Vladimir Tismăneanu

Indiferent de ce ar crede cineva despre descompunerea finală a leninismului, acesta a fost un experiment care a reușit din perspectiva reconfigurării comunității politice potrivit unei interpretări specifice a socialismului marxist.

Ce sens poate da cineva faptului că, spre deosebire de toate celelalte societăți est-europene, Rusia este singura țară care pare incapabilă să restaureze tradiții și partide pre-comuniste? Unde sunt revoluționarii socialiști, cadeții, menșevicii?

Răspunsul are legătură cu faptul că Lenin a produs „sfârșitul politicii” via triumful ultim al voinței politice (Lenin and the End of Politics). De fapt, aceasta a însemnat că o autoproclamată sectă de pedagogi revoluționari a reușit să constrângă o întreagă populație să le accepte obsesiile drept imperativul inexorabil al istoriei.

Folosind exemplul implementării supravegherii (considerată una din practicile „modernității instituționalizante”), Peter Holquist a arătat că această constrângere nu a fost „o practică specifică bolșevică, marxistă sau chiar totalitară—a fost una modernă”. Potrivit acestei opinii, ceea ce i-a conferit regimului sovietic unicitatea a fost „intersectarea unei ideologii specifice cu implementarea simultană a unei anumite înțelegeri moderne a politicii—spus pe scurt, o înțelegere care privește populațiile deopotrivă ca mijloacele și scopul unui anumit proiect de emancipare”. Având pe fundal propria concepție marxistă asupra politicii, societății și istoriei, leninismul a dezvoltat „un model al progresului istoric mai degrabă închis decât deschis” (Bolshevik Surveillance in Its Pan-European Context).

Comunismul și fascismul au fost susținute de sensul istorico-politic al urgenței istorice și determinarea lor de a acționa într-o manieră radicală. Avangărzile care au adus aceste mișcări politice la putere și care le-au păstrat acolo erau mobilizate și justificate în virtutea schimbării etico-politice pe care se considerau ele însele singurele pregătite să o conducă datorită conștiinței lor post-liberale, precum și datorită spiritului, voinței, disciplinei, autosacrificiului și disponibilității de a acționa.

Impunând dictatura Partidului Comunist drept singurul instrument al acțiunii de împlinire a actului istoric, bolșevicii au reușit să monopolizeze total sfera politică, eliminând toate viziunile alternative ale comunității. Lenin, și mai târziu Stalin, au transformat sistemul politic în „arena centrală și sacră a auto-salvării și auto-sacrificiului revoluționarilor care se luptau să implementeze designurile utopice ce trebuiau împlinite la timpul prezent și pe pământ” (Marxism‐Leninism as a political religion).

Dat fiind faptul că Uniunea Sovietică a supraviețuit vreme de peste șaptezeci de ani, operația de atribuire a unei sens trecutului pre-comunist înfruntă în mod logic un hiatus istoric. Variile traiectorii ale gândirii politice ruse trebuie să depășească fie o lipsă totală a continuității indigene, fie chestiunea spinoasă a reinterpretării artificiale. În ultimă instanță, este dificil de recuperat tradiția în secolul XXI, când singura versiune de modernitate matură a țării a fost leninismul.

Această aserțiune, în orice caz, ne poartă către o altă ramificare a dilemei acelor Sonderwege („căi distincte”). Principala temă a controversei Richard Pipes–Martin Malia este importantă nu doar pentru interpretarea noastră a istoriei moderne ruse, ci și pentru discuția asupra naturii și viitorului politicii de stânga, socialiste, în secolul XX: a fost Rusia cea care a distrus (compromis) socialismul, așa cum Pipes și, mai devreme, Max Weber au afirmat, sau mai degrabă a fost socialismul revoluționar cel care, din pricina hybrisului său politic, într-adevăr metafizic, a adus suferințe imense asupra Rusiei? (The Soviet Tragedy)

Obiectând față de celebrarea tânărului Georg Lukács a preluării puterii de către Lenin în Rusia, Weber a insistat pe imposibilitatea construirii socialismului imaginat de Karl Marx în absența unor adevărate dezvoltări capitaliste, burgheze de piață: „Este întemeiat”, scria el, „faptul că Manifestul Comunist a accentuat caracterul economic revoluționar al antreprenorilor burghezi capitaliști. Niciun sindicat, cu atât mai puțin oficialii socialiști ai statului, nu poate juca un asemenea rol, înlocuindu-i pe aceștia” (Max Weber: Politics and The Spirit of Tragedy).

Anterior multor critici ai sovietismului, Max Weber a conchis că experimentul leninist va discredita socialismul pentru întreg secolul XX...

