Vladimir Tismăneanu

Autohtonismul, potrivit lui Zbigniew Brzezinski, era o exagerată—dacă se petrecea adesea—și inconștientă „preocupare pentru obiective comuniste locale, domestice, în detrimentul mai marilor țeluri sovietice internaționale”.

Nu era o filosofie elaborată a opoziției la hegemonia sovietică, ci convingerea unor lideri est-europeni precum Gomułka în Polonia, Lucrețiu Pătrășcanu în România și Traicio Kostov în Bulgaria, cum că interesele naționale nu erau neapărat incompatibile cu agenda sovietică și că asemenea scopuri pot fi urmărite fără primejdie.

Prin urmare, principala sarcină a Cominformului—dacă nu chiar singura sa sarcină—a fost să curme astfel de ambiții locale. Împlinirea modelului stalinist pentru Europa de Est a inclus și urmărirea unei strategii unice care ar putea în cele din urmă transforma variile culturi politice naționale în copiile fidele ale „avansatei” experiențe sovietice.

Partidele comuniste locale, angajate în tentative frenetice de a imita modelul stalinist, au transplantat și uneori amplificat cele mai respingătoare trăsături ale sistemului totalitar sovietic. Scopul proceselor-spectacol care au avut loc în democrațiile populare a fost acela de a crea un consens național împrejurul elitei comuniste conducătoare și de a menține o stare de panică în rândurile populației.

Potrivit lui George H. Hodos, un supraviețuitor al procesului László Rajk din 1949 în Ungaria, acele înscenări judiciare reprezentau semnale transmise tuturor potențialilor liber-cugetători și eretici din țările-satelit. De asemenea, procesele au „încercat să stigmatizeze pe oricine care manifesta diferențe de opinie ca criminali de drept comun și/sau agenți ai imperialismului, să denatureze diferențele tactice drept trădare, sabotaj și spionaj”.

În orice caz, trebuie subliniat că aceste procese nu au fost o simplă repetiție a epurărilor sângeroase care au devastat corpul politic sovietic în anii 1930. Între 1949 și 1951, principalele victime ale proceselor au fost membri ai „elitelor naționale comuniste”, sau „comuniștii locali”, spre deosebire de loialiștii doctrinari ai lui Stalin.

Koçi Xoxe, Traicho Kostov, Lucrețiu Pătrășcanu, Władysław Gomułka și László Rajk și-au petrecut cu toții anii de război în propriile țări, participând în mișcarea de rezistență anti-nazistă. Spre deosebire de colegii lor instruiți la Moscova, ei puteau invoca legitimitatea din implicarea directă în mișcarea partizană.

Unii dintre acești comuniști „autohtoni” ar fi putut chiar să deteste atitudinile de superioritate ale „moscoviților”, care au profitat de pe urma legăturilor lor mai bune cu Moscova și care îi tratau pe comuniștii locali ca pe niște parteneri de rang inferior. Stalin era conștient de acele rivalități fracționiste și le-a folosit spre a iniția epurări permanente în țările-satelit.

La începutul anilor 1950, Stalin a devenit din ce în ce mai preocupat de rolul evreilor ca purtători ai „mentalității cosmopolite” și ca susținători „concreți” ai Occidentului. Pentru comuniști nu conta dacă un individ era „în mod subiectiv” împotriva sistemului; ceea ce conta era că el sau ea ar fi putut crede și acționa în virtutea statutului lor „obiectiv” (spre exemplu, a fi provenit dintr-o familie burgheză, a fi studiat în Vest, sau a fi aparținut unei anumite minorități).

În vreme ce există o literatură impresionantă și în expansiune legat de antisemitismul lui Stalin în timpul ultimilor ani ai dominației sale, există și un regretabil deficit de analiză a antisemitismului ca trăsătură definitorie a culturii politice post-1948 în cadrul sateliților est-europeni. Într-o estimare din 1972 a antisemitismului în Uniunea Sovietică, William Korey făcea o observație extrem de interesantă:

„Discriminarea anti-evreiască a devenit parte integrantă a politicilor statului sovietic încă de la sfârșitul anilor ’30. Ceea ce i-a lipsit atunci a fost o ideologie oficială care să raționalizeze excluderea evreilor din anumite poziții sau care să justifice suspiciunea canalizată asupra lor. Mai întâi între 1949-1953 și apoi elaborat mai mult începând cu 1967, «evreul comun», fie «cosmopolit» sau «sionist», a început să fie identificat ca dușman. Stereotipurile populare antisemite au fost absorbite de canalele oficiale și au fost generate de nevoi șoviniste și cerințe totalitare. ...Ideologia «evreului colectiv» nu a fost și nu este complet integrată în gândirea sovietică. Funcționează la un nivel pur pragmatic—pentru a împlini scopuri domestice limitate, deși clar definite. Aceasta sugerează posibilitatea că poate fi lăsată la o parte atunci când acele scopuri nu mai trebuiesc a fi servite”. (The Soviet Cage)

În Europa Centrală și de Est, reinventarea politicului pe acorduri non-machiavelice s-a bazat pe o adevărată revoltă împotriva rolului umilitor al ideologiei: „Deoarece regimul este prizonierul propriilor minciuni, el trebuie să falsifice totul. Falsifică trecutul. Falsifică prezentul și falsifică viitorul. Falsifică statisticile. Pretinde că nu posedă un aparat de poliție omnipotent și imoral. Pretinde că respectă drepturile omului. Pretinde că nu se teme de nimic. Pretinde că nu pretinde nimic”. (G. Konrád, Melancholy Of Rebirth)

Anestezia morală a populației a fost cel mai important aliat al puterii comuniste post-totalitare și ar trebui să ne grăbim să adăugăm că este aliatul oricărei structuri birocratice alienante. Sistemul a funcționat câtă vreme minciuna prevalentă a fost acceptată și tolerată de către individ, câtă vreme cetățeanul obișnuit—negustorul lui Havel afișând în vitrina aprozarului său semnul fără noimă „Proletari din toate țările, uniți-vă!”—a continuat să aprobe nonsensul ideologic deși era conștient că tot acest verbiaj nu este nimic altceva decât o colecție de minciuni.

Atunci când Aleksandr Soljenițîn le-a cerut colegilor scriitori sovietici să înceteze să mai mintă, adică să abandoneze ideologia, ideea lui era că viața morală începe în momentul în care nu achiesăm la minciună. Lumea poate fi plină de injustiții, dar să nu adăugăm și noi la ele. Problema este, prin urmare, nu numai identificarea sursei opresiunii în guvern, ci realizarea faptului că fiecare individ a fost legat de structura de putere și că stătea doar în putința lui să se emancipeze.

Citind Arhipelagul Gulag, intelectualii ruși au auzit „o trompetă sunând la teribila curte a istoriei”. Cartea a fost împrumutată de prieteni, apoi returnată, apoi reîmprumutată pentru prietenii prietenilor, așa cum mărturisea Natalia Eksler după ce Andrei Amalrik îi oferise o copie în 1976.

Durerea a milioane de oameni concentrată într-o singură carte a scuturat cinismul și ipocrizia perpetuate de ordinea post-totalitară în Est sau de nebunia ideologică în Vest. În același timp, liderii sovietici au realizat cezura potențial ireversibilă generată de Arhipelagul Gulag. În 1974, la o reuniune a Politburo-ului, nimeni altul decât Leonid Brejnev afirma fără ocolișuri că „avem toată baza pentru închiderea lui Soljenițîn, pentru că a depășit limitele celor mai sacre lucruri—Lenin, sistemul sovietic, puterea sovietică și tot ceea ce ne este mai drag”.

Într-adevăr, revelațiile au pecetluit sentința la adresa sistemului. Așa cum apărea într-o scrisoare adresată Biroului Politic sovietic, „Arhipelagul Gulag este rechizitoriul cu care începe procesul rasei umane împotriva voastră” (Robert Horvath, The Legacy of Soviet Dissent). Împreună cu cei care i-au urmat exemplul, Soljenițîn a subminat, așa cum spunea un aparatcic în 1988, „bazele pe care se sprijină viața noastră actuală” (Vadim Medvedev, secretar al Comitetului Central cu probleme de ideologie).

Potrivit lui Václav Havel, abilitatea sistemului de a-și transforma victimele în complici a făcut ca post-totalitarismul să fie diferit de dictaturile clasice. Însăși ideea schimbării dispăruse, iar indivizii se confruntau cu imperativul procesării a ceea ce li se părea singura formă posibilă de viață. Emanciparea, nașterea unei alternative la atotcuprinzătoarea minciună nu au venit ca un beneficiu exogen acordat de alții, ci în momentul în care anumiți indivizi au decis să pună capăt formelor grotești de sacrificiu voluntar.

Decizia indivizilor de a curma cercul vrăjit al complicității cu puterea și de a-și rosti propriul adevăr a fost premisa renașterii societății civile. De aceea, Havel (alături de George Konrád, János Kis, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Martin Palouš, Miklós Haraszti și alții) a propus un discurs alternativ despre individualitate care a creat potențialul necesar reconstrucției comunitare și redefinirii subiectivității.

Amintind de învățăturile mentorului său, Jan Patočka, Havel declara că „un act este drept nu pentru că poate produce rezultate favorabile (utilitarismul) sau pentru că este datoria universală a agentului să se comporte astfel în anumite circumstanțe (deontologia), ci pentru că este un lucru esențial uman care trebuie făcut, un autentic țel al vieții”.