Vladimir Tismăneanu

În galeria liderilor leniniști români, Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) ocupă o poziție aparte: născut în anul 1923, provenind din mediul ilegaliștilor, a aderat la PCR din motive deopotrivă biografice și intelectuale.

Tatăl său, Gheorghe Niculescu-Mizil, a fost unul dintre militanții perioadei clandestine provenit din vechea mișcare socialistă. Mediul familial al tânărului Paul era unul îmbibat de lecturi marxiste, leniniste și staliniste, dar și de idealurile unui socialism încă legat de numele atâtor figuri marcante exterminate în perioada Marii Terori în URSS (Timotei Marin, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Christian Rakovski, Elena Filipovici).

În anii ’50, Paul Niculescu-Mizil a devenit una dintre stelele urcătoare ale aparatului ideologic al PCR. Apropiat de Leonte Răutu, bucurându-se de simpatia lui Gheorghiu-Dej, a devenit prorector, apoi rector al Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu” (instituție ce a funcționat în paralel în timpul „obsedantului deceniu” cu Școala Superioară de Științe Sociale „A.A. Jdanov”).

Asemeni atâtora dintre colegii săi de generație, tânărul Mizil a îmbrățișat cu fervoare tezele staliniste, identificându-se cu ideologia oficială a PMR (ne amintim că, după 1955, Imnul de stat afirma: „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator”, iar imnul neoficial al partidului, ale cărui cuvinte fuseseră scrise, dacă nu mă înșel, de Mihai Beniuc, glorifica „acel Octombrie leninist/ce și la noi e temelie/ Pentru Partidul Comunist”).

Asemenea altor ideologi, a plătit și el un greu tribut sufocantei ortodoxii staliniste (a se vedea unele dintre scrierile sale din acea perioadă). La sfârșitul anilor ’50, Niculescu-Mizil devenea mâna dreaptă a lui Leonte Răutu în cadrul Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, fiind șeful secției de propagandă (relațiile dintre cei doi erau extrem de strânse, iar atunci când Răutu se muta pe strada Turgheniev, în imediata vecinătate a lui Gheorghiu-Dej, familia Niculescu-Mizil, cu numeroșii săi copii, se instala în vila lăsată liberă de Răutu, pe strada Londra).

Celălalt adjunct din epocă al lui Răutu era Pavel Țugui, responsabil cu domeniile științei și culturii, despre ale cărui amintiri, de asemenea, am avut prilejul să mai scriu. Țugui era eliminat în 1960 sub acuzații despre care doar el, ajuns azi la aproape 100 de ani, ne mai poate spune cât erau de reale. Probabil că, de fapt, debarcarea sa era rezultatul repetatelor confruntări cu Leonte Răutu legate de reabilitarea unor figuri importante ale culturii naționale, victime ale stalinismului dezlănțuit din anii ’50.

Oricum ar fi stat lucrurile, este limpede că Pavel Țugui și Paul Niculescu-Mizil propuneau o viziune mai puțin vehementă și rigidă asupra acțiunii ideologice decât fostele vedete ale aparatului propagandistic gen N. Moraru, Ofelia Manole sau Mihail Roller. Ceea ce nu-i definea însă drept campionii unui alt tip de comunism decât cel consfințit de documentele oficiale: arogant, intransigent și suspicios în raport cu orice erezie revizionistă.

Atribuțiile lui Paul Niculescu-Mizil aveau să devină și mai complexe, pe măsură ce PMR se manifesta ca un actor important în tot mai acuta confruntare dintre cele două supraputeri comuniste, URSS și China. Niculescu-Mizil a făcut parte din câteva delegații trimise de Gheorghiu-Dej să medieze în cadrul conflictului dintre Hrușciov și Mao. Cu acest prilej, el și-a consolidat legăturile personale cu alți membri ai delegațiilor, între care premierul Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC și șeful Direcției Organizatorice a CC, Emil Bodnăraș, membru al Biroului Politic și vicepremier, și Chivu Stoica, membru al Biroului Politic și secretar al CC.

### Vezi și... ###

Cum a fost posibilă ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu?

Mai mult, Mizil a fost unul din artizanii politicii de distanțare de Moscova, de după 1963, și a jucat un rol important în elaborarea unor documente de imensă importanță pentru istoria comunismului românesc și a relațiilor dintre România și URSS. Amintesc aici replica din Revista economică dată planului Valev de creare a unui complex agro-industrial suprastatal, publicarea Însemnărilor lui Marx despre români (cu prefața academicianului Andrei Oțetea), dar mai ales pregătirea documentului intrat în istorie sub denumirea de Declarația PMR privind problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată la Plenara CC al PMR din aprilie 1964.

Date importante privind această etapă din istoria comunismului românesc și mondial apar în cartea lui Niculescu-Mizil, O istorie trăită (Editura Enciclopedică, 1997). În condițiile în care ne-a fost dat să citim de-a lungul timpului rânduri penibile despre „epoca de aur” semnate în anii ’90, în România Mare de către un Manea Mănescu, fost premier sub Ceaușescu, scrierile pe care ni le-a lăsat Mizil au marcat un moment semnificativ în efortul unor foști birocrați de vârf de a interpreta perioade cruciale din acele cinci decenii de istorie politică națională și internațională.

Din păcate, Niculescu-Mizil a fost prea afectat de ceea ce s-a întâmplat cu el după 1990 pentru a găsi acea poziție relativ senină, deci cât mai puțin părtinitoare, de care este nevoie în asemenea întreprinderi...

Revoluția din octombrie și nașterea statului sovietic au afectat puternic și România. Exista în rândurile elitei politice locale teama că ideile bolșevice îi vor „contamina” și pe muncitorii și țăranii acestui teritoriu.

