Vladimir Tismăneanu

Cea mai semnificativă realizare teoretică a marxismului critic în interiorul Blocului sovietic a fost amplificarea potențialului umanist, antitotalitar al dialecticii, iluminarea substratului negativ-emancipator părăsit și ocultat de doctrina oficială triumfalist-apologetică, precum și revelarea tendințelor radicale latente din continuumul birocratic.

Cercetările filosofice și sociologice întreprinse de Leszek Kołakowski, Karel Kosík, sau Școala de la Budapesta, au contribuit la reînsuflețirea acelei qualitas occulta a dialecticii, renașterea negativității într-un univers social care părea saturat de o deranjantă pozitivitate.

Marxismul critic iugoslav nu intră în aria acestei discuții din mai multe motive, deopotrivă istorice, economice, sociologice și culturale. Cu toate acestea, investigațiile filosofice și sociologice întreprinse de grupul Praxis (Mihailo Markovici, Svetozar Stoianovici, Gajo Petrovici, Predrag Vranicki și alții) au încurajat consolidarea teoretică a criticismului umanist al regimurilor autoritar-birocratice de tip sovietic.

Principalul lor obiectiv a fost stabilirea unui umanism metafizic și sociologic drept contra-pedagogie care ar avea atât consecințe terapeutice, cât și profilactice. O altă funcție foarte importantă a grupului Praxis a fost concentrarea gândirii revizioniste din întreaga Europă de Est în paginile revistei lor. Aceasta a devenit cea mai importantă platformă a opoziției antibirocratice din regiune. În același timp, Praxis a reușit în a dezvolta colaborări cu gânditori anticomuniști precum Ernst Bloch, Lucien Goldmann, Erich Fromm și André Gorz.

Un moment în care gândirea critică din Vest s-a unit cu spiritul revizionist din Est spre a susține marxismul umanist a fost reprezentat de volumul editat de către Erich Fromm în 1965 și intitulat Socialist Humanism (London: Allen Lane and Penguin Press, 1967). Acesta a inclus 35 de contribuții ale unor gânditori marxiști și nemarxiști, ceea ce era un indiciu despre motivația anilor 1960 de a oferi o interpretare umanistă a lui Marx, eliberată din strânsoarea hegemonică sovietică.

Ar trebui menționat, în orice caz, faptul că relația dintre anumiți marxiști critici est-europeni și Noua Stângă occidentală a fost mai degrabă contradictorie. Cea din urmă era suspectată de tentații despotico-teroriste și acuzată, nu o dată, de sectarism mesianic. Critica neîndurătoare al lui Kołakowski la adresa milenarismului utopic în Principalele curente ale marxismului exprima mai mult decât o insatisfacție legată de teribila lipsă de vlagă a dialecticii negative: era o invitație pentru marxiștii critici să meargă dincolo de propriile atașamente ideologice și emoționale, să-și asume ambivalența fundamentală a doctrinei lor, să examineze în mod onest falsa conștiință marxistă și să se ridice deasupra paradigmei metafizice a radicalismului hegeliano-marxist.

Din Franța în Cehoslovacia, din Germania în Polonia, din Spania în Italia, din Statele Unite în Uniunea Sovietică, a doua parte a anilor 1960 a fost caracterizată de provocările legate de redefinirea politicii opoziționale, cu varii grade de participare și reprezentare în eforturile de a impune redeșteptarea societății ca răspuns la o percepută criză a statului.

Diferența fundamentală dintre aceste mișcări a constat în atitudinea față de utopie, cu consecințe cruciale pentru reconceptualizarea politicului în toate aceste țări. Unele au fost anti-ideologice, altele s-au situat împotriva structurilor existente de autoritate, dar toate erau variante ale unui activism care susținea noile diferențieri societale dezvoltate după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Circumstanțele bipolarismului au impus, cu toate acestea, o diferență semnificativă în argumentare: în Occident, logica lui 1968 a fost aceea a spațiilor politic emancipatorii lipsite anterior de validarea publică; În Est, a fost vorba despre umanizarea leninismului, spargerea autorității sale monopoliste și orientate ideologic asupra societății. Sau, pentru a-l invoca pe Milan Kundera, „Mai”-ul parizian a fost „o explozie de lirism revoluționar”, în vreme ce Primăvara pragheză a fost „o explozie de scepticism postrevoluționar”.

În cadrul Blocului sovietic, înăbușirea Primăverii pragheze, evenimentele din martie, în Polonia, și tumultul din Iugoslavia au cauzat „moartea revizionismului” (așa cum a spus-o Adam Michnik). În Vest, inabilitatea de a articula o viziune coerentă a unei ordini alternative și incapacitatea de a susține acțiunea revoluționară au generat o abandonare a ceea ce Arthur Marwick a numit „Marea Eroare Marxizantă” (The Sixties).

Tony Judt observa cu acuratețe faptul că în pofida pretenției de noutate și schimbare radicală, anii 1960 erau încă foarte mult dominați de o singură mare metanarațiune „propunând să înțeleagă totul în vreme ce lăsa deschis un spațiu pentru inițiativa umană: proiectul politic al marxismului însuși” (Postwar, 401).

Mișcarea din 1968 a fost o binecuvântare mascată pentru că prin neîmplinirile ei a revitalizat liberalismul. Regretata Ágnes Heller a rezumat foarte bine impactul esențial al acestor importante evenimente: ele au consolidat centrul! Pentru prima dată în secolul XX, hegemonia gândirii radicale printre intelectualii europeni bătea în retragere...

Între august 1944 și martie 1945, România a avut trei guverne: primul cabinet Constantin Sănătescu (23 august–2 noiembrie 1944); al doilea cabinet Sănătescu (4 noiembrie–6 decembrie 1944); și guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944–28 februarie 1945).

Guvernul Groza (6 martie 1945–30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a agentului diplomatic sovietic la București, A. I. Vîșinski. În memoria colectivă a românilor, a fost Vîșinski cel care a transformat nemilos țara într-o virtuală colonie sovietică. Odată cu guvernul Groza, comuniștii au pus mâna pe ministere-cheie. În cabinetele Sănătescu și Rădescu, aceiași comuniști deținuseră ministerul Justiției (Lucrețiu Pătrășcanu) și pe cel al Comunicațiilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej), precum și un post de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu).

În guvernul Petru Groza, comuniștii au controlat Justiția prin Lucrețiu Pătrășcanu, Comunicațiile prin Gheorghiu-Dej, Afacerile Interne prin Teohari Georgescu, Propaganda prin Petre Constantinescu-Iași, precum și subsecretariatele de stat la Ministerul Agriculturii, prin Constantin Agiu, și la Comunicații, prin Ion Gheorghe Maurer. Cea mai importantă victorie în această transformare totală a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne.

Fostul spion sovietic Emil Bodnăraș controla temutul Serviciu Special de Informații atașat de președinția Consiliului de Miniștri, iar Teohari Georgescu devenea șeful tuturor forțelor de ordine publice. Comuniștii erau finalmente în poziția de a declanșa ofensiva generală împotriva adversarilor lor politici și de a-și plasa adepții fanatici în poziții-cheie pentru ultima confruntare. În spatele scenei, aceste mișcări strategice erau puse la cale de secretariatul PCR condus de Gheorghiu-Dej în cooperare cu Pauker, Luca, Georgescu și Chișinevschi.

Evident, în 1946–1947, comuniștii români au profitat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza. Ca urmare a presiunii occidentale, partidele istorice au fost temporar reprezentate la un nivel relativ minuscul în guvern. Iuliu Maniu și liderul liberal Dinu Brătianu înțeleseseră foarte bine că prietenii vestici îi abandonau încet, dar sigur. Războiul civil grec devenise principala prioritate a Occidentului și, odată cu deteriorarea fostei coaliții anti-naziste, forțele democratice din România au fost lăsate să se descurce pe cont propriu.

Democrațiile occidentale nu aveau nicio intenție de a interveni în vreun fel semnificativ de partea amenințaților democrați români. Lăsând iluziile la o parte, n-a existat vreo oportunitate reală privind ceva mai mult decât proteste diplomatice la adresa abuzurilor comuniștilor: esența chestiunii era că Armata Roșie ocupase teritoriul României și că o formațiune politică numită PCR și controlată de sovietici exploata această stare de lucruri spre a instaura cât mai degrabă un regim stalinist, indiferent de costurile umane.

Setea de putere a PCR a crescut exponențial ca urmare directă a convingerii sale că nicio forță externă nu va interveni spre a-i bloca triumful final. Liderii PCR erau convinși că Istoria se afla de partea lor și acționau ca atare. Inamici vechi și învederați ai valorilor liberale, ei nu au avut nicio mustrare de conștiință spulberând instituțiile liberale. Educați în logica leninistă a lui „care pe care”, s-au bucurat cu adevărat de distrugerea tuturor enclavelor de autonomie socială și politică rămase.

Deși comuniștii dominau efectiv guvernul, strategia lor a vizat controlul total asupra societății. Însăși existența așa-ziselor partide politice istorice reprezenta un obstacol în drumul PCR-ului către puterea absolută. Partidele istorice reprezentau singura formă oficială de opoziție la comunism, așa că trebuiau anihilate.

Fuseseră făcuți deja câțiva pași în direcția distrugerii totale a opoziției oficiale: sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate. O enormă fraudă electorală care a permis PCR-ului și aliaților săi să se apropie decisiv de monopolul puterii.

În pofida supervizării prefecților lui Georgescu și a formațiunilor „revoluționare” care îi terorizau pe alegători și instilau un sentiment de panică și disperare națională, comuniștii s-au descurcat, de fapt, foarte prost în acele alegeri. Adevăratul câștigător fusese Partidul Național-Țărănesc, pe care comuniștii îl percepeau, pe bună dreptate, drept nucleul rezistenței naționale la sovietizarea țării. Voi reveni curând asupra acestui subiect, pentru a înțelege mai bine culisele dramei politice derulate în urmă cu 75 de ani...