Vladimir Tismăneanu

Atunci când discutăm revoluțiile din 1989, trebuie să ne referim și la eșecul științelor sociale din Occident de a anticipa sau prezice colapsul leninismului ca sistem mondial. Eșecul nu trebuie văzut ca universal. Anumiți autori, printre care Ken Jowitt și Leszek Kołakowski, insistaseră demult asupra descompunerii morale și culturale a regimurilor de tip sovietic și asupra declinului atracției stimulator-mobilizatoare, carismatice a crezului oficial.

Drumul către 1989–1991 a fost pregătit de activitățile mai puțin vizibile, adesea marginale, dar determinante pe termen lung, a ceea ce numim societate civilă: Solidaritatea în Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia, grupurile neoficiale pacifiste, ecologiste și pentru drepturile omului din RDG, Opoziția Democratică din Ungaria.

Când examinăm ruinele leninismului, trebuie să evităm orice abordare unilaterală, monistă. Altfel spus, nu există niciun factor care explică în mod independent colapsul. În egală măsură, politica și economia, cultura și tensiunile sociale insolubile au concurat deopotrivă la erodarea iremediabilă a acestor regimuri. Însă ele nu au fost autocrații oarecare, ci și-au bazat singura pretenție de legitimitate pe „biblia” marxist-leninistă și, odată ce aura ideologică a încetat să funcționeze, întregul edificiu a început să se clatine.

Ele au fost, pentru a folosi termenul atât de relevant al sociologului Daniel Chirot, „tiranii ale certitudinii” și însăși diminuarea treptată a angajamentului ideologic în rândurile elitelor conducătoare—odinioară un adevărat entuziasm mesianic—a accelerat procesul de descompunere internă a regimurilor leniniste.

Într-un anumit sens, revoluțiile din 1989 au reprezentat o ilustrare ironică a faimoasei definiții a lui Lenin privind o situație revoluționară: cei de la conducere nu mai pot menține puterea prin vechile metode, iar cei conduși nu mai vor să accepte aceste metode. Ele au fost mai mult decât simple revolte, pentru că au atacat chiar fundamentele sistemelor existente și au propus o reorganizare completă a societății.

Este util, poate, să ne reamintim și că partidele comuniste nu erau la putere ca rezultat al unor proceduri legal-raționale. Nu alegerile libere le-au adus în poziții de conducere, ci ele și-au câștigat falsa lor identitate datorită pretențiilor ideologice (și teleologice) potrivit cărora ele reprezentau „avangarda” clasei muncitoare și, în consecință, aveau de îndeplinit o misiune de emancipare universală.

Odată ce ideologia a încetat să mai reprezinte o forță inspiratoare și membrii influenți ai partidelor conducătoare—produse ale sistemului de nomenclatură și, în același timp, beneficiari ai acestuia—și-au pierdut angajamentul emoțional față de promisiunile marxiste radicale, fortărețele leniniste au fost condamnate să se prăbușească.

Aici se cuvine să ne amintim de rolul efectului Gorbaciov. Într-adevăr, climatul internațional generat de undele de șoc ale politicii de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa ca secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în martie 1985, a permis o manifestare fără precedent a disidenței deschise și a mobilizării politice în Europa Centrală și de Est.

Deși este adevărat că, în primii doi ani de conducere (1985–1987), strategia lui Gorbaciov față de Europa de Est a fost aceea de a încuraja schimbări moderate în interiorul sistemului, fără a lua în considerare posibilitatea ca partidele comuniste să renunțe la pozițiile lor privilegiate, după 1988 lucrurile au început să se schimbe în mod considerabil.

Denunțarea de către Gorbaciov a perspectivei ideologice în politica internațională și abandonarea „perspectivei luptei de clasă” au schimbat principiile relațiilor dintre Uniunea Sovietică și Europa de Est. Doctrina Brejnev a suveranității limitate a fost practic abandonată exact la douăzeci de ani de la formularea ei, în august 1968, când a fost plăsmuită ca o justificare a înăbușirii Primăverii de la Praga (experimentul „socialismului cu față umană” al lui Alexander Dubček) de către trupele Tratatului de la Varșovia.

După cum spunea și o glumă care circula în 1988 la Praga și în alte capitale est-europene: Care este diferența dintre Gorbaciov și Dubček? Niciuna, dar Gorbaciov nu știe asta încă...

