În contextul convingerii de tip monahal, recunoașterea failibilității a fost începutul sfârșitului pentru orice fundamentalism ideologic.
Totuși, în vremurile „eroice”, precum Comunismul de Război și „construirea socialismului”, unitatea dintre partid și vozhd (lider) a fost, nu mai puțin decât teroarea, esențială pentru supraviețuirea sistemului. Homo Sovieticus a fost mai mult decât invenție propagandistică.
În discursul său de acceptare a premiului Hannah Arendt din 2000, decernat în comun de orașul Bremen, Fundația Heinrich Böll și Asociația Hannah Arendt, Elena Bonner declara: „Una dintre concluziile fundamentale ale gânditoarei Hannah Arendt s-a referit la faptul că «totalitatea terorii este garantată de suportul maselor». Este în consonanță cu un comentariu ulterior al lui Saharov: Sloganul «Poporul și Partidul sunt una», pictat pe fiecare a cincea clădire, nu reprezintă doar vorbe goale” (The Remains of Totalitarianism).
Acesta este, într-adevăr, sensul: interiorizarea formelor de gândire leniniste de către milioane de cetățeni ai lumii sovietizate și disponibilitatea lor de a accepta colectivismul paternalist ca formă de viață preferabilă experiențelor riscante sau orientate spre libertate.
În opinia mea, principalul clivaj în cultura politică rusă de azi este între moștenirea leninistă și aspirațiile democratice sau practicile asociate cu Andrei Saharov și mișcarea drepturilor omului din Rusia. Pentru a o cita din nou pe Elena Bonner, „În preambulul proiectului său al unei Constituții sovietice, Saharov a scris: «Țelul oamenilor din URSS și al guvernului este o viață fericită plină de sens, libertate materială și spirituală, bunăstare și pace». Dar în deceniile de după Saharov, populației Rusiei nu i-a sporit fericirea, deși el a făcut tot ce era omenește posibil pentru a așeza țara pe calea ce va fi dus către acest țel. Și chiar el însuși a trăit o viață bună și fericită” (The Remains of Totalitarianism).
Ca doctrină politică (sau probabil credință politică), bolșevismul a fost o sinteză între iacobinismul radical sau blanquism (elitism, domnia minorității distinsă drept „dictatura proletariatului”, exaltarea avangardei eroice), „Nechaevismul” rus nemărturisit (o mentalitate radical-conspirativă) și componentele autoritar-voluntariste ale marxismului.
Bolșevismul a accentuat omnipotența organizației revoluționare și a hrănit disprețul pentru ceea ce Hannah Arendt numea cândva „micile adevăruri factuale”—așa cum sunt atacurile aprige ale lui Lenin și Troțki la adresa „renegatului” teoretician social-democrat, Karl Kautsky, cel care îndrăznise să pună sub semnul întrebării repudierea bolșevică a libertăților „formale” în numele protejării „dictaturii proletariatului”, fără a mai pune la socoteală că Lenin a împrumutat de la Kautsky teoria „injecției de conștiință”.
Lenin, spre deosebire de Marx, a considerat că elementul organizațional este fundamental pentru succesul acțiunii revoluționare. Pentru Marx, conștiința de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice și ideologice a proletariatului (mă gândesc aici, spre exemplu, la teza lui Engels despre „proletariatul german ca moștenitor al filosofiei clasice germane”, sau la afirmația tânărului Marx privind relația dialectică, deci mutual condiționată, dintre „critica armelor” și „armele criticii” pe drumul spre depășirea/anularea/realizarea filosofiei—Aufhebung.
Intelectualii revoluționari erau cei care formulau doctrina, însă proletarii nu erau priviți ca o masă amorfă în care un grup de autodesemnați „dascăli” aveau misiunea de a injecta conștiința „adevărului istoric”.
Marx nu a propus partidul unic drept instituție totală și nu a văzut militantismul fanatic drept o condiție sine qua non a eficienței politice. Marx nu a conceptualizat o sectă revoluționară care să-și derive puterea, „nu din multitudine, ci dintr-un mic număr de convertiți entuziaști al căror zel și intoleranță îl fac pe fiecare dintre ei egalul a o sută de indiferentiști” (John Maynard Keynes, citat de Emilio Gentile în The Sacralization of Politics in Fascist Italy).
Mai degrabă, Lenin a creat o organizație în care „intelectuali dezrădăcinați și muncitori de ocazie ar fi botezați ca avangardă proletară”. Accentul pus de Marx pe emanciparea umană ca absorbție conștientă a societății de către individ și echivalarea lui a antagonismelor sociale cu conflictul de clasă l-au făcut să susțină eliminarea intermediarelor (legi, instituții, etc.) care reglează relația dintre societatea civilă și stat.
Prin urmare, așa cum splendid a argumentat Leszek Kołakowski, „dacă libertatea este echivalentul unității sociale, atunci cu cât există mai multă unitate, cu atât mai multă libertate. ...Conceptul libertății negative presupune o societate a conflictului. Dacă ea este același lucru cu o societate împărțită în clase, și dacă o societate împărțită în clase este una a proprietății private, atunci nu există nimic greșit în ideea că actul de violență care abolește proprietatea privată distruge în același timp nevoia de libertate negativă, libertatea noastră tout court. Și astfel, Prometeu se trezește din visul lui de putere” (Principalele curente ale marxismului).
