Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce tânărul Marx subliniase ca fiind relativ spontana dezvoltare revoluționară a conștiinței de clasă.

Pentru Marx, așa cum tânărul Lukács a arătat, clasa revoluționară simboliza punctul de vedere al totalității, prin aceasta constituind premisele epistemice de accedere la adevărul istoric. Pentru Lenin, partidul era totalitatea—iar logica dialectică i-a servit la redarea acestui oximoron acceptabil pentru militanții devotați. Despre mentalitatea militanților iluminați de tip bolșevic a scris superb, în Adepții fanatici, și Eric Hoffer, un fascinant autor despre care voi mai vorbi separat.

Aceasta a fost originea principalelor conflicte dintre Lenin și Luxemburg și una dintre principalele distincții între marxismul sovietic și cel occidental. Rosa Luxemburg a anticipat calea aleasă de bolșevici către totalizarea puterii atunci când a scris că desfășurarea revoluției lor „merge natural, într-un sens ascendent: de la începuturi moderate, la radicalizări mereu mai puternice ale intențiilor și, în paralel cu aceasta, de la o coaliție a claselor și partidelor, la domnia unică a partidului radical” (Rosa Luxemburg Speaks, 370).

În aceeași critică a Revoluției Ruse, Luxemburg a lansat un avertisment puternic privind metodele de păstrare a puterii adoptate de Lenin și partidul său. Ea a atras atenția asupra faptului că eliminarea democrației, cu instituțiile sale care deși greoaie au prevenit totuși abuzurile de putere, ar duce la mortificarea primului stat proletar: „Evident, fiecare instituție democratică își are limitele și defectele ei, lucruri pe care fără îndoială le împărtășește cu toate celelalte instituții umane. Dar leacul pe care Troțki și Lenin l-au găsit, eliminarea democrației ca atare, este mai rău ca boala pe care intenționează s-o vindece; pentru că suprimă însăși sursa vie din care poate veni corecția tuturor metehnelor înnăscute ale instituțiilor sociale. Acea sursă este activa, neînfrânata, energica viață politică a celor mai largi pături ale poporului” (Rosa Luxemburg Speaks, 387).

Cuvintele Rosei Luxemburg au fost repetate mai târziu de către unul din cei mai apropiați colaboratori ai lui Lenin, Nikolai Buharin, care, imediat după victoria bolșevică în războiul civil, a conchis că noțiunea potrivit căreia „toate sarcinile... pot fi îndeplinite prin decret comunist” este „vanitate comunistă”. Câțiva ani mai târziu, el a adăugat: „noi nu înfăptuim experimente, nu suntem vivisecționiști care... operează pe un organism viu cu un scalpel; noi suntem conștienți de responsabilitatea noastră istorică”.

Această gândire, în orice caz, nu l-a împiedicat pe Buharin să epureze indivizi percepuți ca deviaționiști în cadrul partidului. În pofida moderației, comportamentul său a reflectat în mod esențial etosul organizațional al leninismului: dictatura asupra și lupta intransigentă împotriva dușmanilor și ereticilor partidului. Nu e de mirare că în 1927, Buharin a fost denunțat de un fost camarad ca „temnicerul celor mai buni comuniști”.

Manifestul comunist a prefigurat această schismă fundamentală înaintând în două direcții ce vor fi mai apoi elaborate în teoria marxistă matură: pe de-o parte, a subliniat autodezvoltarea conștiinței de clasă; pe de alta, a glorificat violența.

Degenerarea marxismului în experimentul leninist nu poate fi disociată de atacurile la adresa drepturilor burgheze și criminalizarea proprietății private în scrierile părinților fondatori. Acestea au fost, desigur, legitimate printr-o puternică necesitate istorică, scopul ultim care ar justifica întrucâtva barbaria mijloacelor: „În locul vechii societăți burgheze, cu clasele sale și antagonismul de clasă, vom avea o asociere în care dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiția pentru dezvoltarea liberă a tuturor” (The Marx-Engels Reader, 491).

De asemenea, nu trebuie să privim mai departe de celebrele propoziții introductive ale părții I din Manifest pentru a obține proba acestui monism: „Istoria de până în zilele noastre a tuturor societăților existente este istoria luptei de clasă. ...Epoca noastră, epoca burgheziei, are în orice caz o trăsătură aparte: a simplificat antagonismele de clasă. Societatea în ansamblu se scindează din ce în ce mai tare în două mari tabere ostile, în două mari clase care se înfruntă în mod direct—burghezia și proletariatul” (The Marx-Engels Reader, 473-74).

