Traian Ungureanu

Între 2016 și 2019, Brexit a dat numele unei uriașe biblioteci care a înghițit toate gândurile, sentimentele și valorile lumii europene. În 2020, această agomerare nervoasă de argumente și contraargumente a fost la rândul ei înghițită de o psihoză globală pornită de la un virus necontrolabil. Covid a împins Brexit în planul doi. Acum, în ianuarie 2020, Brexit a revenit, încă o dată, dar numai pentru a-și anunța oficial plecarea. Pe 1 ianuarie, Marea Britanie a părăsit oficial Uniunea Europeană.

Brexit a intrat în istorie și va rămâne acolo, în grija celor ce vor scrie istoria națiunilor britanice, a Uniunii Europene și conflictelor ideologice de la începutul secolului XXI. Urmând destinul atâtor mari fapte istorice, de acum înainte, Brexit va fi analizat, succesiv, în latură economică, socială și filosofic-politică. O nouă bibliotecă, incomparabil mai rafinată și mai informată, va lua locul marii dezbateri care a început cu referendumul din 2016 și s-a încheiat cu desprinderea de UE, pe 1 ianuarie 2020. Însă, dincolo de interpretările viitoare și mult mai stabil decît concluziile istoricilor, înțelesul prim și inalterabil al Brexitului e deja fixat.

În percepția generală, adică în acea părere care rămîne și însoțește curgerea generațiilor, Brexit e, ceva clar și adjudecat. Un fapt simplu care bate orice altă impresie, traducere sau dezlegare. Brexit înseamnă, pur și simplu, că Marea Britanie a fost vreme de 46 de ani în UE și nu mai e, după ce a decis că e mai bine să continue în afara UE. Pare prea puțin spus pentru un ”proces” care a părut de zeci de ori compromis și salvat de compromisuri savante și ajustări milimetrice. Și totuși, până la urmă, în urma alchimiei procedurale și a detaliilor obscur-ininteligibile, rămâne un singur lucru clar, o singură rezultantă cu care toată lumea va trebui să se obișnuiască, în timp: Marea Britanie nu mai e în UE.

### Vezi și... ###

Boris Johnson: ieșirea din UE e un moment uimitor pentru Marea Britanie

În mare, efortul conjugat, subtil, uneori disperat, alteori agresiv al UE a încercat să evite tocmai această concluzie cât o înfrângere. Mai toate obstacolele și dilemele aparent insurmontabile care au întârziat ”procesul”, de la probleme de frontieră, circulație și comerț, la drepturi de pescuit, pot fi înțelese ca tot atâtea operații menite să împiedice apariția concluziei finale. Mulți comentatori consideră, de altfel, că Brexit nu e Brexit și că Marea Britanie nu a ieșit, de fapt, din orbita UE. Posibil. Dar nimic nu va putea înlocui convingerea larg răspândită după care Marea Britanie nu mai e parte a UE.

Un public epuizat de incertitudini incompatibile cu logica elementară și cu votul de la Referendumul din 2016 a adoptat această deznodământ, cu ușurarea unui personaj sătul de rescrierea romanului în care a fost parte. În fond, Brexit se încheie cu victoria acestui personaj abandonat imediat după replica de la începutul romanului. Indiferent de alte explicații, note de subsol, postfețe și alte lămuriri, Brexit intră în istorie ca un fapt încheiat. Marea Britanie și UE nu mai sunt parte a aceluiași destin. Consecințele acetei noi realități sunt mult mai profunde decât o lasă să se înțeleagă schimbările de regim economic și administrativ.

Faza zero/plus infinit (II)

Una din cele mai vizibile și active consecințe ale crizei epidemice e diminuarea sau chiar pulverizarea autorității guvernelor. Rînd pe rînd, modelele puse în aplicare de guvernele naționale au trăit zile de glorie, după care au fost dejucate de comolexitatea epidemiei și doborîte de propria cacofonie birocratică. Celebru, neobișnuit și curajos pînă la sfidare, modelul suedez a fost abandonat de inițiatori. Apoi, modelul englez, italian, francez au încetat să mai aibă ceva distinct și au luat forma unei orgii de măsuri repetate, infirmate și relansate în care nimic nu se mai deosebește de nimic. Pînă și faimosul model german, admirat și invidiat ca probă vie a vocației germane pentru disciplină și organizare, a fost, în cele din urmă, învins. Rezultatul e o structură executivă globală care rămîne la cîrmă dar și-a pierdut credibilitatea.

Aparatul politic și administrativ continuă să ia decizii și să se prezinte drept singurul obstacol în calea dezastrului dar discursul cade în gol iar deciziile au aerul unui ritual mecanic pe care societatea îl simte, mai curînd, ca fatalitate și nu ca fir ce duce la ieșirea din labirint. La fel de rănită e și autoritatea discursului științific. Aglomerarea nesfîrșită a experților și argumentelor științifice riscă să încurajeze o mentalitate contrară. Oboseala în fața acestui spectacol perfect justificat de argumente medicale și morale crește și duce spre concluzii resemante sau radicale.

În fond, societățile sînt de luni și luni de zile „la primire” și încasează opreliști, pierderi și traume de toate dimensiunile și culorile. Dacă sistemul politic a pierdut credibilitate iar argumentele științifice au trecut în monotonie, societățile au fost umilite de repetarea mereu prelungită a supliciilor de prevenție și reglementare. Viața de familie, supraviețuirea economică, înțelesul vieții laolaltă și legăturile umane de bază s-au subțiat sau au fost suspendate. Adevărat, anularea Crăciunului nu a provocat răscoale dar frustrarea, panica și durerea au fost vizibile. Ele rămîn înmagazinate în memoria negativă și se amestecă acolo cu alte opreliști mai vechi sau mai noi. E imposibil de crezut că regimul de restricții și, mai ales, prelungirea lui fără un terminus previzibil nu vor modifica reacțiile umane viitoare. Toată lumea se apropie de limită.

Guvernele nu mai au ce pune pe masă și par să se afle în situația de a repeta și intensifica vechile măsuri de control. Logica acestei rețete e discutabilă. În fond, măsurile ce se repetă ți se vor repeta că sînt exact măsurile care nu au oprit epidemia. Contra-argumentul oficial, repetat și el fără încetare, e că, fără aceste măsuri, situația ar fi fost mult mai gravă.

Așa s-a născut un impas circular care poate duce la radicalizare reciprocă. Pe de o parte, autoritățile executive vor fi tot mai tentate să se transforme în instanțe de control strict și să își permanentizeze această funcție. Pe de altă parte, societățile supuse acestui regim fără ieșire vor fi tentate să caute explicații și teorii alternative. Cum optimismul a început să semene tot mai mult cu o nevroză oficială, psihologia populară își poate găsi refugiul în fantezii conspirative sau, dimpotrivă, în pasivitate și înstrăinare. Sistemul politic democratic nu va avea nimic de cîștigat ci numai de suferit. Ruptura între guvernanți și guvernați riscă să devină principala trăsătură a lumii în care intrăm. Chiar dacă va rămîne nedeclarată sau nerecunoscută, ea riscă să separe două lumi și să dea un sistem de viață dominat de suspiciune și resentiment.