În 1918, au avut loc la București și în alte centre industriale ale țării largi manifestații, iar greva tipografilor capitalei din luna decembrie s-a soldat cu ciocniri violente între activiștii de stânga și poliție. Ulterior, în 1921, pentru a mai diminua din tensiunile sociale existente și a reduce șocantele disparități dintre clase, a fost implementată o mare reformă agrară.

Prima elită a Partidului Comunist din România își avea originile în mișcarea socialistă românească, ceea ce explică intensitatea și tenacitatea epurărilor asociate cu „bolșevizarea” care au marcat viața partidului în anii ’20 şi ’30. A existat un entuziasm autentic printre socialiștii români legat de promisiunile generoase ale bolșevicilor după prăbușirea Imperiului Rus, însă, la început, la fel ca în alte mișcări social-democrate, exista și o ruptură dramatică între cei care susțineau măsurile radicale ale bolșevicilor și cei care deplângeau metodele teroriste ale lui Lenin, Troțki&co.

Stânga românească s-a scindat între 1917 și 1920, iar în mai 1921, Congresul din Dealul Spirii (după numele cartierului bucureștean din epocă) consfințea divorțul „tradiționaliștilor” moderați de „radicalii” maximaliști.

Moderații, care și-au păstrat identitatea social-democrată și au refuzat să adere la cele 21 de condiții impuse de Lenin pentru admiterea în A Treia Internațională Comunistă (fondată în 1919), erau adevărații urmași ai lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care se refugiase în România în 1875 ca urmare a implicării sale în mișcarea social-democrată rusă. Mulți din ceilalți părinți fondatori ai social-democrației românești erau la rându-le refugiați din Imperiul Rus, printre ei Nicolai Petrovici Zubcu-Codreanu, Eugen Lupu și Zamfir Arbore. În mod ironic, fiul lui Dobrogeanu-Gherea, Alexandru, și fiica lui Arbore, Ecaterina, aveau să devină comuniști ardenți, să caute refugiu în Uniunea Sovietică și să fie executați, în cele din urmă, în timpul Marii Terori.

Atunci când a reapărut la suprafață, în 1910, Partidul Social Democrat din România se afla sub influența bulgarului Cristian Rakovski, care era apropiat de Dobrogeanu-Gherea și mai apoi unul din cei mai buni prieteni și susținători ai lui Troțki. Rakovski se afla în străinătate la momentul fondării PSDR, fiind expulzat din cauza activităților sale subversive. S-a întors însă în 1912 și a organizat o opoziție furioasă față de implicarea României în Războaiele Balcanice și, mai apoi, în Primul Război Mondial, de partea puterilor Antantei. După august 1916, atunci când România s-a alăturat Antantei iar poliția a recurs la represalii dure împotriva socialiștilor pentru opoziția lor la război, PSDR-ul aproape că s-a dezintegrat.

De la Rakovski, un adevărat proto-bolșevic, socialiștii români au împrumutat un sentiment aproape mistic al supranaționalității și un dispreț profund pentru demodatele loialități naționale. Atunci când s-a petrecut Revoluția bolșevică, Rakovski (care, alături de Gherea, îl găzduise pe Troțki în vizita sa la București din 1913) a trimis o telegramă entuziastă de la Stockholm, acolo unde participa la o conferință internațională. Tot în 1917, însă mai devreme, Rakovski înființa, împreună cu Mihai Gheorghiu-Bujor, Comitetul Român al Acțiunii Social-Democrate de la Odesa, care avea să devină embrionul unui renăscut Partid Social Democrat.

Prin intermediul conexiunilor sale locale și internaționale, Cristian Rakovski a contribuit semnificativ nu doar la revitalizarea mișcării socialiste din România, ci și la radicalizarea sa. În 1905, el a fost organizatorul demonstrațiilor de susținere a răzvrătiților marinari ruși de pe Crucișătorul Potemkin (cărora avea să li se acorde azil în România, acrindu-se astfel relațiile cu imperiul țarist) și a rămas influența perpetuă din spatele propagandei antimilitariste.

În timpul primei conflagrații mondiale, Rakovski a împărtășit convingerea lui Lenin că războiul imperialist trebuia transformat în război civil și apoi într-o mare revoluție socialistă globală. A avut o contribuție crucială la organizarea unor acțiuni pro-bolșevice printre trupele române în Rusia. Până la sfârșitul anului 1917, fusese organizat un Comitet Revoluționar Militar Român la Odesa, drept răspuns la apelurile inflamante ale lui Rakovski de a întoarce armele împotriva burgheziei naționale în semn de solidaritate cu Revoluția bolșevică.

Mai târziu, Rakovski avea să ajungă la Moscova, unde a înființat biroul românesc din cadrul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe și a jucat un rol major în prevenirea de jure a recunoașterii sovietice a suveranității României asupra Basarabiei. În ianuarie 1919, a devenit președintele Sovietului Comisarilor Poporului din Ucraina, acolo de unde plănuia să-și unească eforturile cu republica comunistă maghiară a lui Béla Kun și să invadeze România (chiar în pofida ordinelor expres ale lui Lenin de a nu o face).

Viziunea autodeterminării la Cristian Rakovski era mai apropiată de internaționalismul utopic al Rosei Luxemburg decât de principiul socialist tradițional al autodeterminării naționale. Mai mult decât atât, revoluționarul socialist vedea în exportarea revoluției una din cele mai de preț datorii, care n-ar trebui stânjenită în niciun fel de atașamente naționale și nostalgii „mic-burgheze”.

Această viziune a unei Uniuni Sovietice ca „patrie a tuturor proletarilor” a rămas infrastructura psiho-emoțională a atașamentului înfocat al comuniștilor români...