Și, deodată, lumea occidentală s-a trezit cu toate problemele la ușă. Nu cu acele mici sau nu tocmai mici necazuri care însoțesc și părăsesc, respinse sau vindecate, orice timp și regim istoric. Dimpotrivă, problemele care așteaptă sau, chiar, ne-au trecut pragul au, fără excepție, o încărcătură maximă și țintesc temelia, definiția și alcătuirea lumii în care trăim sau credem că mai trăim. Niciuna din crizele pe care le avem în față nu mai are caracter parțial și niciuna nu mai lucrează izolat.
Concertul e simultan și, din acest motiv, e, mai curînd, cazul să vorbim de o singură criză care antrenează și duce într-o direcție necunoscută tot ce cunoșteam și speram că putem controla sub protecția obișnuinței, a tradiției și ordinii naturale. Rînd pe rînd și toate deodată, aceste impasuri și răsturnări extreme sugerează că epoca noastră, adică forma timpurilor pe care le trăim se șterge și dispare fără urmă. Cine va încerca să descrie starea lumii în acest moment va porni mai bine de la întrebarea: ce mai e în picioare și cît vor mai sta în picioare stîlpii care păreau să susțină fără probleme civilizația „veche”? Puține lucruri mai au stabilitate și încă mai puține se pot considera în siguranță. Catalogul mutațiilor și recensămîntul dezintegrărilor nu au sfîrșit.
În aparență, epidemia globală de COVID care a blocat lumea în ultimul an poate explica tot și îngăduie speranța că, după trecerea mult așteptată a prăpădului virusologic, lumea va reveni la vechea ei albie. Poate. Dar semne care încep să se înmulțească spun că sfîrșitul epidemiei nu va fi totuna cu începutul normalizării. Mai degrabă, epidemia globală a grăbit și multiplicat forțe, tendințe și dorințe care așteptau ocazia sau alibiul ce le-a permis să intre în scenă.
Oricît ar părea de neverosimil, aici, între factorii care au îngăduit punctul de balans spre altă lume, epidemia COVID a lucrat împreună cu un eveniment politic aparent trecător: șocul anti-sistem provocat de apariția, ascensiunea și puterea lui Donald Trump. După patru ani de încleștare la un nivel necunoscut de vreun alt președinte și după un final aiuritor de mandat, încununat de evenimentele bizare din 6 ianuarie, America și, în trena ei, toate democrațiile occidentale, sînt dominate de urgențe și contradicții de neimaginat.
Problema libertății de expresie, altădată un fetiș de neatins al patrimoniului liberal, e reformulată sever prin limitări și interdicții impuse în numele democrației. Nu numai că Donald Trump a devenit primul președinte al Statelor Unite deposedat de dreptul de a se exprima liber în țara libertății maxime. Twitter și Facebook au interzis accesul președintelui la platformele lor și, mai departe, au trecut la blocarea altor platforme și voci declarate sau mai curînd decretate ostile democrației.
Puterea acestor mega-structuri de comunicare a depășit tot ce era de imaginat și temut. Liste de autori și rețele media au fost „demascate” și plasate între „inamicii” adevărului, libertății și democrației. Cenzura a reintrat în discuție sub alt nume - dacă prin cenzură înțelegem, pînă la urmă, suprimarea dreptului la opinie și la expresia ei publică. Din spatele marii tradiții americane a dreptului nelimitat la expresie a răsărit un cumul uriaș de putere corporatistă care a reușit să facă tot ce nu e legal admis sau încurajat de spiritul și litera Constituției americane.
Acolo unde era locul justiției, al probelor incriminante sau al prezumpției de nevinovăție stau, acum, morala deciziilor unilaterale ale corporațiilor și puterea lor fără rival. În acest fel, cu sau fără voia societăților, legitimitatea puterii politice alese și a justiției care dă conținutul, nu numai retorica, statului de drept sînt surclasate de un alt cadru de referință: structurile de putere simbolică, comunicațională și executivă ale marilor acumulări de capital corporatist. Mai clar spus: așa-numitul Big Tech sau Imperiul Sillicon Valley. Ascensiunea acestei formule de viață care înglobează și reorganizează viața e, la rîndul ei, parte și treaptă într-o cascadă de reevaluări și redefiniri traumatice.
