Vladimir Tismăneanu

Revoluția din octombrie și nașterea statului sovietic au afectat puternic și România. Exista în rândurile elitei politice locale teama că ideile bolșevice îi vor „contamina” și pe muncitorii și țăranii acestui teritoriu.

În 1918, au avut loc la București și în alte centre industriale ale țării largi manifestații, iar greva tipografilor capitalei din luna decembrie s-a soldat cu ciocniri violente între activiștii de stânga și poliție. Ulterior, în 1921, pentru a mai diminua din tensiunile sociale existente și a reduce șocantele disparități dintre clase, a fost implementată o mare reformă agrară.

Prima elită a Partidului Comunist din România își avea originile în mișcarea socialistă românească, ceea ce explică intensitatea și tenacitatea epurărilor asociate cu „bolșevizarea” care au marcat viața partidului în anii ’20 şi ’30. A existat un entuziasm autentic printre socialiștii români legat de promisiunile generoase ale bolșevicilor după prăbușirea Imperiului Rus, însă, la început, la fel ca în alte mișcări social-democrate, exista și o ruptură dramatică între cei care susțineau măsurile radicale ale bolșevicilor și cei care deplângeau metodele teroriste ale lui Lenin, Troțki&co.

Stânga românească s-a scindat între 1917 și 1920, iar în mai 1921, Congresul din Dealul Spirii (după numele cartierului bucureștean din epocă) consfințea divorțul „tradiționaliștilor” moderați de „radicalii” maximaliști.

Moderații, care și-au păstrat identitatea social-democrată și au refuzat să adere la cele 21 de condiții impuse de Lenin pentru admiterea în A Treia Internațională Comunistă (fondată în 1919), erau adevărații urmași ai lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care se refugiase în România în 1875 ca urmare a implicării sale în mișcarea social-democrată rusă. Mulți din ceilalți părinți fondatori ai social-democrației românești erau la rându-le refugiați din Imperiul Rus, printre ei Nicolai Petrovici Zubcu-Codreanu, Eugen Lupu și Zamfir Arbore. În mod ironic, fiul lui Dobrogeanu-Gherea, Alexandru, și fiica lui Arbore, Ecaterina, aveau să devină comuniști ardenți, să caute refugiu în Uniunea Sovietică și să fie executați, în cele din urmă, în timpul Marii Terori.

Atunci când a reapărut la suprafață, în 1910, Partidul Social Democrat din România se afla sub influența bulgarului Cristian Rakovski, care era apropiat de Dobrogeanu-Gherea și mai apoi unul din cei mai buni prieteni și susținători ai lui Troțki. Rakovski se afla în străinătate la momentul fondării PSDR, fiind expulzat din cauza activităților sale subversive. S-a întors însă în 1912 și a organizat o opoziție furioasă față de implicarea României în Războaiele Balcanice și, mai apoi, în Primul Război Mondial, de partea puterilor Antantei. După august 1916, atunci când România s-a alăturat Antantei iar poliția a recurs la represalii dure împotriva socialiștilor pentru opoziția lor la război, PSDR-ul aproape că s-a dezintegrat.

De la Rakovski, un adevărat proto-bolșevic, socialiștii români au împrumutat un sentiment aproape mistic al supranaționalității și un dispreț profund pentru demodatele loialități naționale. Atunci când s-a petrecut Revoluția bolșevică, Rakovski (care, alături de Gherea, îl găzduise pe Troțki în vizita sa la București din 1913) a trimis o telegramă entuziastă de la Stockholm, acolo unde participa la o conferință internațională. Tot în 1917, însă mai devreme, Rakovski înființa, împreună cu Mihai Gheorghiu-Bujor, Comitetul Român al Acțiunii Social-Democrate de la Odesa, care avea să devină embrionul unui renăscut Partid Social Democrat.

Prin intermediul conexiunilor sale locale și internaționale, Cristian Rakovski a contribuit semnificativ nu doar la revitalizarea mișcării socialiste din România, ci și la radicalizarea sa. În 1905, el a fost organizatorul demonstrațiilor de susținere a răzvrătiților marinari ruși de pe Crucișătorul Potemkin (cărora avea să li se acorde azil în România, acrindu-se astfel relațiile cu imperiul țarist) și a rămas influența perpetuă din spatele propagandei antimilitariste.

În timpul primei conflagrații mondiale, Rakovski a împărtășit convingerea lui Lenin că războiul imperialist trebuia transformat în război civil și apoi într-o mare revoluție socialistă globală. A avut o contribuție crucială la organizarea unor acțiuni pro-bolșevice printre trupele române în Rusia. Până la sfârșitul anului 1917, fusese organizat un Comitet Revoluționar Militar Român la Odesa, drept răspuns la apelurile inflamante ale lui Rakovski de a întoarce armele împotriva burgheziei naționale în semn de solidaritate cu Revoluția bolșevică.

Mai târziu, Rakovski avea să ajungă la Moscova, unde a înființat biroul românesc din cadrul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe și a jucat un rol major în prevenirea de jure a recunoașterii sovietice a suveranității României asupra Basarabiei. În ianuarie 1919, a devenit președintele Sovietului Comisarilor Poporului din Ucraina, acolo de unde plănuia să-și unească eforturile cu republica comunistă maghiară a lui Béla Kun și să invadeze România (chiar în pofida ordinelor expres ale lui Lenin de a nu o face).

Viziunea autodeterminării la Cristian Rakovski era mai apropiată de internaționalismul utopic al Rosei Luxemburg decât de principiul socialist tradițional al autodeterminării naționale. Mai mult decât atât, revoluționarul socialist vedea în exportarea revoluției una din cele mai de preț datorii, care n-ar trebui stânjenită în niciun fel de atașamente naționale și nostalgii „mic-burgheze”.

Această viziune a unei Uniuni Sovietice ca „patrie a tuturor proletarilor” a rămas infrastructura psiho-emoțională a atașamentului înfocat al comuniștilor români...

Propun aici o deconstrucție a felului în care apare marxismul în urma convulsivului secol XX: un milenarism fără orizont și adesea abstrus, având puțin de-a face cu realitatea și provocările civilizației industriale, și incapabil să ofere ca remedii pentru suferința umană altceva decât sloganuri golite de sens și dogme osificate.

Ca „opiu al intelectualilor”, marxismul este aproape uitat. Acest amurg este, cel puțin prin implicațiile sale, un grandios fin de partie: am fost martorii agoniei finale a unei tentative fără speranță de a depăși limitele naturii umane prin imaginarea unei rupturi totale în lanțul acelor adesea ciudate și inexplicabile evenimente care din lipsa unui termen mai potrivit au fost numite „istorie”.

Declinul radicalismului utopic nu înseamnă însă sfârșitul unei îndelungi năzuințe spre inginerie socială. Hybrisul istoric nu a dispărut; anxietăți și malaise există și în prezent și pot conduce spre noi patimi: „Ideologia comunistă pare să fie într-o stare de rigor mortis iar regimurile care încă o utilizează sunt atât de respingătoare încât învierea ei poate părea imposibilă. Dar să nu ne grăbim cu o asemenea profeție (sau anti-profeție). Condițiile sociale care au hrănit și s-au folosit de această ideologie pot încă să renască; poate că—cine știe?—virusul este latent, așteptând următoarea ocazie. Visurile despre societatea perfectă aparțin inventarului trainic al civilizației noastre” (Kołakowski, Principalele curente).

Tema culpabilității marxismului nu a scăzut în importanță ca urmare a căderii Zidului Berlinului. Într-adevăr, este o chestiune esențială a înțelegerii moderne, istorice, de sine, în special în Europa de Est și fosta Uniune Sovietică, pentru că în prezent—la peste treizeci de ani de la revoluțiile din 1989—moștenirile leniniste rezistă și există forțe, deopotrivă în Est și Vest, care susțin că tragedia comunistă a fost fundamental exogenă promisiunilor generoase ale marxismului umanist.

