a scris Octavian Nicolae: „Toate aceste ședințe de desovietizare s-au ținut în Aula Facultății de Drept, local în care își avea sediul și Facultatea de Filozofie, ceea ce ne-a permis să asistăm la multe dintre aceste dezbateri, ușile de la balcon fiind mereu deschise”.

Printre profesori se număra și Gh. Dolgu, economist important al regimului, unul dintre cei trei editori ai revistei Viața economică, în care s-a publicat răspunsul românesc la Planul Valev de întemeiere a unui complex economic suprastatal. Reacțiile eretice din 1964 erau astfel pedepsite în 1965.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Simulacrul de lege fundamentală care a fost Constituția RSR proclama faptul că PCR era forța conducătoare din stat. A nega acest lucru însemna să te opui Constituției, cu consecințele de rigoare. Era vorba despre un mit politic, dar și despre o realitate constrângătoare, verificabilă la nivelul vieții cotidiene.

Adevărații arhitecți ai sistemului criminal—importat din URSS—au fost activiștii de frunte ai PCR. Ceea ce nu înseamnă, sub nicio formă, diminuarea rolului ofițerilor de securitate, ei înșiși activiști de partid trimiși să lucreze în ceea ce se numea „organele speciale” (Drăghici, Vincze, Șoltuțiu, Ion Stănescu, Postelnicu).

Rolul conducător al PCR era o formulă rituală, calchiată pe modelul bolșevic. Lenin și Troțki, imediat după revolta de la Kronstadt din martie 1921, au eliminat orice posibilitate de pluralism în partid (rezoluția care interzicea fracțiunile). Membrii partidului comunist, monolitic și structurat asemeni unui ordin religios, trebuiau să se supună cu devotament de cadavru conducerii superioare.

Principiile „centralismului democratic” însemnau, de fapt, subordonarea totală a minorității față de majoritate. Iar majoritatea era întotdeauna controlată și manipulată de sus. Modelul se constituise după 1903, deci după marea schismă din rândurile social-democrației ruse, între fanaticii bolșevici și moderații menșevici.

Atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, ideologia comunistă a îmbrățișat și susținut teoria rolului conducător. La un an și ceva după moartea lui Dej, în mai 1966, Ceaușescu publica în Scânteia un articol în care susținea necesitatea „întăririi necontenite a rolului conducător al partidului”. Se excludea astfel, cu proverbiala „fermitate revoluționară”, orice tentație liberalizantă.

În numele apărării acestui „rol conducător”, partidul își putea permite absolut orice. Garanțiile constituționale pentru diversele libertăți civice erau pur demagogice, lipsite de orice semnificație, câtă vreme dictatura partidului era decretată drept „constituțională”. Disidența, de orice orientare, era astfel imediat criminalizată.

Securitatea era acolo spre a asigura perpetuarea acestei dominații de nimic justificată, în afara ideologiei pe cât de fariseică, pe atât de agresivă. Evident, ștabii Securității aveau o enormă putere. Au folosit-o cu cinism, insolență și brutalitate.

Trebuie însă spus că marile hotărâri veneau de la ceea ce putem numi „statul-major” al partidului. Mai întâi Dej și baronii săi, apoi Ceaușescu și cercul lui de susținători (grupul aparatului de partid) au fost cei care au conceput strategiile care aveau să coste atât de mult în termeni sociali, culturali, economici și morali. Răspunderea politică pentru dezastrul numit experimentul comunist din România aparține, înainte de toate, celor care au făcut parte din conducerea PCR (între 1948 și 1965, PMR).

Cum am mai spus-o, puterea comunistă nu a fost una anonimă. Cultul personalității lui Stalin a fost acompaniat de mini-cultul unor Dej, Pauker, Luca. A urmat, după 1965, cel al lui Ceaușescu. Propaganda de partid a fost dirijată de către Direcția Propagandă și Cultură, în fruntea căreia s-a aflat Leonte Răutu (protejatul cominternistului Chișinevschi). Marele maestru al cadrelor, format tot în anturajul chișinevschian, a fost Ceaușescu, după 1955, șeful Direcției Organizatorice a CC.

Din dosarele de cadre ale conducerii PCR (și nu există niciun motiv ca acestea, oricare ar fi ele, să rămână secretizate) aflăm detalii simptomatice despre lumea abjectă a înaltei nomenclaturi, despre condiția morală execrabilă a multora dintre acești oameni, despre șantajul exercitat de către lideri asupra „cadrelor de bază”, prin intermediul informațiilor secrete. „Cine controlează trecutul controlează viitorul”, a scris George Orwell. Este încă momentul, și deloc prea târziu, ca societatea românească să-și controleze trecutul.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.