Ca opiu al intelectualilor, marxismul este aproape dispărut. Acest amurg al ideologiei de stânga, cel puțin prin implicațiile sale, reprezintă un grandios fin de partie.
Am avut cu toții ocazia de a asista la agonia finală a acestei tentative deșarte de a depăși limitele naturii umane prin imaginarea unei rupturi totale cu ciudata succesiune de evenimente pe care, din goana după un termen adecvat, am numit-o „istorie”. Declinul radicalismului utopic nu înseamnă însă și decesul unei apetențe de durată pentru ingineria socială. Hybrisul istoric nu a dispărut, chinurile și anxietățile sunt aici, cu noi, și pot duce la alte nebunii.
Iată ce spunea Leszek Kołakowski în Principalele curente ale marxismului: „Ideologia comunistă pare să fie într-o stare de rigor mortis, iar regimurile care încă mai apelează la ea sunt într-atât de repugnante încât renașterea ei poate părea imposibilă. Dar să nu ne grăbim cu o asemenea profeție (sau anti-profeție). Condițiile sociale care au hrănit și folosit această ideologie pot reveni; probabil—cine știe—că virusul este adormit, așteptând următoarea ocazie. Visurile despre societatea perfectă aparțin fondului de bază al civilizației noastre”.
Chestiunea culpabilității marxismului nu a pălit în relevanță după prăbușirea Zidului Berlinului. Într-adevăr, este o temă centrală a înțelegerii istorice moderne, mai ales în Europa de Est și fosta Uniunea Sovietică, pentru că la peste 30 de ani de la revoluțiile din 1989 moștenirile leniniste sunt încă prezente și există forțe, atât la Est, cât și la Vest, care consideră că respectiva catastrofă comunistă a fost esențialmente exogenă în raport cu promisiunile generoase ale umanismului marxist.
De pildă, acesta a fost și cazul proeminentului filosof marxist român Ion Ianoși (1928–2016), pentru care textul Manifestului comunist n-ar fi trebuit nicicând confundat cu consecințele sale din „rațiuni partizane”. Comparându-i pe Marx cu Nietzsche, Ianoși a scris despre „vinovații fără vină”. În aceeași manieră, fostul disident maghiar (și, pentru scurt timp, straussian) G.M. Tamás a devenit după anul 2000 din ce în ce mai vocal în criticile sale la adresa valorilor liberale (nu doar la adresa liberalismului) și a susținut nevoia de a redeștepta radicalismul politic al clasei muncitoare.
Încă din 2009, gânditorul-disident Andrei Pleșu a răspuns cu amărăciune viziunii idealizate a moștenirilor marxiste în regiune, insistând că pentru cetățenii fostului Bloc sovietic, aceste idei nu sunt simple speculații, ci fapte tragice de viață. Am avut eu însumi polemici cu G.M. Tamás pe subiectul „mariajului” său cu exaltarea iresponsabilă a revoluției ca ultim eveniment promovată de Alain Badiou.
Un alt caz interesant a fost cel al lui István Mészáros (1930–2017), fost discipol al lui Georg Lukács și student proeminent al conceptului hegeliano-marxist de alienare, ale cărui convingeri anti-capitaliste fuseseră aclamate cu entuziasm drept paradigmă a acelei pensamiento critico de către Hugo Chávez („socialistul bolivarian” al Venezuelei).
În toate fostele țări comuniste, extrema stângă și extrema dreaptă tind să împărtășească animozități, idiosincrasii, nevroze și fobii. Ceea ce unește aceste două tendințe este propria lor „extremă”: ambele detestă „griul” democrației liberale și deplâng „mediocritatea filistină” a existenței burgheze.
Ostilitatea neo-romantică la provocările economiei globale generează noi mitologii salvaționiste, inclusiv zborurile utopice către anumite reverii agrariene sau cultul unei comunități völkisch arhaice și neprihănite. Așa se face că discipoli ai lui Marx și Lenin ajung să strângă rândurile alături de admiratori fanatici ai lui Carl Schmitt sau Julius Evola, filosoful mistic fascist italian. Am examinat, desigur, toate aceste manifestări în cartea mea, Fantasmele salvării...