Vladimir Tismăneanu

Pentru a înțelege de ce „fenomenul Putin” este un termen impropriu pentru ceea ce-a fost, de fapt, o temă recurentă în istoria și cultura rusă, este necesar să privim spre trecutul națiunii ruse—unul predispus la cultul personalității, situații primejdioase și influențe ideologice.

Așa cum minunat scria cândva Tony Judt, „spre a face ceva bine în acest secol, este necesar să începem prin a spune adevărul despre cel vechi” (Reappraisals) Fără a propune vreun determinism de fier, această abordare demonstrează că autocrația își are rădăcinile în geografia țării la fel de mult ca în trecutul cultural al Rusiei.

Această țară a acoperit mereu vaste teritorii, care n-ar fi putut fi protejate altfel decât printr-o disciplină autocratică. Rusia Kieveană, primul stat slavic răsăritean fondat în secolul IX și considerat predecesorul timpuriu al Rusiei de astăzi, se întindea pe o suprafață de 1.330.000 km². Doisprezece secole mai târziu, teritoriul Rusiei s-a extins la 17.130.000 km², făcând-o cea mai mare țară din lume după suprafață (adică 13% din suprafața de uscat a planetei).

Acest fapt statistic nu face decât să accentueze și mai tare obsesia populației ruse pentru securitate, suveranitate și un lider puternic. Și, desigur, pregătește înțelegerea condițiilor ascensiunii și decăderii puterii țariste, a Revoluției bolșevice, a primului președinte rus ales liber, Boris Elțîn, și chiar a lui Vladimir Putin însuși.

Istoric vorbind, frontiera Rusiei a însemnat mereu insecuritate și opresiune: anii 1223–1240 i-au văzut pe mongoli invadând și distrugând un vlăguit stat rus kievean, un dezastru care a aproape că a fost repetat în 1812, atunci când armata franceză a lui Napoleon Bonaparte invada Rusia imperială (deși cu consecințe ruinătoare pentru Franța). Având câteva granițe naturale și așezăminte rurale sporadice, Rusia s-a caracterizat din punct de vedere istoric printr-un peisaj anarhic, care nu putea garanta securitatea niciunui grup locuitor. Chiar și azi, aceste două incursiuni militare străine continuă să servească drept avertismente pentru populația rusă asupra pericolelor unor granițe fragile.

Preocuparea pentru siguranța statală a sporit în urma raidurilor mongole. Brutalitatea acestora a instilat în rândurile populației ruse o anumită toleranță pentru ideea de tiranie, într-un efort de a-și domoli temerile față de posibile invazii. A pavat calea către autocrație, către apariția Leviatanului hobbesian sub denumirea de Țar. Acest sistem politic a reprezentat o opțiune atractivă pentru Rusia deoarece teritoriul ei fusese dintotdeauna vast și variat, făcând dificilă o securizare uniformă în fața pericolelor externe.

Amalgamul de varii grupuri etnice a declanșat teama de inamici interni, generând suspiciune chiar și asupra loialităților politice ale propriilor locuitori. Plasarea puterii într-o singură pereche de mâini trebuia să fie, cel puțin în teorie, garanția supremă a unității și securității, atât în interiorul, cât și în afara frontierelor.

Așa se face că rușii de secol XVI au ajuns să dorească autocrația „pe cale naturală”, un concept inseparabil de cel de represiune. Erau chiar dispuși să renunțe la anumite libertăți ale lor pentru a obține prioritatea securității publice, ceva ce credeau că are de-a face cu siguranța personală. În 1547, un prinț al Moscovei, Ivan cel Groaznic, a creat Țaratul Rusiei—un sistem în care un singur lider (țarul sau țarina) avea să protejeze teritoriile ruse de forțele externe, însă doar în schimbul puterii absolute asupra imperiului și al obedienței tuturor supușilor.

Format cu un secol înainte de Tratatul de la Westfalia, regimul țarist al Rusiei a fost cu siguranță unul din cazurile prototipice la care s-a uitat și Thomas Hobbes în explorarea puterii suverane pe care a întreprins-o în Leviatanul.

Țarul a asumat rolul de conducător suprem și a cerut supunere din partea tuturor instituțiilor statului. O asemenea suveranitate politică extremă era legată de teologie: însuși termenul de țar înseamnă în rusă „drag părinte”, sugerând că Dumnezeu Însuși dăduse fiecărui țar o îndrituire asupra teritoriului. Din acest punct de vedere, țarul era versiunea pământeană a lui Dumnezeu.

În consecință, Biserica Ortodoxă Rusă, o instituție-cheie a statului care pretindea la rându-i supunere din partea populației ruse, a acționat pentru a consolida supremația țarului. Religioasa populație i-a urmat întocmai. Obediența rușilor a permis apariția unui stat patrimonial în care țarul își putea convinge populația de orice, așa cum scria și Hannah Arendt, pentru că a vorbi deopotrivă în numele intereselor poporului și al lui Dumnezeu devenise o convingere comună.

