Vladimir Tismăneanu

A scrie istoria politică a unui partid sau mișcare leninistă înseamnă, în primul și-n primul rând, a înțelege rolurile indivizilor în luarea sau anularea unor decizii cruciale.

Chestiunile strategice sunt, desigur, importante, iar în Europa de Est au fost abordate într-un cadru aservit în chip esențial dogmei staliniste (devierea echivala cu trădarea, fie ea „obiectivă” sau „subiectivă”). Inamicii erau peste tot, în vreme ce principala datorie a militantului stalinist a fost aceea de a depista „vermina” infiltrată.

Așa cum a spus-o Franz Borkenau în World Communism, „un individ care, lucrând în partid, se face personal vinovat de eșecul revoluției devine, de fapt, mai rău decât un dușman declarat […] El este un «trădător»; pentru că în mentalitatea comunistă, fiecare eșec—nu unul obiectiv, ci eșecul realității de a se conforma Utopiei—presupune un trădător”.

În termenii obsesiei legate de dușmani (o numesc „complexul calului troian”), n-au existat diferențe fundamentale între România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker și Cehoslovacia lui Rudolf Slánský și Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi și Ernő Gerő, Bulgaria lui Vulko Cervenkov, ori Germania de Est a lui Walter Ulbricht.

Pentru mintea stalinistă, detectarea inamicilor „în rândurile propriilor cadre” era chiar mai importantă decât depistarea dușmanilor de clasă evidenți, pentru că demascarea primilor era și mult mai anevoioasă. Este suficient de ușor, spunea Gheorghiu-Dej, să observi și expui ostilitatea lui Iuliu Maniu. Însă adevărații staliniști se disting prin descoperirea dușmanului invizibil care a pretins că este „unul de-ai noștri”, când în realitate subminează marile realizări ale partidului.

Această logică a inspirat lupta pentru putere în sânul partidelor leniniste din Europa Centrală și de Est de-a lungul perioadei Cominformului (1947–1953). Într-adevăr, deși Cominformul n-a avut vreodată aceeași importanță globală ca Internaționala a Treia, a furnizat totuși cadrul în care au avut loc unele dintre cele mai atroce persecuții, atât împotriva comuniștilor, cât și a anticomuniștilor, în numele apărării revoluției proletare.

Inspirate de teza maniheistă a ideologului sovietic Andrei Jdanov privitoare la un nou război internațional de clasă între două tabere (una progresistă, condusă de Uniunea Sovietică, cealaltă reacționară, condusă de Statele Unite), practica și ideologia Cominformului au echivalat cu un stalinism exacerbat și paroxistic. Epuratori și epurați, torționari și victime, cu toții au fost prinși în mecanismul infernal al lichidărilor continue, cu adevărat interminabile.

Nimeni nu se simțea sigur în acest sistem terorist, nici măcar cei mai de încredere agenți ai Moscovei. Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simțit amenințat de intrigile „grupului Pauker-Luca”; a doua zi, „moscoviții” erau îndepărtați de la putere (și și-au pierdut libertatea fizică) plecând de la cele mai absurde acuzații.

Liderii Partidului Comunist Român erau participanți obedienți și disciplinați ai acestui joc, iar mișcările lor reflectau cu maximă fidelitate intențiile, interesele și așteptările Moscovei. Tot ei au avut însă o relativă marjă de autonomie: era, până la urmă, prerogativa lor aceea de a desemna victimele ca urmare a competiției pentru putere la vârful partidului. Autorii Cominformului scriseseră scenariul. Le rămânea staliniștilor români, bulgari, polonezi sau maghiari misiunea de a-l pune cel mai convingător în practică.

Merită, așadar, să examinăm principalele trăsături ale elitelor comuniste române, luptele lor fracționiste, precum și cele mai proeminente personalități care au contribuit la stalinizarea României și transformarea ei într-un docil satelit sovietic. PCR a fost personificarea unei secte revoluționare: fundamentalist în sistemul de convingeri, puternic opus oricărei forme de erezie sau gândire critică, militarist, hiper-disciplinat, conspirativ, ascetic, milenarist și profund doctrinar.

Este de presupus că, la ceea ce Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901–1965) pregătea în ultimul său an de viață drept Congresul al IV-lea al PMR, Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) ar fi urcat oricum în ierarhie. Toate datele trimiteau în această direcție.

Cel mai probabil era ca Leonte Răutu, atât de apropiat de Dej în acei ani, să devină membru titular al Biroului Politic, însărcinat în continuare cu ideologia, iar Paul Niculescu-Mizil să se bucure de un statut egal ca șef al întregului resort internațional al partidului. Relațiile strânse (pe atunci) cu Ceaușescu, care i-a succedat lui Dej în martie 1965, nu au făcut decât să confirme această iminentă ascensiune.

Vreau deci să spun că, spre deosebire de alți militanți promovați de Ceaușescu imediat după decesul lui Dej și apoi, în iulie 1965, la Congresul al IX-lea al PCR (deci atunci când a avut loc schimbarea denumirii partidului), Niculescu-Mizil nu avea motive să simtă o specială recunoștință față de noul lider. Locul său în vârful piramidei, ca membru al Comitetului Executiv și secretar al CC însărcinat cu problemele ideologice și internaționale, era rezultatul unei cariere bazate pe loialitate, inteligență politică și, în datele marxismului oficial, o gândire mai puțin încorsetată.

