Vladimir Tismăneanu

Născut în 1910, Leonte Răutu a intrat în partidul comunist român în 1929 (pe vremea când era student în matematică la Universitatea din București) iar în anii 1930 a devenit șeful secției de propagandă și agitație. În închisoarea de la Doftana a intrat în contact cu Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Apoi, în anii care au urmat, a devenit redactor la Scînteia, ziarul ilegal al partidului.

În 1940, a părăsit România și s-a refugiat în URSS, devenind directorul secției românești a Radio Moscova. S-a întors în țară împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca și Valter Roman, și a inițiat o versiune locală a jdanovismului. Într-unul din cele mai vehemente discursuri jdanoviste, Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale, Răutu declara război tuturor operelor remarcabile din cultura națională:

„Se știe care sunt canalurile prin care concepția cosmopolită se infiltrează îndeosebi în lumea intelectualității: ploconirea, servilismul față de cultura burgheză, vorbăria despre comuniunea între oamenii de știință progresiști și reprezentații științei burgheze reacționare, nihilismul național, adică negarea a ceea ce are valoros și progresist fiecare popor în istoria și în cultura sa, disprețul pentru limba poporului, pentru istoria luptei sale de eliberare, ura împotriva operei de construire a socialismului, ponegrirea a tot ceea ce e nou și se dezvoltă, înlocuirea spiritului de partid prin obiectivismul burghez, care ignorează profunda deosebire dintre cultura socialist progresistă și cultura burgheză, reacționară” (Perfectul acrobat).

După 1953, a trecut la o abordare aparent mai echilibrată, ca mecanism de apărare în contextul destalinizării. Principala lui armă în aceste timpuri de schimbare a fost cea a manipulării. Individul era mereu o unealtă lipsită de personalitate precisă (fiind mai degrabă un complex de trăsături dobândite sau atribuite); când ea/el manifesta voința pentru acțiune autonomă, ea/el devenea o victimă a logicii diabolice a epurării (un excelent exemplu este cariera lui Mihai Beniuc, „micul tiran din Uniunea Scriitorilor”, cum l-a numit odată veteranul poet comunist Miron Radu Paraschivescu).

Cinismul și oportunismul lui Răutu erau flagrante în 1964, atunci când același individ care condusese sovietizarea culturii române a inițiat o campanie stridentă împotriva lumii academice, pe care a demascat-o și acuzat-o de „a fi uitat adevăratele valori naționale” și de „a fi arătat o loialitate nerușinată și față de cea mai mică realizare sovietică”.

Cariera lui Leonte Răutu a fost caracterizată în mod fundamental de o extraordinară capacitate de a-i sluji pe cei la putere în cadrul Partidului Comunist Român. El a fost mai întâi favoritul Anei Pauker și al lui Vasile Luca, obținându-și poziția la Radio Moscova și numirile inițiale în România datorită acestei relații.

Din 1952, a sărit în barca lui Dej, fiind, alături de Miron Constantinescu, autorul rezoluției sesiunii Plenarei din mai-iunie, textul pe care s-au bazat epurările (ceea ce a ajuns a fi cunoscut ca „nopțile din iunie”). Contribuția sa inchizitorială la cazul Pauker nu va fi fost prima (vezi implicarea sa în demascarea „crimelor” intelectuale ale lui Lucrețiu Pătrășcanu) și nici ultima astfel de activitate.

În 1957, Răutu s-a plasat din nou pe banca acuzatorilor în timpul acțiunii partidului împotriva cuplului Chișinevschi-Constantinescu (aceste evenimente sunt adesea etichetate în istoriografia română drept o „destalinizare ratată”). După decăderea acestora doi, care fuseseră competitori direcți în lupta de administrare a frontului cultural, Răutu a devenit patriarhul incontestabil al politicilor culturale comuniste.

Cu excepția unei perioade în care a împărțit puterea cu Grigore Preoteasa, Leonte Răutu a creat un aparat înțesat cu indivizi mediocri, al căror ego le egala incompetența (spre exemplu, Mihail Roller și Pavel Țugui).

