Traian Ungureanu

Alegerile de duminică 6 decembrie 2020 au dat corp electoral (8-10%) și parlamentar unui partid radical naționalist, anti-european și ortodox (AUR). Șocul produs de această apariție nescontată a pus mediat în mișcare un aparat masiv de contestație. Cu rare exepții (aici și aici,) „comentariatul” autohton a îmbrățișat nervos o concluzie unică (aici și aici): bestia naționalist-comunist-fascist-anti-europeană a scos capul. O jerbă de clișee incendiare a luat locul argumentației raționale, recomandându-se, din principiu, ca atitudine civică standard și deschizînd, astfel, culoarul pe care e invitată să înainteze opinia publică.

În aparență, reflexul e justificat. AUR conține o sumă de figuri și agită poziții dubioase, stridente și, peste toate, neomologate în repertoriul oficial de idei și teme admise. Unul din presupușii ideologi ai partidului, Sorin Lavric, altă dată un autor serios, a expus public o serie de cugetări filozofice bizare în care se poate citi, cel mult, o dificultate la limita infirmității în relațiile cu femeile. E de notat, însă, că aberațiile emise de Sorin Lavric scandalizează abia la un an și jumătate de la naștere. Instanțele care îl resping vehement pe Lavric și-au detonat indignarea cu întârziere, numai după ce AUR a intrat în trombă pe scena politică.

Dezgustul proclamat în atâtea intervenții prompte și moralizatoare e foarte sonor, dar suferă de o aliniere suspectă. Remarcabilă e și atrofierea sau dispariția capacității analitice, obligatorie în fața oricărei surprize politice plăcute sau neplăcute observatorului. Probabil, prima operație analitică utilă în acest caz ar trebui să fie tocmai refuzul concluziilor-reflex. Căci a declara, din prima clipă, apariția AUR un caz de rătăcire în masă e totuna cu a te baricada într-un spațiu pe cât de virtuos, pe atât de închis. Dacă încurajează ceva, acest unghi produce o formă de refuz care exclude realitatea și promite să restrângă definiția democrației politice la un joc intra-elitar. Prima reacție la contactul cu AUR încurajează o eroare serioasă care promite erori succesive. Pirotehnica declanșată în jurul figurilor și palavrelor AUR e, simultan, un fel de a rata sau evita discuția esențială. Adică mesajul trimis de alegători odată cu votul pentru candidații AUR.

Privită fără reacții pre-comandate, apariția AUR semnalează un paradox dramatic: a doua intrare a României în Europa. Această afirmație presupus rizibilă e mult mai întemeiată decât o sugerează obișnuințele discursului liberal internațional. În 2007, la prima ei intrare europeană, România se alătura consensului liberal predominant în lumea occidentală. Acum, în 2020, România repetă mișcarea și se alătură, iar, cu întârziere, dar la fel de fidel, consensului pan-occidental. Cu o diferență: în varianta 2020, consensul occidental nu mai e dat de liberalism, ci de contestația consecințelor liberalismului.

Ce vedem manifestându-se, acum, în România, are lipsa de gust și ținută a unei mișcări primare, dar și mecanica inevitabilă a unei reacții de protest acumulată îndelung. Singura surpriză e că această replică a venit atât de târziu. În fond, cauzele acestei răbufniri sunt sau ar trebui să fie evidente, în primul rând celor ce urmăresc și studiază mersul politicii românești a ultimilor 30 de ani.