De la început, Manifestul a anunțat ceea ce influentul marxist rus, Gheorghi Plehanov, a intitulat o „viziune monistă a istoriei”, potrivit căreia toate conflictele istorice sunt reductibile la conflictul de clasă și toate dezbaterile politice sunt reductibile la întrebarea privind clasa pe care o reprezinți sau susții...

Atunci când discutăm revoluțiile din 1989, trebuie să ne referim și la eșecul științelor sociale din Occident de a anticipa sau prezice colapsul leninismului ca sistem mondial. Eșecul nu trebuie văzut ca universal. Anumiți autori, printre care Ken Jowitt și Leszek Kołakowski, insistaseră demult asupra descompunerii morale și culturale a regimurilor de tip sovietic și asupra declinului atracției stimulator-mobilizatoare, carismatice a crezului oficial.

Drumul către 1989–1991 a fost pregătit de activitățile mai puțin vizibile, adesea marginale, dar determinante pe termen lung, a ceea ce numim societate civilă: Solidaritatea în Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia, grupurile neoficiale pacifiste, ecologiste și pentru drepturile omului din RDG, Opoziția Democratică din Ungaria.

Când examinăm ruinele leninismului, trebuie să evităm orice abordare unilaterală, monistă. Altfel spus, nu există niciun factor care explică în mod independent colapsul. În egală măsură, politica și economia, cultura și tensiunile sociale insolubile au concurat deopotrivă la erodarea iremediabilă a acestor regimuri. Însă ele nu au fost autocrații oarecare, ci și-au bazat singura pretenție de legitimitate pe „biblia” marxist-leninistă și, odată ce aura ideologică a încetat să funcționeze, întregul edificiu a început să se clatine.

Ele au fost, pentru a folosi termenul atât de relevant al sociologului Daniel Chirot, „tiranii ale certitudinii” și însăși diminuarea treptată a angajamentului ideologic în rândurile elitelor conducătoare—odinioară un adevărat entuziasm mesianic—a accelerat procesul de descompunere internă a regimurilor leniniste.

Într-un anumit sens, revoluțiile din 1989 au reprezentat o ilustrare ironică a faimoasei definiții a lui Lenin privind o situație revoluționară: cei de la conducere nu mai pot menține puterea prin vechile metode, iar cei conduși nu mai vor să accepte aceste metode. Ele au fost mai mult decât simple revolte, pentru că au atacat chiar fundamentele sistemelor existente și au propus o reorganizare completă a societății.

Este util, poate, să ne reamintim și că partidele comuniste nu erau la putere ca rezultat al unor proceduri legal-raționale. Nu alegerile libere le-au adus în poziții de conducere, ci ele și-au câștigat falsa lor identitate datorită pretențiilor ideologice (și teleologice) potrivit cărora ele reprezentau „avangarda” clasei muncitoare și, în consecință, aveau de îndeplinit o misiune de emancipare universală.

Odată ce ideologia a încetat să mai reprezinte o forță inspiratoare și membrii influenți ai partidelor conducătoare—produse ale sistemului de nomenclatură și, în același timp, beneficiari ai acestuia—și-au pierdut angajamentul emoțional față de promisiunile marxiste radicale, fortărețele leniniste au fost condamnate să se prăbușească.

Aici se cuvine să ne amintim de rolul efectului Gorbaciov. Într-adevăr, climatul internațional generat de undele de șoc ale politicii de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa ca secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în martie 1985, a permis o manifestare fără precedent a disidenței deschise și a mobilizării politice în Europa Centrală și de Est.

Deși este adevărat că, în primii doi ani de conducere (1985–1987), strategia lui Gorbaciov față de Europa de Est a fost aceea de a încuraja schimbări moderate în interiorul sistemului, fără a lua în considerare posibilitatea ca partidele comuniste să renunțe la pozițiile lor privilegiate, după 1988 lucrurile au început să se schimbe în mod considerabil.

Denunțarea de către Gorbaciov a perspectivei ideologice în politica internațională și abandonarea „perspectivei luptei de clasă” au schimbat principiile relațiilor dintre Uniunea Sovietică și Europa de Est. Doctrina Brejnev a suveranității limitate a fost practic abandonată exact la douăzeci de ani de la formularea ei, în august 1968, când a fost plăsmuită ca o justificare a înăbușirii Primăverii de la Praga (experimentul „socialismului cu față umană” al lui Alexander Dubček) de către trupele Tratatului de la Varșovia.

După cum spunea și o glumă care circula în 1988 la Praga și în alte capitale est-europene: Care este diferența dintre Gorbaciov și Dubček? Niciuna, dar Gorbaciov nu știe asta încă...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG