Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Simulacrul de lege fundamentală care a fost Constituția RSR proclama faptul că PCR era forța conducătoare din stat. A nega acest lucru însemna să te opui Constituției, cu consecințele de rigoare. Era vorba despre un mit politic, dar și despre o realitate constrângătoare, verificabilă la nivelul vieții cotidiene.

Adevărații arhitecți ai sistemului criminal—importat din URSS—au fost activiștii de frunte ai PCR. Ceea ce nu înseamnă, sub nicio formă, diminuarea rolului ofițerilor de securitate, ei înșiși activiști de partid trimiși să lucreze în ceea ce se numea „organele speciale” (Drăghici, Vincze, Șoltuțiu, Ion Stănescu, Postelnicu).

Trebuiau să se supună cu devotament de cadavru


Rolul conducător al PCR era o formulă rituală, calchiată pe modelul bolșevic. Lenin și Troțki, imediat după revolta de la Kronstadt din martie 1921, au eliminat orice posibilitate de pluralism în partid (rezoluția care interzicea fracțiunile). Membrii partidului comunist, monolitic și structurat asemeni unui ordin religios, trebuiau să se supună cu devotament de cadavru conducerii superioare.

Principiile „centralismului democratic” însemnau, de fapt, subordonarea totală a minorității față de majoritate. Iar majoritatea era întotdeauna controlată și manipulată de sus. Modelul se constituise după 1903, deci după marea schismă din rândurile social-democrației ruse, între fanaticii bolșevici și moderații menșevici.

Gheorghe Gheorghiu-Dej și minerii
Gheorghe Gheorghiu-Dej și minerii


Atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, ideologia comunistă a îmbrățișat și susținut teoria rolului conducător. La un an și ceva după moartea lui Dej, în mai 1966, Ceaușescu publica în Scânteia un articol în care susținea necesitatea „întăririi necontenite a rolului conducător al partidului”. Se excludea astfel, cu proverbiala „fermitate revoluționară”, orice tentație liberalizantă.

În numele apărării acestui „rol conducător”, partidul își putea permite absolut orice. Garanțiile constituționale pentru diversele libertăți civice erau pur demagogice, lipsite de orice semnificație, câtă vreme dictatura partidului era decretată drept „constituțională”. Disidența, de orice orientare, era astfel imediat criminalizată.

Securitatea era acolo spre a asigura perpetuarea acestei dominații de nimic justificată, în afara ideologiei pe cât de fariseică, pe atât de agresivă. Evident, ștabii Securității aveau o enormă putere. Au folosit-o cu cinism, insolență și brutalitate.

Trebuie însă spus că marile hotărâri veneau de la ceea ce putem numi „statul-major” al partidului. Mai întâi Dej și baronii săi, apoi Ceaușescu și cercul lui de susținători (grupul aparatului de partid) au fost cei care au conceput strategiile care aveau să coste atât de mult în termeni sociali, culturali, economici și morali. Răspunderea politică pentru dezastrul numit experimentul comunist din România aparține, înainte de toate, celor care au făcut parte din conducerea PCR (între 1948 și 1965, PMR).

Marele maestru al cadrelor a fost Ceaușescu


Cum am mai spus-o, puterea comunistă nu a fost una anonimă. Cultul personalității lui Stalin a fost acompaniat de mini-cultul unor Dej, Pauker, Luca. A urmat, după 1965, cel al lui Ceaușescu. Propaganda de partid a fost dirijată de către Direcția Propagandă și Cultură, în fruntea căreia s-a aflat Leonte Răutu (protejatul cominternistului Chișinevschi). Marele maestru al cadrelor, format tot în anturajul chișinevschian, a fost Ceaușescu, după 1955, șeful Direcției Organizatorice a CC.

Din dosarele de cadre ale conducerii PCR (și nu există niciun motiv ca acestea, oricare ar fi ele, să rămână secretizate) aflăm detalii simptomatice despre lumea abjectă a înaltei nomenclaturi, despre condiția morală execrabilă a multora dintre acești oameni, despre șantajul exercitat de către lideri asupra „cadrelor de bază”, prin intermediul informațiilor secrete. „Cine controlează trecutul controlează viitorul”, a scris George Orwell. Este încă momentul, și deloc prea târziu, ca societatea românească să-și controleze trecutul.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

M-am ocupat îndelung de chestiuni ce țin de relația dintre ideologie și putere. Am scris despre cărți, oameni și idei, dar nu în chip abstract, ci legând aceste teme de istoria concretă. În anii ’80, am început și ținut la Europa Liberă o rubrică pe teme de istorie politică și intelectuală. Multe din acele texte le-am publicat în săptămânalul Lumea Liberă, care apărea la New York sub conducerea regretaților Dan Costescu și Cornel Dumitrescu. Așadar, am intervenit mereu în dezbaterile pe teme de mare actualitate, dar m-am menținut pe poziția pe care Raymond Aron o numea a spectatorului angajat.

