Faza zero/plus infinit (II)
Una din cele mai vizibile și active consecințe ale crizei epidemice e diminuarea sau chiar pulverizarea autorității guvernelor. Rînd pe rînd, modelele puse în aplicare de guvernele naționale au trăit zile de glorie, după care au fost dejucate de comolexitatea epidemiei și doborîte de propria cacofonie birocratică. Celebru, neobișnuit și curajos pînă la sfidare, modelul suedez a fost abandonat de inițiatori. Apoi, modelul englez, italian, francez au încetat să mai aibă ceva distinct și au luat forma unei orgii de măsuri repetate, infirmate și relansate în care nimic nu se mai deosebește de nimic. Pînă și faimosul model german, admirat și invidiat ca probă vie a vocației germane pentru disciplină și organizare, a fost, în cele din urmă, învins. Rezultatul e o structură executivă globală care rămîne la cîrmă dar și-a pierdut credibilitatea.
Aparatul politic și administrativ continuă să ia decizii și să se prezinte drept singurul obstacol în calea dezastrului dar discursul cade în gol iar deciziile au aerul unui ritual mecanic pe care societatea îl simte, mai curînd, ca fatalitate și nu ca fir ce duce la ieșirea din labirint. La fel de rănită e și autoritatea discursului științific. Aglomerarea nesfîrșită a experților și argumentelor științifice riscă să încurajeze o mentalitate contrară. Oboseala în fața acestui spectacol perfect justificat de argumente medicale și morale crește și duce spre concluzii resemante sau radicale.
În fond, societățile sînt de luni și luni de zile „la primire” și încasează opreliști, pierderi și traume de toate dimensiunile și culorile. Dacă sistemul politic a pierdut credibilitate iar argumentele științifice au trecut în monotonie, societățile au fost umilite de repetarea mereu prelungită a supliciilor de prevenție și reglementare. Viața de familie, supraviețuirea economică, înțelesul vieții laolaltă și legăturile umane de bază s-au subțiat sau au fost suspendate. Adevărat, anularea Crăciunului nu a provocat răscoale dar frustrarea, panica și durerea au fost vizibile. Ele rămîn înmagazinate în memoria negativă și se amestecă acolo cu alte opreliști mai vechi sau mai noi. E imposibil de crezut că regimul de restricții și, mai ales, prelungirea lui fără un terminus previzibil nu vor modifica reacțiile umane viitoare. Toată lumea se apropie de limită.
Guvernele nu mai au ce pune pe masă și par să se afle în situația de a repeta și intensifica vechile măsuri de control. Logica acestei rețete e discutabilă. În fond, măsurile ce se repetă ți se vor repeta că sînt exact măsurile care nu au oprit epidemia. Contra-argumentul oficial, repetat și el fără încetare, e că, fără aceste măsuri, situația ar fi fost mult mai gravă.
Așa s-a născut un impas circular care poate duce la radicalizare reciprocă. Pe de o parte, autoritățile executive vor fi tot mai tentate să se transforme în instanțe de control strict și să își permanentizeze această funcție. Pe de altă parte, societățile supuse acestui regim fără ieșire vor fi tentate să caute explicații și teorii alternative. Cum optimismul a început să semene tot mai mult cu o nevroză oficială, psihologia populară își poate găsi refugiul în fantezii conspirative sau, dimpotrivă, în pasivitate și înstrăinare. Sistemul politic democratic nu va avea nimic de cîștigat ci numai de suferit. Ruptura între guvernanți și guvernați riscă să devină principala trăsătură a lumii în care intrăm. Chiar dacă va rămîne nedeclarată sau nerecunoscută, ea riscă să separe două lumi și să dea un sistem de viață dominat de suspiciune și resentiment.
