Acuzațiile și dezaprobarea vulcanică a violențelor din 6 ianuarie sunt necesare. Dar nu și suficiente. Fixată la imaginile surprinse în ciocnirile de la Capitoliu, înțelegerea nu va înainta dincolo de anecdotica tragică. În fond, violențele de la Capitoliu sunt parte a recursului general la violență, vizibil de cel puțin un an de zile.
Capitoliul luat cu asalt de suporteri violenți ai președintelui Donald Trump
Din martie 2020, după moartea lui David Floyd în custodia poliției, un val uriaș de violență a măturat America. Cei ce deplâng scenele de la Capitoliu au descoperit asaltul asupra ordinii și democrației abia în 6 ianuarie. Înainte de asta, aceiași oameni nu au găsit nimic de remarcat în orgia incendiară care a lovit 6 luni, zeci de orașe americane. E de amintit că trăiam ora la care o distinsă cercetătoare americană publica și justifica In Defence Of Looting (În apărarea jafului) - o carte care își lămurea cititorii asupra dreptului de a recurge la violență, în numele justiției sociale.
Dacă pe 6 ianuarie Capitoliul a fost luat cu asalt de cîteva zeci de demonstranți, în 31 mai 2020, principalele artere ale orașului au fost incendiate și jefuite de militanți ai extremei stîngi, în aplauzele și deplina înțelegere a presei și a politicienilor anti-Trump. Aceleași scene și aceleași reacții au fost de văzut pe 19 iunie la Portland, pe 20 iunie la Austin, pe 12 septembrie la Los Angeles și în atîtea alte orașe americane supuse săptămânal violenței de grup. În primele 14 zile de violență urbană, doar la începutul lui inie, s-au înregistrat 19 morți. Indiferent de scuze de moment și justificări savante, violențele sistematice ale extremei stângi sunt o realitate și nu pot fi analizate separat de apetitul destructiv din 6 ianuarie, de la Washington.
La fel de complexă e și chestiunea corectitudinii alegerilor. Trump și asociații lui au depus un număr impresionant de plângeri, în baza unor date, fapte și calcule pe care, însă, justiția nu le-a judecat pe fond ci le-a respins considerând că reclamanții nu au ”calitate procesuală”. Asta înseamnă că nu vom avea în față pea curând sau, poate, niciodată acea decizie în justiție care să tranșeze situația și să elimine orice dubiu. Când repetă că Trump nu a prezentat „probe” în sprijinul afirmațiilor lui, Democrații și aliații sau simpatizanții lor din viața publică omit două lucuri: mai întâi, că nu există un verdict în justiție. Apoi: că tot ei au propagat timp de patru ani teoria conspirației Trump-Rusia, fără să prezinte dovezi. Mai mult, ei l-au pus sub acuzare pe Trump, deși investigația oficială nu a găsit nimic incriminant. În această situație, argumentul infinit repetat după care Trump a inventat ideea alegerilor trucate poate fi credibil dar nu în gura celor ce îl repetă acum.
Dar situația istorică a Statelor Unite la începutul lui 2021 și al mandatului Biden e încă mai gravă și mai complicată decît o lasă să se înțeleagă ciocnirile de stradă și gherila procedural-juridică. America e în mijlocul unui proces revoluționar și anume în mijlocul unui proces revoluționar fără egal în istorie.
Pe tot parcursul episodului Trump și mult înainte de el, blocul de opinie, organizare și acțiune progresist a avansat dincolo de limita cunoscută a tentativelor de remodelare a umanității în numele modernizării, justiției și progresului. Spre deosebire de tradiția revoluționară pe care o repetă pînă la un punct (avangardă, agitație, propagandă, simbolism virtuos) proiectul progresist american a trecut la un obiectiv, pînă acum, de nimeni încercat: redefinirea naturii umane, în date biologice.
(…)
În alte puncte, însă, evenimentele din și de după 6 ianuarie repetă tipare cunoscute. Așa de pildă, acțiunea imediată și conjugată a mega-platormelor sociale Facebook și Twitter care l-au eliminat pe Președintele Statelor Unite și l-au izolat public aproape complet. Interdicțiile au continuat cu blocarea sau suspendarea platformelor dispuse să tolereze opinii ne- sau anti-progresiste și cu propuneri tot mai intense de excludere din comunicarea publică a ziariștilor, comentatorilor și organelor media refractare. Procesul aduce puternic a epurare ideologică, după practica regimurilor comuniste.
Nuanța și mirosul au fost, firește, sesizate imediat de un cunoscător redutabil: Alexander Navalnîi, dizidentul recent scăpat cu viață dintr-un atentat misterios în Ruisia lui Vladimir Putin. Navalnîi, până de curând un favorit necondiționat al agendei justițiare occidentale a denunțat prompt măsurile de izolare mediatică a lui Trump, tocmai pentru că nimeni nu are dreptul de a introduce fie și invocând apărarea democrațeiei. Acest reflex care dă la o parte sentimentele politice și menține principiul democratic pare să fi dispărut în numeroase statre occidentale sub presiunea dogmatică a adevărului unic.
Din nou, repetând o situație cunoscută din scenariul revoluționar clasic, după 6 ianuarie, mulți liberali generoși sau niavi s-au grăbit să condamne automat acțiunile și ideile lui Trump doar pentru a descoperi șocați ceva cu totul nescontat: următoarea victimă a izolării meidatice ar putea fi chiar ei. Problema de adâncime poate lua înfățișarea lui Trump dar nu e totuna cu el. Problema e ce și cine urmează să scrie și să facă istorie după Trump.