Nu fac parte din niciun partid politic, nici în Statele Unite, nici în țară. Valorile mele sunt cele ale liberalismului și mă identific cu analizele totalitarismului propuse de Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Raymond Aron, Arthur Koestler, George Orwell și Leszek Kołakowski. Pe această bază, am examinat mereu și rolul poliției secrete în sistemul totalitar comunist din România.

Avalanșa de evenimente și dezvăluiri de la mijlocul anilor 2000 în România, o veritabilă Niagara a dosarelor, a readus în discuție complicata temă a relației dintre Securitate și partid. Este o chestiune despre care încă trebuie discutat. Să spunem că de la debutul său istoric, în urma loviturii de stat bolșevice din 1917, poliția secretă comunistă a fost, vorba fondatorului său, Felix Edmundovici Dzerjinski, „scutul și sabia” partidului.

Biografiile publicate ale unor călăi NKVD-iști precum Dzerjinski, Menjinski, Iagoda, Ejov și Beria dovedesc fără putință de tăgadă că aceștia l-au servit cu infinită loialitate pe liderul suprem al partidului. Tot așa cum Himmler l-a servit pe Hitler. De altfel, merită amintit că, atunci când Ribbentrop a vizitat Moscova pentru a semna infamul pact de neagresiune, în august 1939, Stalin i l-a prezentat pe Beria spunând: „El este Himmlerul meu”.

Securitatea a fost, de la înființarea ei în 1948 și până la sfârșit, o organizație teroristă și criminală. A acționat cu demonică perseverență pentru distrugerea societății civile și a oricărei forme de autonomie spirituală. A fost principalul instrument (inclusiv prin trupele de Securitate) pentru îndeplinirea planurilor de exterminism social ale partidului. În fruntea Securității s-au aflat activiști ai PCR: Teohari Georgescu, Pintilie Bodnarenko, Nikolski, Drăghici, Negrea, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Teodor Coman, Emil Bobu, Gheorghe Homoștean, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Relația dintre Securitate și Ministerul de Interne a fost una de colaborare continuă, uneori chiar la nivelul unificării celor două entități. În activitatea ei, Securitatea a pus în practică directivele partidului, inspirate de proiectul utopic al distrugerii proprietății private și al controlului total asupra societății. Era visul delirant al unei administrări și manipulări absolute. Individul trebuia anihilat. Tot ce știm astăzi despre fenomenologia delațiunii ține exact de această amoralitate funciară a sistemului comunist. Securitatea a dus la extrem disprețul comunist pentru decență și umanism.

S-a afirmat uneori, mai ales din zonele extreme cum a fost peremismul, că ar fi existat două Securități. Acest mit se îngemănează cu acela al unei pretinse rivalități în PCR între „linia națională” și cea cominternistă. Printre cei care au promovat această ficțiune a fost și Paul Niculescu-Mizil (1923–2008), fost secretar al CC, ani de zile mâna dreaptă a ultradogmaticului Leonte Răutu în fruntea Direcției de Propagandă și Cultură a PMR. Nici Mizil, nici alți promotori ai acestor legende nu se născuseră din spuma mării.

Au fost cu toții implicați în campaniile staliniste ale anilor ’50. Când Securitatea a instrumentat procesul împotriva grupului Noica, ea nu făcea decât să aplice ceea ce îi cerea partidul. Fundamentul teoretic al atacurilor împotriva intelectualilor era construit de echipa ideologică de la CC condusă de Răutu.

Tot astfel, acolo s-a urzit și planul pentru operația propagandistică care a fost documentarul securist despre atacul asupra Băncii Naționale (lucrul reiese clar și din formidabilul film al lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist). Nu neg că, după 1965, Ceaușescu a promis o raționalizare ori, mai bine spus, o moderare a acțiunilor securiste.

Dar acest lucru nu s-a tradus decât în constituirea unui climat de frică și suspiciune universală. Toată lumea bănuia pe toată lumea de delațiune. Promisiunea lui Ceaușescu, că nu vor mai avea loc abuzuri, nu era decât praf aruncat în ochi. În septembrie 1965, imediat după Congresul al IX-lea, la Facultatea de Filosofie a Universității din București avea loc o înscenare monstruoasă, în care profesori și studenți „vigilenți” au participat la ritualul conceput de Securitate împotriva a trei tineri ce se făcuseră vinovați de discuții presupus subversive...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG