Vladimir Tismăneanu

În Italia lui Benito Mussolini, mitul Il Duce nu a avut rațiunea de a fi a religiei fasciste. În cuvintele istoricului italian Emilio Gentile, „el a fost creat din experiența colectivă a unei mișcări care s-a considerat pe sine purtătoarea unei carisme misionare cu totul aparte, una care în fapt nu a fost, la începuturile sale, strâns legată de Mussolini... Mitul Mussolini a apărut în contextul religiei fasciste, odată ce aceasta fusese instituționalizată” (vezi The Struggle for Modernity).

Fascismul italian a păstrat cu sfințenie liderul ca pe o instituție potențial independentă de Mussolini. Un jurist italian, contemporan cu acele vremuri, a formulat problema după cum urmează: „Dacă noul stat este să se transforme într-o existență permanentă, ceea ce înseamnă un «sistem-de-viață», el nu o poate face fără rolul Liderului, din pricina structurii sale ierarhice, chiar dacă acest Lider nu are anvergura extraordinară a Omului care a promovat revoluția în primul rând”.

În 1934, intelectualul fascist sard, Edgardo Sullis, a publicat o carte al cărei titlu amintea de Thomas à Kempis—Il Duce. Imitazione di Mussolini—și în care îi îndemna pe militanți să ducă o viață politică dedicată în totalitate transformării radicale a societății și chiar a lor: „Ar trebui să-l imitați doar pe Mussolini. Nu ar trebui să aveți alt model în viață în afara lui”.

Acest „cezarism totalitar” (pentru a folosi termenul lui Gentile), sau bonapartism hierocratic, care a permis caracterul interșanjabil al carismei între lider și partid este izbitor de similar formulei sovietice a secretarului-general ca „Lenin al timpurilor noastre” (folosită adesea și în alte regimuri comuniste). De fapt, lupta dintre Stalin și rivalul său absolut, Troțki, a vizat o chestiune esențială: care dintre ei poate pretinde cu legitimitate a fi „Lenin-ul la zi”?

În cazul sovietic, forma esențială de carismă a fost aceea a partidului ca incarnație a socialismului științific, agentul escatologic care a accentuat „clivajul dintre proletariatul «în sine» și proletariatul «pentru sine», precum și crearea unui agent însărcinat cu închiderea acestui hiat”. Chiar și legitimitatea lui Stalin, la apogeul cultului personalității, „rezida în ochii liderilor partidului în ceea ce ei vedeau ca rolul său de garant al puterii lor colective a statului”.

Precum în cazul lui Mussolini, Lenin a rămas fondatorul bolșevismului, șeful statului sovietic (mai întâi statul proletarilor) și liderul popoarelor sovietice. Sub stalinism, „faptul că partidul exista ca o ierarhie continuă, integrată, care era încastrată instituțional și ideologic în sistem, însemna că existase întotdeauna ca resursă pentru corectarea și ținerea sub control a politicilor cele mai extreme ale regimului. Continuitatea instituțională a partidului a furnizat baza pentru auto-control” (vezi studiul semnat de Yoram Gorlizki și Hans Mommsen în Beyond Totalitarianism).

O asemenea reglare specifică a permis reinventări și stagnări leniniste succesive, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est. O posibilă explicație pentru impactul exploziv imens al „Raportului Secret” al lui Nikita Hrușciov (februarie 1956) a fost, dincolo de remarca clasică despre acceptarea failibilității în aplicarea liniei partidului la cel mai înalt nivel de putere, faptul că acele crime dezvăluite fuseseră comise împotriva partidului.

Mitul lui Stalin corupsese ireversibil „impersonalismul carismatic” al partidului (în cuvintele lui Ken Jowitt). Ideea de bază este, pentru moment, aceea că atât fascismul (în metamorfoza sa italiană), cât și leninismul, au conținut în ele posibilitatea unei regenerării carismatice indiferent de persoana liderului.

Ceea ce a contat pentru adepții înfocați a fost promisiunea mântuirii întrupată de partid—sursa libertății prin experimentarea de succes asupra istoriei. Cu toate acestea, în cazul italian, o asemenea resuscitare a partidului după dispariția lui Mussolini s-a dovedit imposibilă din cauza situației dezastruoase în care s-a găsit țara ca urmare a administrării incompetente a efortului de război din partea Partidului Național Fascist.

Istoricul R. J. B. Bosworth remarca faptul că până și în timpul Republicii Salo, „noul regim a evitat cu atenție cuvântul «fascist», optând în schimb pentru «social» ca semn al atașamentului său revoluționar față de o «nouă ordine», acasă și pretutindeni”. Noua Republica Sociale Italiana poate fi percepută ca o încercare disperată, dar condamnată să eșueze, de a revitaliza misiunea eroică a fascismului în Italia (vezi Mussolini’s Italy). În prima sa transmisiune după întoarcerea în Italia (18 septembrie 1943), Mussolini anunța că noul stat va fi „fascist într-un fel care ne poartă înapoi la originile noastre”.

Naționaliștii slovaci care votaseră împotriva președinției lui Václav Havel nu au respins un individ, pur și simplu, ci o alegere morală, metafizică. Ei au demonstrat că ființele umane sunt predispuse la comportamente iraționale din motive simple precum mândrie, egoism sau ambiție.

Havel și alți intelectuali critici ai fostului Bloc sovietic căutaseră să facă din politică un tărâm al onestității și obiectivității. Apoi, brusc, ei descopereau că restaurația trecutului este încă posibilă: dacă nu sub forma unor respingătoare practici comuniste, atunci măcar sub forma repudierii valorilor morale transcendente proclamate și practicate de către foștii disidenți.

### Vezi și... ###

Moșteniri fundamental diferite: István Csurka vs. Václav Havel

Respingerea valorilor morale transcendente a contaminat apoi politica din Ungaria. Când l-am cunoscut prima oară pe Gáspár Miklós Tamás la New York, în 1986, acesta era un filosof disident implicat în așa-numita opoziție samizdat (literatura autopublicată, considerată sedițioasă de către regimul János Kádár). Auzisem multe despre el la începutul anilor ’80, atunci când emigrase din România în Ungaria. Era prea independent, prea neliniștit pentru a supraviețui în climatul din ce în ce mai sufocant al dictaturii paranoide a lui Nicolae Ceaușescu.

În 1986, am vorbit cu Tamás despre perspectivele unei rupturi pașnice cu comunismul. Mi-a spus atunci despre planurile din Ungaria privind o mișcare politică dedicată apărării drepturilor omului. Mai târziu, după căderea comunismului, „TGM” a devenit ideolog al Alianței Democraților Liberi și membru al parlamentului. Acompaniat de discursurile sale distrugătoare de tabuuri, fragilul filosof ajunsese o țintă preferată atât de foștii comuniști, cât și de renăscuții naționaliști. Îmi aduc aminte că atunci când am vizitat Budapesta, în iunie 1990, Tamás mi-a arătat un obscen graffitti, pictat pe pereții casei în care locuia cu mama sa de către niște golani fasciști: „Gáspár Tamás, Israel te așteaptă”. Deși Tamás se afla încă în conducerea partidului, entuziasmul său a luat-o la vale. L-am revăzut apoi la Washington și am vorbit pe larg despre surprizele tranziției postcomuniste.

Atunci când l-am întrebat dacă crede că dreapta naționalistă are vreo șansă de a prelua puterea în Ungaria (și, din acest motiv, în orice altă țară central-europeană), a răspuns cu o notă de melancolie: „Dragă prietene, ei sunt deja la putere”.

În septembrie 1992, György Bence, cunoscutul filosof și fost disident, dădea voce unor îngrijorări similare. Nu avea de unde să știe atunci că fostul său discipol, Viktor Orbán, va deveni întruparea nefericită a presimțirilor. Dar, al începutul anilor ’90, Bence deplângea dispariția prematură a unor tabuuri anterior acceptate privind expresiile fățișe ale antisemitismului și rasismului.

La noi, a existat cazul lui Dan Petrescu (n. 1949). Scriitor înzestrat, Petrescu îl denunțase pe Ceaușescu în presa din Occident în timp ce rămăsese în România. După Revoluția din decembrie 1989, Petrescu a devenit ministru adjunct la cultură și a crezut că vremea ticăloșilor apusese. S-a înșelat. Noii lideri ai României s-au dovedit a fi marionetele Securității, așa că a demisionat. A mărturisit apoi că nu fusese într-atât de dezamăgit de liderii României, de vreme ce mafioții comuniști se purtau potrivit naturii lor, cât de incredibila fascinație pentru noroi a populației. A continuat prin a fi directorul unei edituri și a privit contemplativ la spectacolul dezolant al politicii românești: histrionism, demagogie, intrigi, precum și o incredibilă resurgență a emoțiilor tribaliste în discursul public.

„Poate că e prea devreme pentru democrație aici”, îmi spunea Petrescu cu amară ironie în apartamentul său, acolo unde l-am vizitat, pe el și soția sa Tereza, în iunie 1990. Tereza Petrescu este sora regretatului Ioan Petru Culianu, profesorul de la Universitatea din Chicago care a fost ucis în mai 1991. Culianu, un critic extrem de caustic al tentațiilor fasciste din România, a fost ucis de către un agresor necunoscut într-o toaletă de la Divinity School. Asemeni Revoluției române din 1989, și această crimă rămâne până astăzi învăluită într-un gros și tenebros mister. Poate că nu toți își aduc aminte, dar Culianu scrisese împotriva extremismului naționalist și acuzase noul regim de la București că ar fi o încrucișare de fascism și stalinism. De altfel, despre acest mariaj toxic între extrema dreaptă și extrema stângă a vorbit și Adam Michnik atunci când considera că naționalismul reprezintă ultimul refugiu al comunismului...