Vladimir Tismăneanu

Revanșa celor care nu s-au opus vreodată comunismului împotriva celor care l-au provocat adesea a fost un sindrom caracteristic întregii regiuni est-europene. Disidenții est și central-europeni au fost admirați și chiar adorați doar câtă vreme au fost victime. Odată ieșiți la rampă, cum se spune, ei au fost examinați cu ranchiună și resentiment.

„Chiar crezi că în toate țările foste comuniste disidenții sunt înjurați?”, m-a întrebat cândva Slavenka Drakulić, jurnalista croată, autoare a mordantului volum Cum am supraviețuit comunismului și chiar am râs. Adevărul este că Václav Havel și liderii Chartei 77 n-au fost singurii perdanți ai urâtelor tocmeli din politica postcomunistă.

În Polonia, de pildă, Adam Michnik, editorul cotidianului Gazeta Wyborcza și unul din cei mai redutabili adversari ai comunismului din ultima parte a secolului XX, a fost ținta constantă a unor campanii de calomniere. În România, foștii disidenți au fost atacați cu sălbăticie de către mass media pro-guvernamentale, în vreme ce sicofanții lui Ceaușescu au prosperat sub protecția unei din ce în ce mai extinse poliții secrete. László Tőkés, pastorul protestant din Timișoara a cărui rezistență la presiunile Securității lui Ceaușescu a aprins scânteia revoluției, a fost descris la începutul anilor ’90, de către apostolii „adevăratului românism”, ca agent maghiar, personaj sibarit, sau chiar conspirator la adresa integrității românești.

În iunie 1992, Tőkés depunea mărturie, la Washington, în fața Comisiei pentru drepturile omului Tom Lantos (Caucus pentru drepturile omului). Pastorul a vorbit atunci despre nenumăratele amenințări pe care încă le primea. În septembrie, Tőkés intra într-o grevă a foamei de 9 zile ca protest împotriva abuzurilor regimului Iliescu. Din nou, mașina propagandistică fusese turată la maxim, acuzându-l pe Tőkés că ar încerca să destabilizeze viața politică sau să promoveze o agendă ascunsă.

Cât îi privește pe disidenții români care fuseseră forțați să părăsească țara de către regimul Ceaușescu, ei au rămas acolo și după 1989. Paul Goma, Liviu Cangeopol sau Ion Negoițescu au continuat să fie spurcați de către renăscutele foste „cozi de topor” ale dictatorului, în special în mass media ultranaționaliste și pro-Iliescu.

Unul din cele mai tulburătoare rezultate ale scrutinului din septembrie 1992 a fost trimiterea în parlament a unor foști menestreli de casă ai lui Ceaușescu precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Adrian Păunescu. La începutul tranziției postcomuniste, campania acestora s-a bazat pe un șovinism nerușinat, atacuri indecente la adresa activiștilor democratici și denunțări paranoide ale unei așa-zise conspirații evreiești împotriva intereselor României.

De pildă, potrivit fantasmei pline de ură a lui Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), Emil Constantinescu, adversarul politic din epocă al lui Iliescu, ar fi fost creația serviciilor secrete occidentale. La fel de absurde, acuzații similare au fost formulate împotriva lui Nicolae Manolescu, unul din intelectualii de top ai României și președintele din epocă al Partidului Alianței Civice.

În aprilie 1992, am participat la o conferință organizată de Partisan Review în campusul din Newark al Universității Rutgers. Cu acea ocazie, a fost analizat rolul intelectualilor în promovarea schimbării sociale în Europa de Est. Printre participanți s-au numărat și unii dintre cei mai celebrați scriitori-disidenți est-europeni: Eda Kriseová, bunăoară, o foarte sfioasă, aproape rezervată scriitoare cehă, consiliera din epocă a președintelui Havel și biografa lui personală.

Îmi aduc aminte că, după ce mi-am rostit cumva pesimista prezentare despre rolul vital, dar diminuat, al intelectualilor în Europa de Est, Kriseová s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Ce facem atunci când cei care ne-au adus la putere nu ne mai doresc?”

Mi-a povestit apoi despre pericolul nerealegerii lui Havel și despre cel al ascensiunii mișcărilor naționaliste care ar putea primejdui câștigurile „revoluției de catifea”. Temerile ei s-au dovedit profetice! Cehoslovacia, așa cum o știusem vreme de mai multe decenii, avea să se destrame, iar Havel să părăsească biroul prezidențial din castelul praghez...