Biografia lui Leonte Răutu reprezintă expresia perfectă a jocului pervers al măștilor staliniste. Disimularea, promiscuitatea etică și ipocrizia au fost singurele constante ale existenței aparatcicului, un refugiu perfect dezvoltat în fața oricărui imperativ moral. Răutu a fost întruchiparea antilogicii diabolice a stalinismului: un individ trecând printr-un proces irezistibil de decădere personală bazat pe subordonare credincioasă față de liderul partidului dincolo de considerente precum rațiunea, onoarea și demnitatea.

Așa cum a spus-o Franz Borkenau, comunismul, „o utopie bazată pe credința în omnipotența «avangardei», nu poate trăi fără țapi ispășitori, iar procedurile aplicate în identificarea acestora, inventarea lor, devin doar mai crude și nesăbuite” (World Communism).

De fapt, istoria politică a mișcării internaționale comuniste este istoria epurărilor permanente a diferitelor fracțiuni, etichetate de către învingători ca „devieri antipartinice”. Cei înfrânți în luptele pentru putere din partid au fost catalogați drept fracționiști, în vreme ce câștigătorii au fost hiperbolizați drept campionii „cauzei sfinte” a unității partidului.

În vreme ce procesul Slánský și „complotul doctorilor” par să fi reprezentat limitele iraționalității sistemului stalinist, epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost, în primul rând, o expresie a pragmatismului revoluționar indigen.

Acest proces a presupus epurări masive în Comitetului Democratic Evreiesc și Comitetul Ungar, sugerând o campanie concertată de slăbire a fracțiunii moscovite. În scenariile bizantine care au devorat elita comunistă românească, internaționalismul mistic al perioadei cominterniste a fost înlocuit treptat cu o poziție cinică împodobită cu motive naționaliste și chiar xenofobe. Gheorghiu-Dej și acoliții săi nu doar că au speculat pe marginea antisemitismului lui Stalin, dar nici nu au ezitat măcar să joace aceeași carte. Mizele erau puterea absolută iar evreitatea adversarilor era un argument care putea fi folosit cu dictatorul sovietic.

Dacă staliniștii naționali erau primii beneficiari ai avertismentului lui Stalin privind pericolul transformării partidului dintr-un „partid social și de clasă, într-un partid de rasă”, ei nu erau în schimb nici inițiatorii, nici arhitecții acestui lucru. Nu mai puțin prinși în același mecanism pervers de auto-umilire precum colegii lor polonezi și ungari, staliniștii români—Gheorghiu-Dej, Chișinevschi și Ceaușescu, la fel de mult ca Ana Pauker și Vasile Luca—erau înfăptuitori benevoli ai planurilor lui Stalin. Li se permitea de către dictatorul sovietic să câștige autonomie nu față de centru, ci față de o altă generație de agenți ai centrului.

A constituit, într-adevăr, un fel de moment de emancipare, dar unul care a anunțat confirmarea Moscovei asupra majoratului unei noi elite comuniste în România. Istoria grupului conducător stalinist în alte țări Central și Est-europene este izbitor de asemănătoare. Există aceeași conștiință a predestinării politice, aceeași lipsă de interes privind valorile naționale, același servilism față de Kremlin.

Un indicator al naturii permanent staliniste a regimului românesc, al mentalității sale de epurare continuă, îl reprezintă longevitatea fatidică a lui Leonte Răutu în cele mai înalte eșaloane ale puterii ca cel mai de seamă sacerdot al unei revoluții culturale à la roumaine. Un proeminent veteran de partid basarabean de origine evreiască, fluent în limba rusă, el a fost arhitectul politicilor anticulturale ale stalinismului în România. Până la îndepărtarea sa din Comitetul Politic Executiv în vara anului 1981, el a încarnat perinde ac cadaver devoțiunea pentru cauza marxist-leninistă.

A fost cea mai importantă figură a „intelectualilor de partid” care a produs, reprodus și instrumentalizat ortodoxia ideologică. Un supraviețuitor de profesie predispus la cele mai suprarealiste acrobații dialectice, Leonte Răutu s-a calibrat și a profitat de pe urma degenerării sistemice treptate a regimului, reușind o tranziție de succes de la revoluționarul de profesie la birocratul viclean și alunecos mereu gata să vâneze eretici în rândurile partidului și în cadrul societății per ansamblu.