AUR vorbește, prin guri dezagreabile, dar asta nu descalifică mesajul celor ce au votat acest partid și ar fi votat, probabil, orice alt partid dispus să le poarte mesajul. Problema nu e, deci, AUR ca partid „extremist”. Problema e eșecul sistematic al lumii politice românești care a creat constant, distant și arogant premizele acestei reacții. România repetă criza de credibilitate politică în care statele occidentale au pășit, încă de acum 20 de ani. Cine denunță caracterul respingător al vocilor sau pozițiilor AUR ar trebui să fie la fel de scandalizat de radicalismul convenabil și ipocrit al aparatului politic oficial. În 30 de ani de politică românească, promisiunea liberală a fost repetată hipnotic doar pentru a fi contrazisă, la sol, de cinism. Rețele politice fixe au dezvoltat și fortificat o complicitate cu totul străină de democrație. Nepotismul, traseismul, selecția non-valorilor, beneficiile în regim de „casă închisă” au avansat până la nivelul de regim permanent și, în aceeași măsură, au întors spre publicul general o față înseninată de idealuri europene și rețete de progres. Operația s-a soldat cu o dizlocare uriașă.

Milioane de oameni au părăsit România, în căutarea unei zone de siguranță care le permite, măcar, să trăiască muncind în câștig și fără duplicități. De altfel, alegerile din 6 decembrie au descifrat și destrămat unul din miturile convenabile cu care România politică a lucrat intens: diaspora. Definită fictiv drept cameră de ecou extern a liberalismului reformator, diaspora s-a dovedit o realitate mult mai complicată. 25% din alegătorii diasporei au votat AUR și au trimis, astfel, un mesaj care destramă schița idilică a României alternative care dă lecții de civism, din afară, norodului înapoiat dinăuntru. Dar eroarea în marginea analizelor dedicate diasporei continuă. O altă observație fără susținere spune că diaspora a votat pentru AUR, manifestînd convingeri anti-UE. E imposibil. Românii așezați în statele UE nu au de ce să fie nerecunoscători sau să se fi colorat eurosceptic. Tema e, practic, inexistentă între românii din diaspora. E mult mai credibil că votul dat în disapora partidului AUR a fost un fel de a certa autoritățile de acasă.

Mai mult, profilul colectiv al votantului AUR descrie o populație tânără (până în 30 de ani) și încalcă, încă o dată, presupozițiile pioase ale discursului oficial. AUR traduce, în multe detalii curente și în posibile evoluții următoare, acceași reacție populară pe care o cunoaștem din Ungaria, Polonia sau Slovenia dar și din Italia, Franța, Germania sau Statele Unite.

În toate aceste cazuri, partidele și mișcările populare, populiste, de protest și anti-sistem au apărut exploziv, după care și-au rafinat discursul și au ajuns rapid la o competență parlamentară uneori remarcabilă. Nu e sigur că același lucru se va întâmpla în cazul AUR dar, încă o dată, problema e alta: ruptura internă gravă a unei societăți în care o parte însemnată nu mai găsește alte mijloace politice de exprimare decât protestul radical, prin emisari la fel de radicali. Adevărat, nu există societăți perfect omogene. Ideea unei frății paradisiace e o ficțiune puerilă. Însă societățile contemporane au depășit, atît în Vest cît și în Est, pragul tolerabil de divergență internă. Practic, ascensiunea progresiștilor la alegerile locale din septembrie a fost urmată, după numai două luni, de riposta „populistă” la alegerile generale din decembrie. România a intrat, astfel, în grupul foarte numeros al statelor consumate de o enormă ciocnire de valori. Așa arată modernitatea, chiar dacă tabloul e negativ, iar ideea după care AUR s-a încărcat de nostalgie comunistă e, de fapt, ridicolă. Ea ascunde, mai degrabă, un refuz de luare la cunoștință și dezbatere a realității naționale. Nu e clar de ce anume un electoral tânăr, format de o experiențe postcomuniste naționale, dar și internaționale, ar refuza să țină cont de propriile vremuri, spre a face un salt inexplicabil către vremuri pe care nu le-a cunoscut.