Constelațiile sociale ale României antebelice au fost mai degrabă patriarhal-comunitare decât impersonal-instituționale. În societatea acelor timpuri, prima statutul și nu clasa, iar valorile și obiceiurile țărănești își lăsau amprenta asupra mentalităților și simbolurilor politice.

Printre lucrurile care au contribuit la transformarea culturii politice române într-una sincretică și potențial explozivă s-au numărat absența unei autorități supranaționale a BOR după model papal, întârzierea adoptării acelor „ritualuri ale modernității” și nevoia de a prelua în pripă modele occidentale, fără vreo ajustare la condițiile existente.

Individualismul, societatea civilă, separarea puterilor și garantarea drepturilor civile au fost adesea luate în derâdere de către o elită politică interesată mai mult de înavuțirea rapidă, privilegii și ascensiune socială decât de transformarea României într-o societate modernă de tip occidental. În acest context, mișcarea socialistă era cea care proclama valori legate de modernitate, cu o definiție pozitivă a ideologiilor și valorilor de clasă.

Ca urmare a victoriei Antantei și înfrângerii Puterilor Centrale, România a ieșit din Primul Război Mondial semnificativ mai mare decât fusese înainte: Transilvania (anterior o provincie a Austro-Ungariei administrată de la Budapesta), Basarabia și Bucovina au devenit toate părți ale marelui regat român. În 1919–1920, noile granițe au fost confirmate și garantate prin tratatele de la Versailles, Neuilly și Trianon.

Aceste evenimente au determinat schimbări deopotrivă geografice și demografice: dintr-o populație de aproximativ 7.7 milioane în 1914, România post-Trianon aproape că s-a dublat la 16.5 milioane în 1922, din care minoritățile etnice alcătuiau un sfert. Mai mult, odată cu încorporarea Transilvaniei, care era relativ mai industrializată, clasa muncitoare a României—și deci activitățile ei socialiste—a sporit, în special în Valea Jiului și în orașe precum Cluj-Napoca, Brașov, Reșița și Timișoara.

Pentru prima dată în istoria ei, țara deținea zone cu tradiții consistente, puternice de activism proletar. Așadar, în vreme ce la începutul secolului XX viziunea unei revoluții socialiste fusese pur și simplu un vis intelectual, cu prea puțini muncitori care să-l îmbrățișeze, după Primul Război Mondial, sub impactul Revoluției bolșevice și al experimentului sovietic din Ungaria anului 1919, fermentul revoluționar din România a devenit unul autentic nu doar în regiunile vestice ale țării, ci și în cele estice, în special în Moldova, Basarabia și Bucovina.

Frământările revoluționare asociate cu stânga radicală pro-sovietică au generat în schimb o radicalizare a mișcărilor naționaliste de dreapta. Concomitent, complexitatea politicilor educaționale ale noului stat român și creșterea populației studențești au ajutat recrutarea la stânga a minorităților etnice (mai ales evreii).

Comunismul și fascismul au apărut în România în mod simultan, primul, ca un urmaș înstrăinat al mișcării socialiste de dinainte de 1918, cel de-al doilea, ca odraslă a dreptei naționaliste etnocentrice a țării. În pofida acuzațiilor reciproce și frecventelor ciocniri, ambele extreme au fost de la bun început ostile în chip visceral aranjamentelor democratic-constituționale existente și au detestat fără menajamente democrația pluralistă modernă.

Atât extrema stângă, cât și extrema dreaptă au considerat că instituțiile burgheze sunt străine de interesele reale ale României: comuniștii le-au perceput ca pe niște mecanisme capitaliste de cooptare a muncitorilor într-un sistem social, politic și economic injust; iar fasciștii erau convinși că valorile pieței și parlamentarismul sunt complet incongruente cu aspirațiile românești reale.

Nașterea fascismului românesc s-a petrecut sub semnul anticomunismului turbat, antisemitismului și xenofobiei, combinat, printr-un amestec propriu, cu o spiritualitate ortodoxă misticoidă, o pasionată cultivare a tradițiilor rurale și respingerea instituțiilor liberale și politicii democratice. Pentru A. C. Cuza, unul din ideologii de frunte ai proto-fascismului românesc, și discipolul său Corneliu Zelea Codreanu, capitalismul nu era nimic altceva decât un atac la adresa sufletului național, având evreii drept principali responsabili pentru situație.

Bolșevismul, cu al său exaltat internaționalism, a fost denunțat de către extrema dreaptă ca un alt complot evreiesc menit să distrugă valorile românești și să promoveze interesele unui grup ezoteric de conspiratori. Așa cum au stat lucrurile și cu extrema dreaptă poloneză, dreapta românească era obsedată de rolul evreilor în capitalism și comunism, și a văzut liberalismul și bolșevismul drept două fețe ale aceluiași tip de atac la adresa virtuților primordiale ale națiunii...