Publicat în 1938, Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a reprezentat paradigma degradării intelectuale bolșevice: „Nu doar că a stabilit un întreg tipar al mitologiei bolșevice legat de cultul lui Lenin și Stalin, dar a prescris un ritual detaliat și o liturghie. ...Cursul Scurt nu a fost pur și simplu o operă de istorie contrafăcută, ci și o puternică instituție socială—unul dintre cele mai importante instrumente de control asupra minții, un dispozitiv pentru distrugerea gândirii critice și deopotrivă a amintirilor societății despre propriul trecut”. (Kołakowski, Principalele curente ale marxismului)

Transformată într-o evanghelie a mișcării comuniste internaționale, această parodie a marxismului a fost proslăvită drept culmea înțelepciunii umane. Ideologia stalinistă a dus la sărăcirea practicii teoretice marxiste și a funcționat, de fapt, ca o contradoctrină efectivă pentru a secătui momentul emancipator inițial al dialecticii negative și a-l înlocui cu o sociologie oportunist-pozitivistă, situată în mod deliberat dincolo de granițele morale tradiționale.

Prin Cursul Scurt, leninismul a devenit „o adevărată religie a Cărții” (în cuvintele lui Klaus-Georg Riegel). Această „revoluție stalinistă a credinței” a oferit îndrumare unitară și unitate de voință printre cadrele implicate în construirea socialismului într-o singură țară, în proiectul de modernizare sovietic. A fost reflectarea literară a „monopolului utilizării legitime a coerciției hierocratice” (așa cum a spus-o Max Weber), exercitat de Stalin în timpul proceselor-spectacol. Spre a-l parafraza pe Boris Souvarine, paradigma Cursului Scurt a transformat în mod oficial leninismul într-o religion d’état.

Ființa umană imaginată de stalinism trebuia să repudieze distincțiile clasice dintre bine și rău, discreditate cu dispreț ca depășite, prin expunerea la un alt cod moral, fapt care evocă în multe aspecte ideea nazistă de Übermensch. Ideologia sa își avea rădăcinile în ură și resentiment, și a evoluat într-o logică a manipulării, dominației și supraviețuirii.

Principala sarcină a propagandei a fost să purifice mintea; a fost precum un ritual de exorcizare prin care regimul a încercat să elimine toate vestigiile culturii occidentale și să creeze instrumentul uman de reproducere socială perfectă. Substanța sa a constat în câteva teme reiterate mecanic; metoda sa a fost agresiunea simbolică, violența ideologică.

În 1929, Stalin a proclamat „anul marii rupturi”, care, potrivit Bernicei Glatzer Rosenthal, a implicat „saltul marxist de la «necesitate» către «libertate»... o ruptură completă cu blestemata lume veche. ...Sub conducerea lui Stalin, masele construiau un paradis terestru”. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat la acea vreme a fost anihilarea liberului arbitru, intoxicarea totală, abandonul moral, și, de aceea, identificarea absolută cu sistemul. A fost versiunea sovietică a unui Gleichschaltung individual.

Modul de operare al stalinismului a fost excesul în chestiuni precum birocratizarea, teroarea polițienească, absența democrației și cenzura: „Spre exemplu, nu doar politici coercitive asupra țăranilor, ci efectiv un război civil împotriva țărănimii; nu pur și simplu represiunea polițienească, sau chiar teroare de tipul războiului civil, ci un holocaust prin teroare care a victimizat zeci de milioane de oameni de-a lungul a patruzeci și cinci de ani; nu pur și simplu revitalizarea termidoriană a tradiției naționaliste, ci un șovinism aproape de tip fascist; nu doar un cult al liderului, ci deificarea unui despot” (S. Cohen în Stalinism. Essays in Historical Interpretation).

După ocuparea sovietică a Europei de Est, aceeași formă de leninism—n-au îndrăznit să-l numească stalinism—a fost decretată ca fiind unica interpretare a marxismului. Moartea lui Stalin a fost „condiția necesară a schimbării post-staliniste și, într-adevăr, primul act, esențial însă, al «destalinizării»”.

Ca urmare a atacului fulminant al lui Nikita Hrușciov asupra stalinismului la al XX-lea Congres al PCUS din februarie 1956, anumite schimbări au devenit inevitabile în cadrul structurii rigide a dogmei sovietice. Pe lângă inovațiile instituționale, destalinizarea a însemnat dedogmatizare, sfârșitul idolatrizării fără margini a textelor sacre scrise de sau atribuite lui Stalin.

Așa cum a remarcat un autor, odată cu destalinizarea, „relațiile dintre partidul-stat și societate au suferit schimbări majore, cu o nouă înclinație către mediere prin control, stimulente și strategii de încorporare mai blânde. Dar structura monolitică a conducerii partidului-stat și a administrării economice a rămas fundamental aceeași” (E.A. Rees în The Sovietization of Eastern Europe).