Vladimir Tismăneanu

Publicat în 1938, Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a reprezentat paradigma degradării intelectuale bolșevice: „Nu doar că a stabilit un întreg tipar al mitologiei bolșevice legat de cultul lui Lenin și Stalin, dar a prescris un ritual detaliat și o liturghie. ...Cursul Scurt nu a fost pur și simplu o operă de istorie contrafăcută, ci și o puternică instituție socială—unul dintre cele mai importante instrumente de control asupra minții, un dispozitiv pentru distrugerea gândirii critice și deopotrivă a amintirilor societății despre propriul trecut”. (Kołakowski, Principalele curente ale marxismului)

Transformată într-o evanghelie a mișcării comuniste internaționale, această parodie a marxismului a fost proslăvită drept culmea înțelepciunii umane. Ideologia stalinistă a dus la sărăcirea practicii teoretice marxiste și a funcționat, de fapt, ca o contradoctrină efectivă pentru a secătui momentul emancipator inițial al dialecticii negative și a-l înlocui cu o sociologie oportunist-pozitivistă, situată în mod deliberat dincolo de granițele morale tradiționale.

Prin Cursul Scurt, leninismul a devenit „o adevărată religie a Cărții” (în cuvintele lui Klaus-Georg Riegel). Această „revoluție stalinistă a credinței” a oferit îndrumare unitară și unitate de voință printre cadrele implicate în construirea socialismului într-o singură țară, în proiectul de modernizare sovietic. A fost reflectarea literară a „monopolului utilizării legitime a coerciției hierocratice” (așa cum a spus-o Max Weber), exercitat de Stalin în timpul proceselor-spectacol. Spre a-l parafraza pe Boris Souvarine, paradigma Cursului Scurt a transformat în mod oficial leninismul într-o religion d’état.

Ființa umană imaginată de stalinism trebuia să repudieze distincțiile clasice dintre bine și rău, discreditate cu dispreț ca depășite, prin expunerea la un alt cod moral, fapt care evocă în multe aspecte ideea nazistă de Übermensch. Ideologia sa își avea rădăcinile în ură și resentiment, și a evoluat într-o logică a manipulării, dominației și supraviețuirii.

Principala sarcină a propagandei a fost să purifice mintea; a fost precum un ritual de exorcizare prin care regimul a încercat să elimine toate vestigiile culturii occidentale și să creeze instrumentul uman de reproducere socială perfectă. Substanța sa a constat în câteva teme reiterate mecanic; metoda sa a fost agresiunea simbolică, violența ideologică.

În 1929, Stalin a proclamat „anul marii rupturi”, care, potrivit Bernicei Glatzer Rosenthal, a implicat „saltul marxist de la «necesitate» către «libertate»... o ruptură completă cu blestemata lume veche. ...Sub conducerea lui Stalin, masele construiau un paradis terestru”. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat la acea vreme a fost anihilarea liberului arbitru, intoxicarea totală, abandonul moral, și, de aceea, identificarea absolută cu sistemul. A fost versiunea sovietică a unui Gleichschaltung individual.

Modul de operare al stalinismului a fost excesul în chestiuni precum birocratizarea, teroarea polițienească, absența democrației și cenzura: „Spre exemplu, nu doar politici coercitive asupra țăranilor, ci efectiv un război civil împotriva țărănimii; nu pur și simplu represiunea polițienească, sau chiar teroare de tipul războiului civil, ci un holocaust prin teroare care a victimizat zeci de milioane de oameni de-a lungul a patruzeci și cinci de ani; nu pur și simplu revitalizarea termidoriană a tradiției naționaliste, ci un șovinism aproape de tip fascist; nu doar un cult al liderului, ci deificarea unui despot” (S. Cohen în Stalinism. Essays in Historical Interpretation).

După ocuparea sovietică a Europei de Est, aceeași formă de leninism—n-au îndrăznit să-l numească stalinism—a fost decretată ca fiind unica interpretare a marxismului. Moartea lui Stalin a fost „condiția necesară a schimbării post-staliniste și, într-adevăr, primul act, esențial însă, al «destalinizării»”.

Ca urmare a atacului fulminant al lui Nikita Hrușciov asupra stalinismului la al XX-lea Congres al PCUS din februarie 1956, anumite schimbări au devenit inevitabile în cadrul structurii rigide a dogmei sovietice. Pe lângă inovațiile instituționale, destalinizarea a însemnat dedogmatizare, sfârșitul idolatrizării fără margini a textelor sacre scrise de sau atribuite lui Stalin.

Așa cum a remarcat un autor, odată cu destalinizarea, „relațiile dintre partidul-stat și societate au suferit schimbări majore, cu o nouă înclinație către mediere prin control, stimulente și strategii de încorporare mai blânde. Dar structura monolitică a conducerii partidului-stat și a administrării economice a rămas fundamental aceeași” (E.A. Rees în The Sovietization of Eastern Europe).

Facționalismul a rămas una din trăsăturile dominante ale Partidului Comunist Român și sub guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Competiția dintre moscoviți și comuniștii locali era cumva motivată de incompatibilitatea celor două subculturi comuniste cărora le aparțineau: grupul pro-moscovit și internaționalist, cu propriul lui sistem de valori și ordine a priorităților; și grupul indigen (național), cu propria-i experiență militantă și conștiința faptului că partidul avea deja o imagine națională atunci când Ana Pauker și Vasile Luca s-au reîntors de la Moscova.

Cele două facțiuni au cooperat pentru o vreme, însă deznodământul acestei neliniștite alianțe nu putea fi amânat la nesfârșit. În 1946, au colaborat la asasinarea fostului secretar-general al PCR, Ștefan Foriș. Mai târziu, Pauker și Dej vor depune eforturi conjugate pentru a-l îndepărta și finalmente aresta pe Lucrețiu Pătrășcanu, una din cele mai proeminente personalități comuniste și un cunoscător de primă mână al marxismului.

Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că, în pofida aparentei păci din interiorul partidului, erau organizate procese-spectacol, nu doar în România, ci în toate țările-satelit. Sub Gheorghiu-Dej, epurarea permanentă a fost metodologia privilegiată în mobilizarea și participarea elitelor. Expulzarea din partid a „deviatorilor” (simultan numiți de „dreapta” și de „stânga”) în mai-iunie 1952 a avut ca efect întărirea legăturilor dintre Dej și centrul moscovit: soarta facțiunii Pauker–Luca–Georgescu a fost decisă de relația personală a lui Dej cu Mark Borisovici Mitin, redactorul-șef al revistei Cominformului Pentru pace trainică, pentru democrație populară, membru al CC al PCUS și unul din autorii Biografiei Scurte a lui Stalin.

Este de notat faptul că după rezoluția din iunie 1948 care condamna conducerea iugoslavă, sediul Cominformului a fost mutat de la Belgrad la București. Era un semn direct al încrederii lui Stalin în conducerea PCR. Mai întâi Pavel Iudin, apoi Mark Mitin, au supervizat elita română. Din nou, aveam de-a face cu un caz unic de implicare sovietică directă în sanctuarul politicii PCR. Relațiile dintre conducerea partidului și proconsulii sovietici rămân unul din cele mai puțin studiate elemente privind interpretarea semi-boicotării românești a „Noului Curs” inițiat de urmașii lui Stalin.

În 1952, după ce Dej o învinsese pe Pauker, Serghei Kavtaradze, ambasadorul sovietic la București și prieten apropiat al Anei, avea să fie rechemat la Moscova. De atunci încolo, „comuniștii autohtoni” puteau conta pe bunăvoința lui Stalin. Vorbim aici, într-adevăr, de tiparul opus epurărilor din Bulgaria, Ungaria, Polonia și, până la un punct, Cehoslovacia. Mark Mitin avea să părăsească Bucureștiul doar după anunțarea disoluției Cominformului în 1956.

Acest an 1956 a fost și cel mai dificil pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sovieticii au întețit presiunea privind înlăturarea și înlocuirea sa cu cineva mai puțin implicat în campaniile anti-Tito. Însă Dej a reușit să dejoace tentativele lui Nikita Hrușciov și, mai ales după Revoluția maghiară, s-a dovedit a fi de mare ajutor pentru sovietici. Înzestrat cu o viclenie unică, acest „Machiavelli de Balcani” (termen folosit adesea de către veteranii partidului cu referire la cinismul său proverbial și perspicacitatea politică) a reușit să navigheze prin apele tulburi ale destalinizării, evitând orice accident fatal.

După intempestivele evenimente ale anului 1956, sovieticii au început să aibă o încredere atât de mare în români încât membrii arestați ai guvernului Nagy au fost deportați la Snagov, la marginea Bucureștiului, unde au fost interogați de veteranii vorbitori de maghiară Valter Roman, Nicolae Goldberger și Ladislau Vass.

Un alt efect secundar al Revoluției maghiare a fost declanșarea de către Dej și Ceaușescu (proaspăt ales ca secretar responsabil cu cadrele) a unui amplu proces de etnicizare a elitei de partid, sau, cu alte cuvinte, de românizare. Totodată, în numele imperativului sporirii „vigilenței revoluționare”, a fost declanșat un nou val de epurări.

Așa cum a demonstrat și Georges Haupt într-un studiu de pionierat publicat în 1968, originea conflictului româno-sovietic își are explicația în atitudinea de respingere a reformelor lui Hrușciov. Concluzia este că liderii români, adepți ai unui tipar de control social represiv stalinist, au detestat liberalismul asociat „Noului Curs”. Nimic nu le era mai străin decât ideea de a permite neliniștilor intelectuale să zdruncine barca dictaturii proletariatului.