Controlul asupra parlamentului post-1946 i-a făcut pe comuniștii români din ce în ce mai nerăbdători să grăbească procesul de transformare a țării. Adversarii lor fuseseră reduși la poziții marginale, iar unora ca Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca, timpul le părea potrivit pentru radicalizarea liniei partidului.

Nu era deloc nevoie să se mai întoarcă la vechea lingușeală, la retorica reconfortantă a alianțelor democratice și a colaborării cu alte forțe progresiste. Pătrășcanu însuși organizase epurări în sistemul de justiție și ceruse pedepsirea tuturor colaboratorilor regimului Antonescu (evident, această formulă era suficient de elastică spre a permite comuniștilor să-și desemneze adversarii drept colaboratori).

În contrast cu viziunea „burgheză” a monarhiei constituționale, comuniștii trâmbițau idealul „democrației populare”. Propaganda lor glorifica marile realizări ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era recunoscut de formă, însă nu existau dubii că lucrurile se mișcau rapid în direcția sfârșitului pluralismului în România. Plenara CC al PCR din 8–9 ianuarie 1947 decidea și asupra unui set de măsuri privind „întărirea legăturilor cu masele”.

În realitate, partidul făcea pași înspre controlul sporit asupra societății. În martie 1947, după un scurt experiment numit Tineretul Progresist, a fost restabilită Uniunea Tineretului Comunist; în mai, la Cluj, se înființa Uniunea Națională a Studenților din România. Era controlată de reprezentanți comuniști, printre ei Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, și social-democratul Alexandru Glanstein-Mușat.

Partidele tradiționale au rămas principala țintă a comuniștilor. Primele victime au fost influentele partide Național-Țărănesc și Liberal. Pentru a îndeplini obiectivul monopolizării puterii, Emil Bodnăraș, șeful Serviciului Secret de Informații (SSI) și membru al Politburo-ului PCR, și Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne și membru al Secretariatului PCR, ajutați de agenți sovietici, au pus la cale episodul Tămădău, care va îngropa cele două partide istorice.

În iulie 1947, figuri majore ale PNȚ (incluzându-i pe vice-președintele Ion Mihalache, secretarul-general Nicolae Penescu și pe redactorul ziarului oficial Dreptatea, Nicolae Carandino) încercau să părăsească țara într-un charter privat, de pe aerodromul de la Tămădău, lângă București. În realitate, unul dintre piloți era un informator al poliției secrete, care a zădărnicit această tentativă a opoziției PNȚ de a forma un guvern în exil.

Liderii PNȚ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestați. Episodul Tămădău a oferit pretextul ideal pentru descotorosirea de PNȚ și PNL, iar în august 1947, acestea au fost dizolvate prin decret.

Următoarea victimă a fost Partidul Social Democrat Român, condus de Constantin Titel Petrescu. Comuniștii au forțat o sciziune în cadrul PSDR, bazându-se pe facțiunea colaboraționistă condusă de Theodor Iordăchescu, Mișa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon și Ștefan Voitec. Cu ocazia celui de-al VIII-lea Congres al PSDR (4–9 octombrie 1947), facțiunea colaboraționistă a reușit să impună o rezoluție care împingea spre aprobare unificarea cu PCR. Titel Petrescu și susținătorii săi au fost excluși din partid. Mulți dintre ei au ispășit lungi sentințe în închisorile comuniste sub acuzații de trădare și sabotare a „unității clasei muncitoare”. Pe 12 noiembrie, comitetele centrale ale PCR și PSDR adoptau un program comun ca „partid unic muncitoresc”. Cu toate acestea, până în 1948, PCR putea deja să se descurce și fără partenerul de „coaliție”.

Al VI-lea Congres al PCR (Primul Congres al PMR), ținut între 21–23 februarie 1948, consfințea desființarea PSDR prin fuziunea cu partidul comunist într-un Partid Muncitoresc Român. Decizia luată la acest congres bătea practic și ultimele cuie în coșciugul „frontului unit antifascist” și îi consfințea la putere pe comuniști. Fuziunea le-a conferit, desigur, preponderență comuniștilor în noul PMR. Datele statistice ne arată că dintr-un total de 49 de membri plini ai Comitetului Central, 31 proveneau din PCR, în vreme ce doar 10 din PSDR. În mod similar, dintr-un total de 16 membri supleanți, 11 erau PCR și doar 5 PSDR.

Din cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 erau PCR și doar 3 PSDR; dintre membrii supleanți, dintr-un total de 5, 3 erau PCR și 2 PSDR. Din cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Lothar Rădăceanu), 4 erau PCR și unul PSDR.

Liderii social-democrați care se opuseseră fuziunii au fost închiși, în vreme ce aceia care colaboraseră cu comuniștii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit pionii lor. La același congres, un mesaj special din partea Comitetului Central al PCSU, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în ropote de aplauze, iar membra CC Constanța Crăciun exprima, printr-o telegramă comună către dictatorul sovietic, nețărmurita admirație față de Stalin a participanților la Congres.

Dominat de Gheorghiu-Dej și Ana Pauker (ambii aclamați frenetic), congresul de consfințire ale PMR a codificat și noua strategie care avea să transforme România într-o democrație populară.