La capitolul loialitate, aș menționa rolul său în epurările anti-ilegaliste din 1958–1960. Vreau să precizez aici că nu port și n-am purtat niciun resentiment personal legat de faptul că Paul Niculescu-Mizil a condus ședința de excludere a tatălui meu, Leonte Tismăneanu, fost director adjunct al Editurii Politice și fost șef al Catedrei de socialism științific a Universității din București, în primăvara anului 1960.

Înțeleg prea bine natura jocului ascensiunii și căderii în sectele leniniste, sau, altfel spus, tema victimei și a călăului, pentru a ști că situația ar fi putut fi inversată și că, dacă Dej, Ceaușescu și Răutu i-ar fi cerut-o, deci ordonat-o, tatăl meu ar fi condus cu identic entuziasm o ședință similară de excludere a lui Paul Niculescu-Mizil.

Și, fiindcă a venit vorba de tatăl meu, aș dori să mai precizez două lucruri. Într-un articol din revista 22 de la începutul anilor 2000, intitulat „Partidul, Ceaușescu, România”, fragment din cartea sa Ceaușescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002), Pavel Câmpeanu (1920–2003) îl menționa pe Leonte Tismăneanu alături de Grigore Kotovski, Vasile Nichita și Miron Belea, ca membru al „grupului de elită” al aspiranților în științe sociale trimiși de PMR să studieze la Școala Superioară de pe lângă CC al PCUS.

Voi scrie cu alt prilej despre ce s-a întâmplat atunci, despre șirul de anchete, trădări, lovituri sub centură și acuzații ignobile menite să ducă la decimarea aparatului ideologic și eliminarea majorității celor care participaseră la construcția sistemului doctrinar stalinist în România. Mulți dintre aceștia, asemenea atâtor activiști dezamăgiți din Ungaria, Polonia sau RDG, influențați de linia antistalinistă a Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, îndrăzniseră ca în discuții particulare (taxate ulterior drept „neprincipiale”) să pună sub semnul întrebării propriile lor opțiuni din anii așa-numitului „cult al personalității” și să comenteze critic pe marginea rolului lui Gheorghiu-Dej.

Să spun acum doar că tatăl meu nu făcea parte din grupa de la Moscova, fiind în perioada respectivă reprezentantul PMR în Colegiul de redacție al recent înființatei reviste Problemele păcii și socialismului, cu sediul la Praga. Desemnat provizoriu în această funcție, pe lângă un organism menit să reinstituie „coordonarea” partidelor comuniste, tatăl meu a locuit la Praga, venind sporadic în țară, între mai și septembrie 1958. A participat la o masă rotundă internațională condusă de redactorul-șef Alexei Rumianțev (deci, nu Konstantin Zarodov, cum a scris Paul Niculescu-Mizil în volumul De la Comintern la comunism național, personaj devenit redactor-șef ceva mai târziu).

### Vezi și... ###

Amurgul patriarhului cominternist

În septembrie 1958, Ghizela Vass, șefa secției internaționale a CC, i-a comunicat tatălui meu că nu va mai pleca la Praga, fără a-i da vreo explicație clară. Câteva zile mai târziu, era convocat la Comisia Controlului de Partid, condusă de Dumitru Coliu și Ion Vincze, unde era implicat, pe baza declarațiilor vechiului său prieten, Gr. Kotovski (ca și tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, și vecinul nostru în casa de pe strada Grigore Mora 22), în sinistra anchetă ce avea să ducă la excluderile menționate de Pavel Câmpeanu.

Din ceea ce mi-a relatat mai târziu tatăl meu, ancheta urmărea, între altele, incriminarea a numeroși alți activiști ai „frontului ideologic”, inclusiv a lui Valter Roman, directorul Editurii Politice (acest lucru, în pofida serviciilor aduse de Roman lui Gheorghiu-Dej în timpul Revoluției Maghiare și apoi, în perioada domiciliului forțat în România a grupului Imre Nagy).

Personal, îmi amintesc cu precizie acele momente: aveam șapte ani, intram în clasa întâi, eram coleg de școală cu mulți copii ai înaltei nomenklaturi. Țin minte starea de tensiune, stresul insuportabil în care trăiau părinții mei și atâția dintre apropiații familiei noastre (amintesc doar pe sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, al cărei soț, Mihail Boico, primea și el un vot de blam cu avertisment ca membru al aceluiași „grup fracționist”).

Mai știu că, atunci când Rumianțev a vizitat Bucureștiul, cred că în 1960, fiind primit de Gheorghiu-Dej, a întrebat de amicul său Leonte Tismăneanu pe care ar fi dorit să-l revadă. I s-a răspuns, de către persoana de la secția externă, că, evident, Leonte Tismăneanu nu se afla în București. Despre revista de la Praga și rolul PMR în activitățile acesteia, Paul Niculescu-Mizil ne-a spus și lucruri de mare interes: luptele purtate de exponenții direcției „policentriste” (spre a relua formula lui Palmiro Togliatti) cu cei ai hegemonismului sovietic (adeseori aceștia erau reprezentanții micilor partide latino-americane, dar și comuniștii maghiari, greci, bulgari).

Aș aminti însă faptul că experiența pragheză a jucat un rol formativ esențial în constituirea unei elite a „intelighenției de partid”—ceea ce eu am numit cândva the party intellectuals, pornind de la o noțiune gramsciană, anume aceea a „intelectualilor organici”—în cadrul aparatului ideologic al PCUS.