Prima și cea mai importantă neliniște generată de consecințele non-medicale ale epidemiei și articulată într-o teorie non-conspirativă e scenariul unei lumi sub controlul ermetic al tehnologiei de vârf, al rețelelor de date, al corporațiilor reunite într-un bloc global și al colectivismului politic rearticulat ca formulă de aur a societății perfecte. Această temere nu e nouă dar schimbările dictate de apariția epidemiei i-au dat energie și contur. Prima expresie directă și polemică a acestei interpretări a venit cu un an și mai bine înainte de izbucnirea epidemiei. Într-un text care dezvoltă publicistic analize academice mai vechi, Henry Kissinger descria, la mijlocul lui 2018, o tendință potențial fatală: transformarea proiectului modern iluminist și suprimarea lui în noua eră a Inteligenței Artificiale (AI). În aprilie 2020, Kissinger a revenit cu un avertisment care anunța că epidemia va fi momentul de acumulare ce va face posibile transformări dramatice și va clătina sau chiar pune capăt libertății occidentale clasice. Intervențiile lui Kissinger au fost întâmpinate cu un respect precar, aproape incapabil să ascundă aversiunea. Apoi, pe măsură ce epidemia a început să își reverse ciclurile și valurile, iar confuzia colectivă a crescut odată cu programele oficiale de apărare și cu certitudinile schimbătoare ale experților științifici, intervențiile alarmate și profețiile negative au crescut și au luat forme tot mai articulate. În ultimele câteva luni ale lui 2020, a apărut o rețea distinctă și solidă de argumentație care acuză existența unui proiect global de reașezare a lumii. Surse, uneori, discutabile dar, alteori, respectabile, au trecut la critica așa numitului „Great Reset” – genericul care ar desemna o operație coordonată de preschimbare a cadrului economic, politic și moral al lumii, sub direcția unor companii, figuri și organizații omnipotente. Deviza e arborată programativ de World Economic Forum. Semnalele care atestă proiectul Great Reset sunt, deci, atestate și asumate. Pentru mulți gânditori și politicieni aflați în poziții de influență, epidemia e pretextul declarat al unei proiect global în care inechitățile, dezechilibrele și tradițiile perdante ar urma să fie înlocuite cu metode științifice de guvernare, distribuție, securitate și echitate.

Criticii acestor programe se apropie adesea prea mult de febra conspirației, dar intervențiile lor nu sunt lipsite de obiect. Alți critici ai așa numitului Great Reset sunt convinși că febra conspirativă e o eroare și că tot ce a fost descris drept complot global e, de fapt, presiune corporatistă. Cu alte cuvinte, așa numitul complot n-are nevoie de mister pentru că are loc la vedere și nu e nimic altceva decât tentativa de a generaliza practici și interese corporatiste menite să omogenizeze societățile și să înlesnească, astfel, supremația unui model unic. E greu de crezut că această discuție poate fi evitată sau eliminată, fără pierderi majore de cunoaștere și credibilitate. Corproatismul și vechea tentație colectivistă a lumii occidentale sunt demult în conflict cu formele imprevizibile ale autonimiei individuale și de grup.

Un alt tip notabil de reflexie încearcă să aproximeze reacția umană post-epidemie a societăților supuse restricțiilor și formelor tot mai diversificate de control în timpul epidemiei. Într-un fel, mai optimiste decât analizele care anunță captura tehnico-birocratică fără remediu a umanității, aceste analize mizează pe persistența instinctului libertății și pe forța de reacție a societăților. Nici aceste argumente nu merită marginalizarea. În fond, e imposibil de crezut că societăți cu o străveche practică a libertății vor trece fără să tresară prin experiența izolării impuse executiv pe timpul epidemiei.

Nimeni nu poate spune cine are dreptate. E chiar de crezut că o mare parte a siguranței afișate oficial de guverne și de susținătorii fără nuanțe ai liniei oficiale e deplasată. Folosirea repetată și tot mai extinsă a termenului de „negaționist” e comodă și eficientă, acum. Curând, ea ar putea lăsa în urmă un deficit periculos de gândire, curaj și dezbatere. Oricât ar părea de riscant, libertatea deplină de reflexie și expresie trebuie protejată și în timpuri grele. Mai ales în timpuri grele. Altfel, după timpuri grele vor veni timpuri și mai grele.