Vladimir Tismăneanu

În Europa Centrală și de Est, reinventarea politicului pe acorduri non-machiavelice s-a bazat pe o adevărată revoltă împotriva rolului umilitor al ideologiei: „Deoarece regimul este prizonierul propriilor minciuni, el trebuie să falsifice totul. Falsifică trecutul. Falsifică prezentul și falsifică viitorul. Falsifică statisticile. Pretinde că nu posedă un aparat de poliție omnipotent și imoral. Pretinde că respectă drepturile omului. Pretinde că nu se teme de nimic. Pretinde că nu pretinde nimic”. (G. Konrád, Melancholy Of Rebirth)

Anestezia morală a populației a fost cel mai important aliat al puterii comuniste post-totalitare și ar trebui să ne grăbim să adăugăm că este aliatul oricărei structuri birocratice alienante. Sistemul a funcționat câtă vreme minciuna prevalentă a fost acceptată și tolerată de către individ, câtă vreme cetățeanul obișnuit—negustorul lui Havel afișând în vitrina aprozarului său semnul fără noimă „Proletari din toate țările, uniți-vă!”—a continuat să aprobe nonsensul ideologic deși era conștient că tot acest verbiaj nu este nimic altceva decât o colecție de minciuni.

Atunci când Aleksandr Soljenițîn le-a cerut colegilor scriitori sovietici să înceteze să mai mintă, adică să abandoneze ideologia, ideea lui era că viața morală începe în momentul în care nu achiesăm la minciună. Lumea poate fi plină de injustiții, dar să nu adăugăm și noi la ele. Problema este, prin urmare, nu numai identificarea sursei opresiunii în guvern, ci realizarea faptului că fiecare individ a fost legat de structura de putere și că stătea doar în putința lui să se emancipeze.

Citind Arhipelagul Gulag, intelectualii ruși au auzit „o trompetă sunând la teribila curte a istoriei”. Cartea a fost împrumutată de prieteni, apoi returnată, apoi reîmprumutată pentru prietenii prietenilor, așa cum mărturisea Natalia Eksler după ce Andrei Amalrik îi oferise o copie în 1976.

Durerea a milioane de oameni concentrată într-o singură carte a scuturat cinismul și ipocrizia perpetuate de ordinea post-totalitară în Est sau de nebunia ideologică în Vest. În același timp, liderii sovietici au realizat cezura potențial ireversibilă generată de Arhipelagul Gulag. În 1974, la o reuniune a Politburo-ului, nimeni altul decât Leonid Brejnev afirma fără ocolișuri că „avem toată baza pentru închiderea lui Soljenițîn, pentru că a depășit limitele celor mai sacre lucruri—Lenin, sistemul sovietic, puterea sovietică și tot ceea ce ne este mai drag”.

Într-adevăr, revelațiile au pecetluit sentința la adresa sistemului. Așa cum apărea într-o scrisoare adresată Biroului Politic sovietic, „Arhipelagul Gulag este rechizitoriul cu care începe procesul rasei umane împotriva voastră” (Robert Horvath, The Legacy of Soviet Dissent). Împreună cu cei care i-au urmat exemplul, Soljenițîn a subminat, așa cum spunea un aparatcic în 1988, „bazele pe care se sprijină viața noastră actuală” (Vadim Medvedev, secretar al Comitetului Central cu probleme de ideologie).

Potrivit lui Václav Havel, abilitatea sistemului de a-și transforma victimele în complici a făcut ca post-totalitarismul să fie diferit de dictaturile clasice. Însăși ideea schimbării dispăruse, iar indivizii se confruntau cu imperativul procesării a ceea ce li se părea singura formă posibilă de viață. Emanciparea, nașterea unei alternative la atotcuprinzătoarea minciună nu au venit ca un beneficiu exogen acordat de alții, ci în momentul în care anumiți indivizi au decis să pună capăt formelor grotești de sacrificiu voluntar.

Decizia indivizilor de a curma cercul vrăjit al complicității cu puterea și de a-și rosti propriul adevăr a fost premisa renașterii societății civile. De aceea, Havel (alături de George Konrád, János Kis, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Martin Palouš, Miklós Haraszti și alții) a propus un discurs alternativ despre individualitate care a creat potențialul necesar reconstrucției comunitare și redefinirii subiectivității.