Fostul gânditor disident român, Andrei Pleșu, a răspuns caustic la această viziune idealizată a moștenirilor marxiste din regiune, insistând că pentru locuitorii fostului Bloc sovietic, acestea nu sunt speculații abstracte, ci fapte tragice de viață. În toate fostele țări comuniste, extrema stângă și extrema dreaptă tind să împărtășească animozități, idiosincrasii, nevroze și fobii. Ce unește aceste două tendințe este faptul că ambele sunt „extreme”: ele disprețuiesc „gri-ul” democrației liberale și detestă „mediocritatea filistină” a existenței burgheze.

Ostilitatea neo-romantică față de provocările unei economii globalizate generează noi mitologii salvaționiste, incluzând proiecte utopice despre reveriile agrariene și cultul pentru comunitatea völkisch, pură, arhaică, imaculată. Discipoli ai lui Marx și Lenin strâng rândurile în compania admiratorilor frenetici ai lui Carl Schmitt și Julius Evola, filosoful mistic fascist italian (am analizat, de altfel, aceste tendințe și în cartea mea, Fantasmele salvării; ele au rămas nesuferit de actuale).

Unul din principalele efecte ale deradicalizării marxiste în Europa Centrală și de Est a fost nevoia de a redefini relațiile dintre intelighenția occidentală și tradiția liberală, incluzând moștenirile umanismului vestic. Epoca post-marxistă, adică postideologică, a permis reconsiderarea responsabilităților politice și morale ale intelectualilor, incluzând refuzul de a se lăsa în voia mult-prețuitelor fantasme de repudiere a status quo-ului liberal-democratic.

Soarta marxismului în Europa de Est evidențiază rolul trezirii, apostaziei și metanoiei: exact marxiștii deziluzionați au fost cei care au contribuit decisiv la erodarea sistemelor ideocratic-partocratice. Așa cum am subliniat și în alte ocazii, revizionismul marxist a reprezentat o forță corozivă majoră în procesul de dizolvare a hybrisului ideologic leninist. Punând în antiteză pretenția oficială cu realitățile abisale și oferind conceptul de alienare drept cheie interpretativă pentru înțelegerea autoritarismului birocratic, revizioniștii au oferit discursuri alternative ale emancipării. Însuși faptul că aparținuseră „familiei” comuniste a făcut critica lor să fie profund explozivă și exasperant de incomodă pentru nomenclaturi.

Destinul revizionismului est-european (spre exemplu, Școala de la Budapesta, de la bătrânul Lukács, la Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus, Mihály Vajda, János Kis, György Bence, experiențele unor Jacek Kuroń, Krzysztof Pomian, Leszek Kołakowski și Zygmunt Bauman, și impactul lui Ernst Bloch asupra revizioniștilor Germaniei de Est) ilustrează o tradiție nobilă a demnității morale, recuperarea conceptului de alienare din ghearele Molohului totalitar și o fenomenologie a onoarei și rezistenței care a jucat un rol crucial în constituirea mișcărilor disidente și decesul sistemelor socialiste de stat.

Abordările lor s-au unit cu post-marxismul anti-autoritar occidental (spre exemplu, Carlo Rosselli, Norberto Bobbio, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Edgar Morin și Jean-François Lyotard), fapt ilustrat de încercările de a redescoperi imaginația socială și noi orizonturi pentru practica emancipativă, dincolo de ideologiile osificate și rigide ale trecutului. Prin urmare, post-marxismul a însemnat lepădarea de viziunile apocaliptice ale catharsisului revoluționar, acceptarea noilor provocări în era comunicațiilor globale, internetului și a noilor mișcări sociale, și o îngrijorare larg răspândită privind sporirea inegalităților.

Post-marxismul a recunoscut persistența agendei socialiste tradiționale, dar a admis estomparea formelor redemptive ale radicalismului politic. Post-marxismul s-a găsit pus în fața necesității de a admite următorul fapt indiscutabil: „marxismul ca doctrină nu poate fi separat de istoria sistemelor și mișcărilor politice pe care le-a călăuzit” (Tony Judt, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, 133).