Unul din exemplarele frapante ale ascensiunii populismului la începutul anilor 1990 în fosta Europă sovietizată a fost István Csurka (1934–2012). Scriitor naționalist, fondator al Forumului Democratic Maghiar, a fost campionul unui stil xenofob turbat care i-a făcut pe mulți maghiari să-l compare la acea dată cu demagogul francez Jean-Marie Le Pen.

În august 1992, Csurka dezlănțuia o adevărată furtună politică atunci când publica în ziarul partidului său un manifest în favoarea unui răspuns autoritar la ceea ce percepea a fi o conspirație anti-maghiară orchestrată de evrei, comuniști, liberali, Fondul Monetar Internațional, bancheri, ș.a.m.d.

Practic, toate obsesiile mișcărilor populiste anti-capitaliste puteau fi detectate în declarația apocaliptică a lui Csurka: „Vorbim de fapt de lupta între două tabere: un centru național... și un bloc stângist, care este de neîntrecut în radicalismul lui anticomunist, dar care a încercat să conserve regimul aflat la putere după 1945. În mod natural, acest lucru include garanția influenței evreiești, însă prezervarea pozițiilor financiare și perpetuarea puterii reprezintă cel mai important proiect”.

István Csurka, Gheorghe Funar sau Vladimír Mečiar, despre care am mai scris în blogul trecut, au reprezentat un stil politic care insista pe necesitatea unui lider puternic care să pună capăt haosului democratic și să amuțească vocile independente. Toți aceștia au exploatat cu viclenie nevoia umană de identitate și au propus formele colective de apartenență ca panaceu al anxietății individuale. Într-un anumit sens, situația de la începutul anilor ’90, la fel ca perioada care a urmat crizei din 2008, a adus aminte de sindromul Weimar al disperării culturale analizat atât de strălucit de către Erich Fromm și Fritz Stern: o societate de masă a indivizilor atomizați și un sentiment al neajutorării universale care duce la nevoia „salvatorului magic”.

Imediat după căderea comunismului, Havel a propus compatrioților săi un nou model de politică, unul care ar fi trebuit să meargă dincolo de constrângerile ideologice convenționale. Fosta lui ambasadoare în Statele Unite, Rita Klímová, spunea că Havel a introdus toleranța în politică. Într-adevăr, politica lui Havel a respins în mod consistent identitățile colective bazate pe exclusivism și intoleranță. Ideea lui de politică a fost înrădăcinată în convingerea că drepturile și responsabilitățile omului ar trebui să prevaleze asupra conformismului și înregimentării ideologice.

Într-un eseu scris la scurt timp după demisia sa din 1992, Havel respingea ideea politicii ca manipulare a puterii și opiniei publice, ca spațiu lipsit de moralitate. În acest articol din New York Review of Books, scria:

„Politica adevărată, cea care-și merită numele, și, în orice caz, singura politică pentru care simt devotament, este pur și simplu deservirea celor mai apropiați: deservirea comunității și a celor care vin după noi. Rădăcinile ei profunde sunt morale pentru că este o responsabilitate exprimată prin acțiune, către și pentru întreg, o responsabilitate care este ceea ce este—o responsabilitate mai «înaltă», care izvorăște din convingerea conștientă sau subconștientă că moartea noastră nu încheie nimic, pentru că totul va fi mereu înregistrat și evaluat în altă parte, undeva «deasupra noastră», în ceea ce numesc «memoria Ființei», aspect integral al ordinii secrete a cosmosului, al naturii și al vieții, lucruri pe care adepții le numesc Dumnezeu...” (Paradisul pierdut).

Așadar, confruntată cu provocările Realpolitik-ului cinic, filosofia lui Havel și-a arătat limitele. A fost poate prea idealistă, deci lipsită de putere. Noile mișcări și partide, fascinate de identitățile etnice, au câștigat teren și au generat un alt spațiu al politicii în care demagogi de toate culorile pot ieși la rampă.

Havel și ceilalți intelectuali disidenți afini au pariat pe adevăr și moralitate, în timp ce adversarii lor au glorificat politica invidiei, resentimentului și urii. Două registre politice, două sisteme de convingeri s-au ciocnit în acest conflict: încrederea în valorile liberale, convingerea că drepturile individuale sunt indispensabile societății deschise; și exaltarea substantivelor colective precum națiune, stat, biserică.

Acest ultim sistem de credință a devenit în deceniile de după 1989 un alibi al ascensiunii profeților post-comuniști și a șarlatanilor ideologici. Ar fi destul să ne amintim violențele din fosta Iugoslavie și manipularea retoricii salvării naționale de către Slobodan Miloșevici și acoliții săi...