Amintind de învățăturile mentorului său, Jan Patočka, Havel declara că „un act este drept nu pentru că poate produce rezultate favorabile (utilitarismul) sau pentru că este datoria universală a agentului să se comporte astfel în anumite circumstanțe (deontologia), ci pentru că este un lucru esențial uman care trebuie făcut, un autentic țel al vieții”.

Ca opiu al intelectualilor, marxismul este aproape dispărut. Acest amurg al ideologiei de stânga, cel puțin prin implicațiile sale, reprezintă un grandios fin de partie.

Am avut cu toții ocazia de a asista la agonia finală a acestei tentative deșarte de a depăși limitele naturii umane prin imaginarea unei rupturi totale cu ciudata succesiune de evenimente pe care, din goana după un termen adecvat, am numit-o „istorie”. Declinul radicalismului utopic nu înseamnă însă și decesul unei apetențe de durată pentru ingineria socială. Hybrisul istoric nu a dispărut, chinurile și anxietățile sunt aici, cu noi, și pot duce la alte nebunii.

Iată ce spunea Leszek Kołakowski în Principalele curente ale marxismului: „Ideologia comunistă pare să fie într-o stare de rigor mortis, iar regimurile care încă mai apelează la ea sunt într-atât de repugnante încât renașterea ei poate părea imposibilă. Dar să nu ne grăbim cu o asemenea profeție (sau anti-profeție). Condițiile sociale care au hrănit și folosit această ideologie pot reveni; probabil—cine știe—că virusul este adormit, așteptând următoarea ocazie. Visurile despre societatea perfectă aparțin fondului de bază al civilizației noastre”.

Chestiunea culpabilității marxismului nu a pălit în relevanță după prăbușirea Zidului Berlinului. Într-adevăr, este o temă centrală a înțelegerii istorice moderne, mai ales în Europa de Est și fosta Uniunea Sovietică, pentru că la peste 30 de ani de la revoluțiile din 1989 moștenirile leniniste sunt încă prezente și există forțe, atât la Est, cât și la Vest, care consideră că respectiva catastrofă comunistă a fost esențialmente exogenă în raport cu promisiunile generoase ale umanismului marxist.

De pildă, acesta a fost și cazul proeminentului filosof marxist român Ion Ianoși (1928–2016), pentru care textul Manifestului comunist n-ar fi trebuit nicicând confundat cu consecințele sale din „rațiuni partizane”. Comparându-i pe Marx cu Nietzsche, Ianoși a scris despre „vinovații fără vină”. În aceeași manieră, fostul disident maghiar (și, pentru scurt timp, straussian) G.M. Tamás a devenit după anul 2000 din ce în ce mai vocal în criticile sale la adresa valorilor liberale (nu doar la adresa liberalismului) și a susținut nevoia de a redeștepta radicalismul politic al clasei muncitoare.

Încă din 2009, gânditorul-disident Andrei Pleșu a răspuns cu amărăciune viziunii idealizate a moștenirilor marxiste în regiune, insistând că pentru cetățenii fostului Bloc sovietic, aceste idei nu sunt simple speculații, ci fapte tragice de viață. Am avut eu însumi polemici cu G.M. Tamás pe subiectul „mariajului” său cu exaltarea iresponsabilă a revoluției ca ultim eveniment promovată de Alain Badiou.

Un alt caz interesant a fost cel al lui István Mészáros (1930–2017), fost discipol al lui Georg Lukács și student proeminent al conceptului hegeliano-marxist de alienare, ale cărui convingeri anti-capitaliste fuseseră aclamate cu entuziasm drept paradigmă a acelei pensamiento critico de către Hugo Chávez („socialistul bolivarian” al Venezuelei).

În toate fostele țări comuniste, extrema stângă și extrema dreaptă tind să împărtășească animozități, idiosincrasii, nevroze și fobii. Ceea ce unește aceste două tendințe este propria lor „extremă”: ambele detestă „griul” democrației liberale și deplâng „mediocritatea filistină” a existenței burgheze.

Ostilitatea neo-romantică la provocările economiei globale generează noi mitologii salvaționiste, inclusiv zborurile utopice către anumite reverii agrariene sau cultul unei comunități völkisch arhaice și neprihănite. Așa se face că discipoli ai lui Marx și Lenin ajung să strângă rândurile alături de admiratori fanatici ai lui Carl Schmitt sau Julius Evola, filosoful mistic fascist italian. Am examinat, desigur, toate aceste manifestări în cartea mea, Fantasmele salvării...